luni, 2 februarie 2015

Câmpia în flăcări - Juan Rulfo



Notorietatea mexicanului Juan Rulfo se sprijină pe numai două cărți: romanul Pedro Páramo (1955) și colecția de proză scurtă Câmpia în flăcări (1953). Mă așteptam să regăsesc în aceste povestiri lumea magică și obsedantă din Pedro Paramo, romanul care a inspirat Veacul de singurătate al lui Marquez; am găsit, în schimb, o lume brutal de realistă, în care Rulfo surprinde spiritul arhaic al Mexicului, cu crimele, revoltele și paradoxala lui resemnare. Este o lume care pendulează între pasivitate și impulsivitate; o lume încărcată de violență, zbârnâind de tensiune și frustrare, cu personaje simple, legate de pământul natal, dar mai puțin unite prin legăturile de sânge dintre ele. Sărăcia, munca epuizantă, crima, lupta, dragostea, moartea alcătuiesc tot atâtea fire din care se împletește viața oamenilor de rând din Mexicul începutului de secol XX, unde nedreptatea bogaților și ostilitatea naturii par primite în dar odată cu nașterea.

Cică eu l-aș fi omorât. Poate așa o fi. [...] Ținerea de minte, la vârsta mea, e slabă; de aia îi mulțumesc Domnului că oricum, de m-or osândi la moarte, eu nu pierd mare lucru. Fiindcă simțurile nu le mai am întregi. Cât despre suflet, tot la Dumnezeu ajunge. (pag. 52)

Povestirile lui Juan Rulfo, reduse la esență și aproape minimaliste, par la prima vedere incomplete. Mi-am dat seama, însă, că, în doar câteva pagini, Rulfo condensează timpul și spațiul Mexicului cu o precizie de maestru. Scrise, în marea lor majoritate, la persoana întâi, povestirile sunt tot atâtea voci care se ridică din pământul natal al autorului, strigându-și nefericirea, truda sau dragostea, fără a împovăra însă inima cititorului. De multe ori, m-am trezit zâmbind, înfiorată de plăcerea simplă, aproape ingenuă, care se desprinde din frazele lui Rulfo. Scriitorul se joacă cu perspectiva, schimbând-o cu o ușurință uimitoare, iar poveștile sale merg înainte și înapoi pe firul timpului, dezvăluind ideea din miezul lor pe căi ocolite, subtile, de multe ori într-un flux al conștiinței în care trecutul și prezentul se amestecă.

Protagoniștii, mulți dintre ele oameni simpli și săraci cu duhul, se află la cheremul naturii și al celor puternici, iar soarta este întâmpinată cu resemnare sau revoltă. Crima este înfăptuită cu o ușurință înfricoșătoare, ca și cum rădăcinile ei sunt adânc împlântate în solul ființei mexicane, însă granița dintre bine și rău este uneori foarte subțire: motivele și vina se amestecă, iar dreptatea atârnă când într-o parte, când într-alta, căci aproape nimeni nu este neprihănit și lipsit de păcat în țara frământată de nefericire a lui Juan Rulfo. Femeile mexicane se află pe un plan secundar, în umbra bărbaților care dau piept cu vrăjmășia sorții, însă viața lor tăcută și neremarcabilă este amenințată de potențialul statut de victimă; ele devin, mult prea ușor, victime ale sărăciei, prostituției, incestului, dorințelor trupești, ale amanților care le părăsesc, rebelilor care le răpesc, șarlatanilor care le amăgesc cu false minuni.

În Câmpia în flăcări, Juan Rulfo cuprinde o micro-istorie a Mexicului alcătuită din fragmente reprezentative, mici drame personale care oglindesc marile drame ale unei țări dominate de sărăcie și violență: țărani cărora guvernul le-a dat, în bătaie de joc, un bărăgan sterp și tare ca piatra, pe care viața îl ocolește cu încăpățânare (Ne-au dat pământ); moșieri care îi exploatează pe țărani, cei care, după ce îndură ostilitatea naturii an de an, trebuie să îndure toată viața și brutalitatea celor bogați (Colina cumetrelor); părinți care trudesc din greu pentru a asigura o zestre fiicelor și a le feri de prostituție (Tare mai suntem săraci); răsculați care-i jefuiesc pe bogătași pentru a finanța revoluția, însă încercarea lor de a-și face dreptate se transformă în acte de cruzime împotriva poporului mexican (Câmpia în flăcări); tineri muritori de foame care, sub iluzia unei vieți mai bune în altă parte, trec fraudulos granița în America (La granița din Nord); politicieni care țin discursuri sforăitoare, prin care își maschează dezinteresul pentru soarta oamenilor năpăstuiți (Ziua cutremurului).

Juan Rulfo se apropie de atmosfera din Pedro Páramo doar într-o singură povestire, Luvina. O colină stâncoasă, cu râpe adânci din care se spune că s-ar înălța visele, Luvina este un loc al tristeții și al senectuții, în care puținii locuitori trăiesc ca niște spectre rămase în afara timpului, așteptându-și moartea ca pe cea din urmă speranță. La Luvina, cerul nu este niciodată albastru, pământului i-au ieșit țepi, iar vântul cenușiu care invadează totul îmbracă colina într-o pâclă deasă. Aici este locul în care mor iluziile și speranțele, iar viața capătă o greutate de bolovan care strivește sufletul; odată ce te-ai obișnuit cu șuierul vântului, nu se mai aude decât tăcerea pe care o găsești în toate pustietățile.

