miercuri, 4 mai 2016

Câteva cărți de proză scurtă



Sursa de inspirație a acestui articol se datorează Laviniei, de la care am aflat că mai este luna prozei scurte. Se pare că, în cazul meu, este nevoie ca cineva să mă tragă de mânecă pentru a-mi reaminti că n-am mai citit de multă vreme așa ceva. M-am uitat pe Goodreads și am constatat că ultima colecție de povestiri a fost Armele secrete de Julio Cortázar, citită în august 2015. De atunci, n-am mai pus mâna pe o carte de proză scurtă și nici n-aveam de gând să o fac prea curând, până am citit articolul Laviniei. 

Volumele de proză scurtă pe care le am în bibliotecă (click pe fotografie pentru o dimensiune mai mare)

Am profitat de ocazie pentru a scormoni prin bibliotecă și a scoate la iveală cărțile de proză scurtă. Unele se aflau pe rândurile din spate și aproape că uitasem de existența lor, iar când teancul a fost gata mi s-au părut cam puține, în comparație cu numărul cărților pe care le dețin. În timp ce le dibuiam, am încercat să înțeleg de ce citesc atât de rar povestiri. Poate că nu mă atrag în mod special? Poate că am rețineri din cauza scurtimii lor și a amalgamului de personaje și situații care se regăsesc într-o singură carte? Îmi lipsește o genă esențială pentru a le aprecia așa cum se cuvine? O cauză există, chiar dacă nu o pot identifica și formula în mod elocvent. Cu toate că nu-mi displace acest gen literar, ba de-a lungul timpului am întâlnit o mulțime de povestiri excelente, adevărul este că prefer să citesc romane sau nuvele, iar când aleg proză scurtă o fac în mod deliberat, de parcă aș lua o doctorie necesară.

Dacă un roman se aseamănă cu un ocean în care pot înota după pofta inimii, în cazul prozei scurte mă simt de parcă am intrat într-un lac strâmt în care abia apuc să dau de două ori din mâini, că am și ajuns pe malul celălalt. Glumesc, pentru că am citit și povestiri care mi s-au părut „îndestulătoare”, deși multe altele mi-au creat frustrări și nemulțumiri. O să râdeți, însă uneori începeam un volum de povestiri în zilele de curățenie, pentru a citi câte una când luam pauză, între dat cu aspiratorul și spălat chiuvetele, de exemplu. Un obicei bun, pe care ar trebui să-l reiau - deși, în felul ăsta, curățenia dura de dimineața până seara și eventual se prelungea și a doua zi.


Îmi amintesc și acum cât de dezamăgită am fost când am constatat că Balada de la Narayama de Shichirō Fukazawa nu acoperă întreaga carte, ci este doar povestirea care dă titlul volumului (cred că a fost unica situație în care nu am știut la ce gen de carte m-am înhămat). Este povestea bizară și macabră a unui cătun izolat de munte, unde lipsa hranei și teama perpetuă de înfometare au condus la un set de reguli nescrise, care guvernează viața unei comunități desprinse parcă din romanele distopice. Nou-născuţii sunt omorâţi fără remuşcări, iar bătrânii acceptă de bunăvoie abandonarea lor pe o culme înzăpezită unde se spune că sălășluiesc zeii. În cazul acestei povestiri am trăit cel mai intens senzația că sunt expulzată brutal dintr-o lume în care eu aș fi vrut să mai rămân. Nu știu cum sunt restul prozelor din colecție, pentru că încă nu am reluat volumul - așa de supărată am fost.


Există, oare, povestiri „suficiente”? Uneori poți ajunge să îi detești pe autori pentru faptul că te plimbă prin vastul lor domeniu, presărat cu figuri și obiecte interesante, fără a-ți lăsa răgazul să te apropii și să cunoști mai bine locurile, personajele și relațiile dintre ele. Senzația de „sațietate” am avut-o cu prozele lui Alice Munro, care are talentul de a surprinde, în puține pagini, o poveste complexă, de multe ori întinsă pe o perioadă mai lungă de timp. Îmi place felul în care autoarea scoate la iveală pitorescul și neobișnuitul din situații de viață aparent banale, fără să judece și fără să explice. Femei de toate vârstele și condițiile sociale stau în centrul povestirilor lui Munro, care pătrunde în străfundurile obscure ale personalității, ale căsniciei sau ale trecutului, fără a apela, însă, la analize psihologice elaborate. Până acum am citit Ură, prietenie, dragoste, căsătorie și Dragă viață, dar sper să ajung și la altele. 


Pentru cei care apreciază proza lui Munro, excelentele povestiri ale lui Flannery O'Connor (din colecția Everything That Rises Must Converge, singura pe care am reușit s-o citesc deocamdată) mi-au adus aminte, într-o oarecare măsură, de stilul autoarei canadiene. Din păcate, încă nu s-au tradus la noi și nici nu știu dacă sunt șanse, deși am aflat (de pe site-ul editurii Polirom, unde i-a apărut romanul Sfetnicul din sânge) că Flannery O'Connor este considerată, alături de William Faulkner, cel mai important reprezentant al literaturii sudului Statelor Unite. Dacă tot am vorbit de asemănări cu proza lui Munro, trebuie să o menționez și pe Elizabeth Strout cu Olive Kitteridge - o carte care, la prima vedere, pare un roman, dar este, de fapt, o sumă de episoade disparate din viața câtorva locuitori din Crosby, Maine, toate legate într-un fel sau altul de Olive. Ce mi-a plăcut la această carte, pe lângă scriitură și observațiile pătrunzătoare despre viață, căsnicie, dragoste și relațiile dintre oameni, este faptul că personajele secundare trec în față, iar personalitatea lui Olive Kitteridge - care ocupă prim-planul narațiunii doar în câteva povestiri - capătă profunzime din multiple trăsături de penel, adăugate de mâini diferite și, cel mai adesea, de ochi critici și neiertători.


Dacă vreți să citiți niște povestiri excelente, atunci trebuie să o încercați pe Ludmila Ulițkaia, cu FetiţeleRude sărmane și Cei dintâi și cei de pe urmă. Tema predilectă a autoarei este sufletul de neînțeles și plin de enigme al femeilor ruse, cu bagajul lor complex de tradiții și trăsături genetice amestecate, iar scriitura ei este un melanj izbitor de duritate, lirism, umor și vulgaritate voalată, un limbaj aspru cu neașteptate izbucniri poetice. Deși stilul ei este diferit, iar subiectele sunt considerabil mai pitorești, Ludmila Ulițkaia mi s-a părut un fel de Alice Munro a Rusiei, căci protagonistele feminine ocupă un loc predominant în povestirile sale; față de Munro, Uliţkaia face uz de melanjul de nații, limbi, credințe și culturi din ofertantul spațiu multicultural al Uniunii Sovietice, din care ochiul atent extrage situații și amănunte inedite. Și povestirile lui Ulițkaia sunt consistente și îndestulătoare, iar uneori există legături între personaje sau locuri, ca în Fetiţele; prozele din Cei dintâi și cei de pe urmă sunt mult mai directe, mai indecente și mai sexuale, atingând subiecte ca prostituția sau homosexualitatea.


Îmi plac povestirile care se leagă între ele prin intermediul unor personaje, întâmplări sau locuri comune, pentru că am senzația că nu sunt expulzată atât de brusc dintr-o lume în care abia am apucat să fac câțiva pași. Pe lângă Olive Kitteridge, un alt exemplu este Tăiţei chinezeşti de Ma Jian, o satiră a societății chineze din perioada politicii porților deschise, unde am regăsit un cadru spațio-temporal comun și câteva personaje interesante care revin pe parcursul poveștilor (ca să nu mai spun că istoriile au o puternică amprentă suprarealistă, iar majoritatea sunt absurde, cu un umor negru pătrunzător). Poate că cele mai interesante conexiuni există între povestirile din Nostalgia lui Mircea Cărtărescu, legate prin câteva idei și temele-simbol (visul, scriitorul, creatorul), prin personaje ce revin pe neașteptate și printr-un spațiu-hibrid între realitate, imaginație, halucinație și vis. 