O să ai timp să vezi vântul ăsta care suflă peste Luvina, agățându-se de lucruri de parcă ar vrea să le muște. Și, de multe ori, vântul ridică acoperișurile caselor ca pe o pălărie de paie, lăsând pereții goi, descoperiți. Apoi zgârie de parcă ar avea unghii: îl auzi dimineața și seara, ceas de ceas, fără încetare, răzuind pereții, smulgând bulgări de pământ, săpând cu cazmaua lui ascuțită pe sub uși, până ce-l simți că se învârte în trupul tău și începe să-ți zgâlțâie balamalele oaselor. (pag 106)

O povestire care m-a impresionat prin originalitatea vocii narative a fost Omul: la început, sunt două voci care se amestecă, aparținând unui fugar și urmăritorului său; motivul pentru care unul fuge și celălalt îi calcă pe urme se dezvăluie fragmentar, iar deznodământul este lăsat în seama unui al treilea personaj, inclus fără știrea lui în povestea celor doi. 

Picioarele omului se afundau în nisip, lăsând o urmă fără formă precisă, ca și cum ar fi fost laba unui animal. Picioarele omului se cățărau pe pietre, se încordau când urcușul era mai greu, apoi mergeau până-n vârf să caute zarea. [...] Omul călca apăsat pe tălpile bătătorite, râcâia pietrele cu unghiile de la picioare, zgâriindu-și brațele, oprindu-se la fiecare răscruce ca să-și prelungească sfârșitul. Nu al meu; al lui, spuse. Și întoarse capul ca să vadă cine a vorbit. (pag. 35)

O altă povestire remarcabilă este Macario, monologul interior al unui bolnav mintal, în timp ce zdrobește broaștele al căror orăcăit alungă somnul mătușii lui. În frânturi amestecate, aflăm viața acestui idiot orfan care trăiește închis în casa mătușii; singura sa ieșire în lume este la biserică, unde femeia îi leagă mâinile pentru a nu se da în spectacol. [spoiler] Macario este terorizat de spectrul morții și al iadului, unde-l osândesc blestemele mătușii, însă cel mai mult îl chinuie foamea care nu se potolește niciodată. El mănâncă broaște și florile din ghivece, iar slujnica Felipa îi dă uneori, pe ascuns, laptele ei dulce și cald care vine în gură șuvoi, din mogâldețele alea pe care le poartă acolo unde noi n-avem decât coaste[spoiler]


În povestirile din Câmpia în flăcări, scriitura lui Rulfo își dezvăluie registrul vast, de la realitatea grotescă (trupul lui plin pe dinăuntru și pe dinafară de muște albastre care zumzăie ca și cum i-ar ieși din gură un sforăit înspăimântător) la sensibilitatea poetică (Norii au dormit noaptea deasupra satului, căutând căldura oamenilor. Acum soarele stă să răsară și ceața se ridică încet, își strânge cearceaful și lasă dâre albe pe acoperișuri), de la notele senzualo-erotice (i-a înflorit gura la fel cum crapă un boboc de trandafir, de parcă ar fi fost deflorată cu sărutări) la umor negru (cu vaca era ușor, căci s-ar fi găsit cine să se însoare cu ea, numai ca să ia o vacă așa frumoasă) și la tușele fantastice care prefigurează realismul magic din Pedro Paramo (cei de pe-acolo zic că pe lună plină văd năluca vântului străbătând străzile din Luvina, târând după el o pelerină neagră). 

Juan Rulfo (sursa)
Juan Nepomuceno Carlos Pérez Rulfo Vizcaíno (1917 - 1986), cunoscut drept Juan Rulfo, a fost un scriitor, scenarist și fotograf mexican. Cu toate că Juan Rulfo a lăsat în urma sa un număr foarte mic de scrieri - colecţia de povestiri Câmpia în flăcări (1953), romanul Pedro Páramo (1955) și nuvela El gallo de oro (Cocoșul de aur, 1958) -, el şi-a câștigat un loc binemeritat în istoria literaturii; ba, mai mult, este considerat un precursor al realismului magic, care și-a lăsat amprenta pe scrierile unor autori mari, precum Marquez sau Borges. În ciuda scurtimii lor, primele două cărți, considerate printre cele mai bune lucrări de ficțiune apărute în America Latină, stau mărturie pentru talentul și registrul vast acoperit de vocea autorului mexican. Rulfo este cel care a folosit pentru prima oară tehnici narative care aveau să revină frecvent în romanele latino-americane, precum fluxul conștiinței, perspectivele alternative sau secvențele din trecut (flashback-urile) intercalate în narațiune.