Același lucru este valabil, într-o oarecare măsură, pentru Bruno Schultz, care m-a cucerit prin scriitura sa extraordinară din Prăvăliile de scorțișoară și Sanatoriul timpului (reunite în volumul „Manechinele”). Schulz ne face părtași la o dimensiune la care numai el pare să aibă acces, pe care o ilustrează în șuvoaie exaltate de poezie și de epitete ce curg neîncetat, devenind uneori un real delir lingvistic. Uneori, scriitura lui este abstractă, dificilă și ermetică, prin babilonia de metafore și alăturări neașteptate de cuvinte, izvorâte din imaginația sa frenetică. Inspirația lui Bruno Schulz își are izvoarele în copilărie, iar în centrul lumii sale se află tatăl, un personaj aproape mitologic, care se plimbă cu dezinvoltură între tărâmul real și cel fabulat. Nu numai tatăl, ci și lumea exterioară este înfățișată într-o manieră lirică, la granița fantasticului: camerele în care tapetul își schimbă forma, prăvălia familiei cu râuri și oceane de țesături, orașul de carton din strada Crocodililor, ademenitoarele și exoticele prăvălii de scorțișoară. 

Am o slăbiciune pentru povestirile ciudate și cu o tentă supranaturală. Când eram mai mică și abia învățasem limba engleză, devoram înfiorată Collected Ghost Stories a lui M.R. James. Mai târziu am citit cu plăcere Blues pentru o pisică neagră de Boris Vian, unde suprarealismul lovește pe neașteptate, în mijlocul unor întâmplări obișnuite, iar violența este contrabalansată de un umor negru, care face totul mai suportabil. Mi-au plăcut și Night Shift (Schimbul de noapte) de Stephen King și povestirile lui Roald Dahl, Tales of the Unexpected, care au la final o întorsătură neașteptată, după cum ne anunță titlul (sper să se traducă și la noi această colecție). 

Deși fantasticul și realismul magic sunt omniprezente în Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet de Gabriel García Márquez (una dintre cărțile mele preferate de proză scurtă), am înghițit pe nemestecate tot ce mi-a servit scriitorul columbian în poveștile sale incredibile. Mi-a spus că sângele este verde și dens ca siropul de mentă? Păi așa este. Cresc diamante în portocale? Nu este exclus. Există un oraș scufundat în adâncurile mării, unde viața continuă ca și cum nu s-a întâmplat nimic? Există. Cade din cer un bătrân cu aripi uriașe? Cu siguranță s-a întâmplat undeva, cândva. Și în aceste povestiri am avut senzația că mă învârt într-un loc comun: un sat izolat și sărac, aflat la marginea mării și a deșertului, unde aparent nu se întâmplă nimic, niciodată; și totuși, din când în când, are loc o întâmplare extraordinară, care îi scoate pe locuitori din toropeala zilelor caniculare și din amorțeala nopților cu vânt năpraznic. 


Este nevoie de ceva anume - o genă, o sensibilitate, o înțelegere - pentru a aprecia proza foarte scurtă? Este un gust care se dobândește prin exercițiu? Mi-am pus aceste întrebări când am citit povestirile minimaliste ale lui Raymond Carver, care sunt extrem de scurte, ca niște felii subțiri de viață, aparent lipsite de importanță (deși par să aibă un înțeles ascuns), cu teme ce pot fi pricepute mai bine doar în contextul vieții autorului (ca, de exemplu, alcoolismul și căsnicia, două teme omniprezente, legate de lungii ani de beție și de viața amoroasă dificilă a lui Carver). Prozele din Catedrala mi-au plăcut în mare parte, însă Despre ce vorbim când vorbim despre iubire nu prea m-a impresionat, în ciuda faptului că alți cititori, în gusturile cărora am încredere, au apreciat-o. Așadar, ce anume mi-a lipsit mie? Poate că nu am rezonat cu temele și cu scriitura lui Carver? Încă nu mi-am dat seama.  

La fel de scurte au fost și povestirile din Beasts and Super-Beasts de Saki (pseudonimul lui Hector Hugh Munro, considerat un maestru al prozei scurte, alături de O. Henry și Dorothy Parker), însă acestea m-au uimit prin faptul că, în numai patru pagini, autorul a reușit să creeze o tensiune și, totodată, să încheie povestea (din păcate, nu mai găsesc cartea, era o ediție veche). Deși sunt mai lungi, cele Nouă povestiri ale lui J.D. Salinger mi-au lăsat impresia că sunt neterminate, așa că a trebuit să mă adaptez situației și să accept că am de-a face cu bucăți de viață în care se întâmplă ceva decisiv sau cel puțin definitoriu pentru personaje (excepție a făcut „Perioada albastră a lui de Daumier-Smith", singura care a avut un fel de cap și coadă). Mi-am propus să recitesc povestirile lui Salinger și ale lui Carver, poate acum le voi percepe altfel (oricum, Salinger mi-a plăcut mult mai mult). 


Ce am mai citit și mi-a plăcut: 



***Câmpia în flăcări de Juan Rulfo: povestirile lui Rulfo, reduse la esență și aproape minimaliste, surprind, în doar câteva pagini, spiritul arhaic al Mexicului, cu crimele, revoltele și paradoxala lui resemnare (deși sunt scurte, chiar mi-au plăcut foarte mult). Este o lume încărcată de violență, care pendulează între pasivitate și impulsivitate, cu personaje simple, legate de pământul natal. Scriitorul se joacă cu perspectiva, schimbând-o cu o ușurință uimitoare, și face uz de un flux al conștiinței în care trecutul și prezentul se amestecă;

***Când eram muritor de Javier Marías: autorul spaniol îmbină introspecțiile subtile cu subiectele interesante, născocind o seamă de povești memorabile, din care nu lipsește deznodământul. În toate am găsit ceva care să îmi placă - fie subiectul, fie un personaj, fie o idee sau o observație fină a gesturilor și a detaliilor, la care eu nu m-aș fi gândit, poate, niciodată;

***Jurnalul unui killer sentimental. Yacaré de Luis Sepúlveda: am citit tot ce s-a tradus la noi de acest autor chilian, pentru că mi-a plăcut stilul său nepretențios, uneori amuzant, alteori poetic, cu scurte incursiuni pline de magie în lumea sud-americană; 

***Geamantanul de Serghei Dovlatov: autorul-narator examinează obiectele pe care le-a luat cu el când a emigrat din URSS, amintindu-și, cu umor și observații pătrunzătoare, circumstanțele în care a ajuns în posesia lor. Aș vrea să recitesc acest volum, pentru că, deși știu că mi-a plăcut, l-am cam uitat;

***Iubiri dificile de Milan Kundera: povestirile au fost îndeajuns de lungi pentru a fi satisfăcătoare, având câte un subiect rotund și observații filozofice și psihologice care m-au încântat; subiectele nu sunt sofisticate, însă puterea narațiunii stă în abordarea unor situații banale dintr-o perspectivă diferită, care le conferă o tentă memorabilă;

***Târfe asasine de Roberto Bolaño: deși nu mi-au plăcut toate povestirile - mă refer mai ales la cele cu numeroase referințe la autori obscuri -, am fost fermecată de imaginația surprinzătoare a autorului chilian și de talentul său de povestitor. Prozele sunt, în cea mai mare parte, lipsite de un final concret, fiind acoperite de un văl de mister și de neîmplinire, iar temele abordate sunt extrem de variate, pendulând între literatură, fotbal, pornografie și accente fantastice;

***Tristeți de lămâie de Julian Barnes: personajele se află, în marea lor majoritate, la finalul vieții, fiind oameni resemnați sau, dimpotrivă, revoltați împotriva finitudinii. Bătrânețea și moartea - temele recurente ale cărții, alături de căsnicie și dragoste - nu sunt pentru Barnes prilejuri de tristețe, reculegere și seriozitate, căci scriitorul le abordează cu umor și cu o oarecare ireverență, privindu-le, cu precădere, din perspectiva masculină;

***Armele secrete de Julio Cortázar: proza lui Cortázar mi s-a părut detașată și lucidă, căci are o duritate și o ascuțime incompatibile cu sentimentalismul, chiar dacă, prin subiectele sale, autorul tratează frământări și probleme profund umane. Începutul povestirilor este abrupt și complex, iar narațiunea cuprinde o doză variabilă de inexplicabil, un melanj între realitate și vis, coincidențe bizare sau contexte psihologice aparte. Toate cele cinci povestiri cuprind o moarte - recentă, îndepărtată sau metaforică -, ce pare a înlesni fuziunea celor două dimensiuni aparent incongruente: lumea onirică și realitatea cotidiană.


Una peste alta, deși am spus la început că nu prea mă înghesui la proză scurtă, se pare că, de-a lungul timpului, am citit câteva cărți de acest gen și multe dintre ele mi-au și plăcut (acum am impresia că înainte le citeam mai des). Sunt, însă, departe de momentul în care nu voi mai face diferența între romane și volumele de proză scurtă, alegându-le fără rețineri pe acestea din urmă. Poate că este vorba de o afinitate care se dobândește în timp, cum ziceam mai sus, sau de o anumită structură mentală, necesară pentru a aprecia povestirile în ciuda scurtimii lor. 

Pe lângă cărțile din fotografie, la care sper să ajung mai devreme sau mai târziu, am și o listă cu volume de proză scurtă încă netraduse la noi, care mă tentează (de fapt, sunt mai multe, dar am ales doar zece):

  • Walk the Blue Fields - Claire Keegan (recomandată de roșu vertical)
  • The UnAmericans: Stories - Molly Antopol (recomandată de Vio)
  • A Good Man is Hard to Find and Other Stories - Flannery O'Connor
  • A Schoolboy's Diary and Other Stories - Robert Walser
  • The Spinoza of Market Street - Isaac Bashevis Singer
  • The Summer Book - Tove Jansson
  • How They Were Found - Matt Bell
  • The Bloody Chamber and Other Stories - Angela Carter
  • Twelve Collections and The Teashop - Zoran Živković
  • Vampires in the Lemon Grove - Karen Russell
  • A Manual for Cleaning Women: Selected Stories - Lucia Berlin 


25 de comentarii:

  1. Am aceeași părere despre proza scurtă pe care o ai și tu... și eu o evit, dar acum stau și mă gândesc și nu îmi dau seama de ce...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dacă afli de ce, să-mi spui și mie. :)) Mă gândesc că ai citit totuși cărți de proză scurtă care ți-au plăcut. Acum m-ai făcut curioasă care sunt acelea și cam câte volume de povestiri ai citit de-a lungul vremii. La mine sunt vreo patruzeci, după cum îmi arată Goodreads, dar acum îmi dau seama că unele cărți citite prin tinerețe lipsesc de pe raftul „short-stories” (cum e cazul povestirilor lui Caragiale). Oricum, nu depășesc cincizeci, asta-i clar. :)

      Ștergere
  2. Daca ai pus-o pe Olive Kitterige, merge si Yoko Ogawa cu The Diving Pool (3 novellas)?

    Si vreau musai sa recomand "Best of. Proza scurta a anilor 2000", pentru tine si cititorii tai, si, ca sa fie meniul complet, recomand, desi inca n-a vazut lumina zilei (soon in a bookshop near you), revista de proza scurta "Iocan" https://www.facebook.com/Revista-iocan-1513495375626286/, pe care ma gindeam ca n-am cum sa pun mina, dar mi-am amintit ca am un prieten care vine in Bcn in curind, hehe.


    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. M-am gândit la cartea lui Ogawa, care mi-a și plăcut foarte mult, dar, na, sunt nuvele, așa că n-am mai menționat-o. Și „Nostalgia” ar fi un amestec de nuvele și proză scurtă - recunosc că n-am studiat la școală treburile astea și nu-mi dau seama prea bine care este diferența dintre ele (detaliile tehnice, adică). Sper să-mi explice și mie cineva lucrurile astea la un moment dat, să pricep și eu. :D

      Oh, da, am în whishlist antologia „Best of", după ce ai vorbit despre ea. Nu prea mai e de găsit, deși am văzut că e disponibilă și ca ebook, dar parcă în cazul ăsta aș prefera cartea în format fizic.
      De revista de proză scurtă Iocan n-am auzit, mersi pentru info! Sună chiar interesant, păcat că nu sunt fană a povestirilor ca să fiu cu adevărat entuziasmată, dar cred că o s-o cumpăr și eu, poate mă convertesc. :))

      Ștergere
  3. :) Nu ştiam că mai este luna prozei scurte, în schimb am citit în aprilie câteva volume de povestiri, preponderent autohtone, spre exemplu "Să râdem cu nea Mărin". Şi mi-am cumpărat recent alte două volume de povestiri, unul cu intenție, celălalt crezând că iau un roman, Dar nu regret, pare pe gustul meu. :)
    Am încercat eu la vremea respectivă să citesc şi alte povestiri/ nuvele din volumul "Balada de la Narayama", dar nu m-au atras, aşa că nu cred că ai pierdut mare lucru. Cea care dă titlul este însă de neuitat, nu atât pentru calitatea scriiturii, cât pentru tema atinsă.
    Era cât pe ce să citesc şi eu "Câmpia în flăcări" vacanța asta, dar m-a tras de mânecă Kazantzakis, dornic să îmi dezvăluie impresii din călătoriile sale. Cu sau fără un motiv sărbătoresc voi recurge din nou la povestiri cât de curând. "Muzeul negru", al cărui autor nu l-am reținut,se întrevede a fi o delicatesă suprarealistă. Să vedem ce va cere conștiința cititoare. Deocamdată sunt tare în urmă cu recenziile şi trebuie să trec la treabă. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nici eu nu știam, am aflat de la roșu vertical și cu ocazia asta am constatat că a trecut foarte mult timp de la ultima carte de povestiri pe care am citit-o. De neiertat! :))

      Hihi, și mie mi se întâmplă uneori să cumpăr cărți despre care cred că sunt romane, apoi mă lămuresc că sunt povestiri, dar pățania cu „Balada de la Narayama” a fost unică, pentru că nici măcar după ce am început cartea nu mi-am dat seama că e o povestire (cred că aveam impresia că titlurile sunt capitole, nu mai știu exact ce-a fost în capul meu). Acum mi-am amintit că am mai citit totuși o povestire din volum, ceva cu un samurai și un cap (parcă), dar apoi l-am lăsat baltă. Dacă și tu, care pari să ai multă răbdare, zici că nu prea te-au atras celelalte povestiri, păi nici mie nu-mi mai vine să reiau lectura.

      Sper să ajungi și la „Câmpia în flăcări”, cred că o să-ți placă foarte mult.
      Ah, știu despre ce carte vorbești, pentru că am început și eu „Muzeul negru” mai demult (aveam o ediție veche, din Meridiane sau Globus), dar n-am continuat lectura, nu mai știu exact de ce. Autorul e Mandiargues.

      Mult spor la scris recenzii, sper să ai parte de timpul necesar pentru a te ocupa de blog!

      Ștergere
    2. Ediția pe care o am eu din "Muzeul negru" e nouă relativ şi are puse între paranteze pătrate bucățile scoase de cenzură din ediția veche. :)

      Ștergere
    3. Ooo, i-auzi! Interesant! În cazul ăsta, e mai bine că n-am continuat lectura. O să caut și eu ediția nouă, probabil că o voi găsi doar prin anticariate.

      Ștergere
  4. Buna. Sa ma scuzi, Ema ca s iti scriu aici, dar imi era mai la indemana. Ai grija, tu si ceilalti colegi bloggeri, ca exista un nou „tinerel” care copiaza „frumos” de pe la alții. Eu deja mi-am gasit o gramada de articole, printre care si acesta: https://cosmin-tanase.blogspot.ro/2016/03/perpetua-cautare-eului-la-capatul-lumii.html#more
    Sper sa ma asculte si sa stearga ce a scris... Ma enerveaza la culme!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vai, vai, foarte aiurea... :( O să mă uit și eu pe blogul respectivului când ajung la calculator, pe seară, deși am prins aversiune față de acest subiect.
      Nu ai de ce să-ți ceri scuze, îți mulțumesc pentru semnalare! Îmi pare rău că trebuie să treci prin situația asta... Sper să îl convingi să elimine articolele copiate și, eventual, să renunțe la această practică.

      Ștergere
    2. Ooh, am intrat acum pe blogul de mai sus și îmi apare mesajul „Blog has been removed”. Oau, asta înseamnă că mesajele tale au avut succes? Am apucat să intru un pic pe pagina de recenzii (ieri), dar aveam în comun doar o carte, unde, într-adevăr, mi s-a părut că recunosc unele fraze. Până să verific dacă așa este sau doar mi s-a părut, blogul a fost șters. Excelent, mi-era lehamite de un nou caz de plagiat...

      Ștergere
    3. Da, am vazut. Mi-a trimis un mesaj in care si-a cerut scuze si m-a anuntat ca a sters blogul. A copiat de pe mai multe bloguri. Mie imi pare tare rau cand vad ca sunt atatia care fac acest lucru... Sper sa invete ceva din asta. :) Oricum, eram asa de nervoasa... :)

      Ștergere
  5. Legat de Flannery O'Connor: editia completa a povestirilor sale a aparut in limba romana la Editura Univers, in 1997, sub titlul "Judecata de Apoi", in traducerea Antoanetei Ralian.

    Ai mai putea incerca si editia completa a povestirilor lui Nabokov, aparuta la Polirom in 2009. Sau poate Hesse, Truman Capote, Milorad Pavic. Ori poate Constantin Stan cu "Provizoriu Sud".

    Si doua exceptionale carti (in exceptonale traduceri) din spatiul fost sovietic: tadjicul Timur Zulfikarov cu "Poemele pergrinarilor" in traducerea lui Emil Iordache si kirghizul Cinghiz Aitmatov cu "Cintecul stepei, cintecul muntilor" in traducerea lui Nicolae Iliescu. Ultima te-ar putea duce spre capodopera "O zi mai lunga decit veacul", pe care sper sa o vad intr-o buna zi recenzata.
    :)



    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Oh, mulțumesc tare mult pentru informație, nu știam că au apărut la noi povestirile lui Flannery O'Connor. Se pare că nu am căutat eu bine, căci nu am găsit nimic concludent pe această temă. Din păcate, o ediție veche e ca și inexistentă, poate doar să ai noroc și să o găsești prin anticariate sau la bibliotecă...

      Mulțumesc și pentru recomandări! De Nabokov aș vrea să mai citesc câteva romane înainte de a trece la povestiri, la fel și în cazul lui Hesse. N-am auzit de Timur Zulfikarov, dar cartea lui sună chiar interesant - o pun pe listă, alături de „Provizoriu Sud” (nici de aceasta n-am auzit, o să caut câteva informații). Hmm, am de fapt povestiri de Truman Capote și cartea lui Aitmatov, însă au rămas în biblioteca părinților. Mda, și eu îmi doresc cam de multă vreme să citesc „O zi mai lungă decât veacul”, dar iată că încă n-am ajuns la ea. Așa se întâmplă când îmi doresc să citesc prea multe cărți și timpul nu îmi ajunge. :)

      Ștergere
    2. PS: Am căutat acum „Judecata de Apoi” la Biblioteca Metropolitană București, dar nu apare în baza de date. În schimb, am găsit „Poemele peregrinărilor”. :)

      Ștergere
  6. Eu tot nu prea ma impac cu proza scurta. Tot timpul am impresia ca lipseste ceva, ca povestirile raman mult prea superficiale.

    Dintre cartile enumerate de tine am citit doar "Dear Life" de Alice Munro. In general fiecare din acele povesti m-a lasat nemultumita. La sfarsit primul meu impuls era sa spun "atat?!". In plus, nici atmosfera sumbra nu m-a prea incantat.

    Volumurile de povestiri scurte scrise de Haruki Murakami mi-au placut mult mai mult, dar cred ca aici a intervenit si faptul ca Murakami e autorul meu preferat. Asadar am pornit din start decisa sa imi placa orice ar scrie.

    Ma tenteaza "Cei dintai si cei de pe urma" dupa coperta, dar tare ma tem ca va fi greu sa o gasesc. Multe din romanele pe care le recomanzi le gasesc destul de greu in romana. Incep sa cred ca ai ceva plan ascuns, de a populariza anumite carti mai rare. Nu ca ar fi asta un lucru rau. :P

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Haha, nu am nici un plan ascuns, pur și simplu mă atrag cărțile mai puțin cunoscute. E drept că, în mare parte, sunt ediții mai vechi care s-au epuizat la editură și sunt cam greu de găsit. N-am mai citit atât de multe ca înainte, dar încerc să mai strecor câte una din când în când. :)

      Chiar sunt curioasă dacă povestirile Ludmilei Ulițkaia se vor dovedi pe gustul tău, poate găsești volumul la bibliotecă (sunt niște subiecte foarte interesante, deși am început să le amestec cu cele din „Rude sărmane”). Dacă îți place realismul magic (în fond, și proza lui Murakami este un soi de realism magic), cred că ți-ar fi pe plac și cartea lui Márquez de care am pomenit mai sus. Am impresia că celelalte nu se potrivesc prea mult cu gusturile tale, poate cu excepția cărții lui Roald Dahl, „Tales of the Unexpected”. Să știi că o să revin și eu la povestirile lui Murakami, mai ales că am lăsat în stand-by „The Elephant Vanishes”.

      Uite ce diferite sunt percepțiile, căci mie mi s-au părut suficiente povestirile lui Munro (e drept că mi-au plăcut mai mult cele din colecția „Hateship, Friendship, Courtship, Loveship, Marriage”), iar dacă au avut o atmosferă sumbră (nu-mi amintesc asta sau poate că n-au fost îndeajuns de sumbre ca să sesizez, ha), înseamnă că a fost unul dintre motivele pentru care mi-au plăcut. :)) După ce citești povestiri de Raymond Carver, celelalte par lungi și satisfăcătoare. :))

      Ștergere
    2. Roald Dahl imi place foarte mult, ca si romancier.
      Dintre volumele sale de povestiri scurte am citit doar "Kiss Kiss", de la care am cam avut cosmaruri o vreme.:P
      Ce-i drept aveam doar 11-12 ani pe atunci, deci poate ca acum as avea alta parere despre ele. Oricum mi-am notat titlul sugerat de tine.

      Ștergere
  7. Hm, uitîndu-ma pe lista ta, constat ca-s cam deficitara la capitolul proza scurta, desi-mi place s-o citesc. În afara de Cartarescu, Marquez, Barnes si Munro n-am citit mai nimic din ce-ai însiruit tu. În orice caz, trebuie sa mi-o pun în wish-list pe Ulitkaia, ca iar uit de ea!

    Si-ti recomand si eu niste "must"-uri cu scuzele de rigoare daca le-ai citit deja ca n-am verificat:

    Doris Lessing, The Grandmothers
    Urmuz, Pagini bizare
    James Joyce, Oameni din Dublin

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Poate cu ocazia asta te mobilizezi să citești mai des proză scurtă, mai ales că îți place. E musai s-o încerci pe Ulițkaia, măcar pentru a-mi satisface curiozitatea, pentru că sunt tare nerăbdătoare să văd cum ți se vor părea povestirile ei - nu mai pomenesc nimic de notare, voi fi mulțumită și cu trei stele. :)) „Fetiţele. Rude sărmane” se mai găsește în librării, însă „Cei dintâi și cei de pe urmă” e cam de multă vreme epuizată, ar fi cazul să fie reeditată (doar că n-are loc de atâta Schmitt :P).

      Mulțumesc pentru recomandări, Stela, poți să mai adaugi dacă ai și altele. N-am citit nimic de Doris Lessing, iar volumul ăsta sună chiar interesant (din păcate, nu pare să fi fost tradus la noi, așa că ar trebui să-l iau în engleză). Urmuz mă tentează de mult (titlul a fost de ajuns pentru a-mi stârni interesul), la fel ca Dubliners - măcar atât să citesc de Joyce (plus Portret al artistului...), că de Ulise nu mă ating deocamdată. :))

      Ștergere
    2. Sint convinsa ca ti-ar placea Al 5-lea copil (atit am citit eu de ea). Cred c-ar intra la categoria ciudatenii.

      Ștergere
    3. Daaa! Da' si The Golden Notebook (cartea cu care eu am descoperit-o) este extraordinara!

      Ștergere
    4. Ok, m-ați convins, o trec pe Doris Lessing pe lista autorilor „musai de încercat pentru prima oară”. :) Probabil că o să trag la sorți între The Fifth Child și The Golden Notebook. :)) Deși, hmm, chiar că mă atrage mai degrabă subiectul „gotic și horror” al romanului The Fifth Child, plus că e și o lectură scurtă, din câte văd.

      Ștergere
  8. Buna Ema! Dupa ce ti-am citit recenzia cartii Balada de la Narayama, mi-am dorit sa o citesc, dar nu eram in tara sa o cumpar. Asadar am gasit filmul The Ballad of Narayama 1983, dureaza 2h 10min. Este un film exceptional de bun, a primit Palme d'Or la Festivalul de Film de la Cannes.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eugenia, îmi pare rău că răspund atât de târziu! Mulțumesc, nu știam că există un film după această povestire, o să-l caut și eu. Parcă nu mă mir că durează două ore, deși e inspirat de o proză de doar câteva zeci de pagini, pentru că subiectul e foarte ofertant. Și totodată memorabil - nu cred c-o să uit prea curând povestea lui Fukazawa.

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...