Editura: RAO, 2006
Traducere: Andrei Ionescu
Număr de pagini: 192

10 comentarii:

  1. M-ai făcut foarte curioasă în privinţa acestei cărţi, aş încerca şi eu să văd dacă mi se potriveşte. Sper să o găsesc pe undeva la bibliotecă, oricum am încredere în gusturile tale.

    Îmi place că pot citi pe blogul tău atât recenzii pentru cărţi cunoscute, clasice, cât şi pentru cele mai obscure ( să zicem) care sunt scrise la fel de bine.

    http://lorelleiciteste.blogspot.ro/


    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc, Georgiana! Gusturile astea variază de la cititor la cititor, așa că trebuie să fii pregătită întotdeauna pentru o marjă de nepotrivire. Dar Rulfo chiar merită citit, mai ales Pedro Paramo. :)
      Eu tot de la bibliotecă am împrumutat cartea, mai ales că încerc să nu cumpăr nimic de la Rao, după ce am aflat că nu își plătesc traducătorii cu anii, nu cu lunile (și în unele cazuri, niciodată). Pe pagina de web a cărții nici măcar nu e trecut numele traducătorului... Editurile care omit și acum această informație pe site-ul lor mi se par de o nesimțire crasă!

      Ștergere
    2. Nu ştiam lucrul ăsta despre Rao şi nu mi se deloc corect, deci cred că voi rămâne şi eu tot la bibliotecă.

      Ştiu că există acea marjă şi nici nu mă aştept ca tot ce aleg să fie pe placul meu, dar măcar să optimizez această decizie luând recomandări de la cei cu gusturi comune.

      Ștergere
    3. Nici eu nu am știut de acest aspect până când am cunoscut o traducătoare care așteaptă de mai bine de doi ani să își primească banii de la Rao. Nu mi se pare corect modul în care sunt tratați traducătorii la noi, mai ales că sunt plătiți destul de prost. Nu mă voi sfii să pun pe „lista neagră” și alte edituri, dacă mai aflu povești de genul ăsta.

      Ștergere
    4. Eu nu am cunoscut traducători, deci nu ştiu care e situaţia la fiecare editură. E bine totuşi că ştiu acum şi îmi pot ajusta comportamentul faţă de ei.

      Revenind la lucruri mai frumoase, abia aştept recenzia pentru Muzeul inocenţei, n-am citit nimic până acum de Pamuk şi sunt tare curioasă ce vei recomanda.

      Ștergere
    5. Mulțumesc pentru interes, Georgiana, voi publica astăzi textul despre Muzeul inocenţei. Am scris extrem de mult, dar ideea este că nu mă pot hazarda să recomand nimic de Pamuk, fiecare trebuie să își asume „riscul” de a-l citi și de a-l trece prin filtrul personal, pentru că minuțiozitatea cu care Pamuk își tratează subiectele trezește reacții diferite, chiar și în același cititor.

      Ștergere
  2. Mi se pare extrem de curios un om care moare in 1986, nu foarte bătrân, dar care renunță la scris cu în 1958. Firește nu e singurul literat care renunță la scris, sunt mulți, i-a comentat Vila-Matas in Batleby & co.

    Am cautat repede o explicație și am gasit doar atât pe wiki în spaniolă: Después de haber concluido sus dos novelas, Rulfo abandonó la escritura de libros. En marzo de 1974, durante un diálogo estudiantil en la Universidad Central de Venezuela, Rulfo justificó ese abandono con la muerte de su tío Celerino, quien "le platicaba todo". El tío Celerino existió realmente y, con él, Rulfo recorrió muchos pueblos y escucho sus historias, las cuales eran consideradas como fantasiosas.

    El escritor Enrique Vila-Matas, en su libro Bartleby y compañía, describe esta justificación como una de las más creativas que haya conocido.10 Para el escritor César Leante, Rulfo quiso evitar la repetición de evocar la crueldad y el dolor expresados en El Llano en llamas y Pedro Páramo. La esencia de la explicación de Leante se asemeja a la declaración de Rulfo acerca de que, al escribir Pedro Páramo, pensaba frecuentemente en salir de la ansiedad, porque la escritura llevaba al sufrimient.

    Formidabil!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vă mulțumesc tare mult pentru că ați împărtășit cu mine aceste informații! M-am întrebat și eu de ce Rulfo s-a oprit la doar două cărți (și o nuvelă), dar recunosc că m-am mulțumit cu propria explicație (că a spus tot ce avea de spus) și nu am investigat mai departe. Foarte interesant ce a afirmat Rulfo referitor la unchiul Celerino cu poveștile lui incredibile, dar cred că și starea insuportabilă de care vorbește Leante a avut un rol în această renunțare la scris. Am înțeles că ar mai fi două romane neterminate și că Rulfo și-a distrus un alt roman...

      Aș vrea să citesc povestirile și în spaniolă (mai ales că Pedro Paramo în original a fost un adevărat festin), dar deocamdată nu am terminat decât una dintre ele, Macario. Deși înțeleg limba destul de bine, nu am un vocabular foarte extins, așa că mi-am propus la un moment dat să studiez spaniola prin intermediul cititului (la fel și franceza, da, da, planuri frumoase de care nu m-am ținut...).

      Ștergere
  3. Cred ca ati citit Enrique Vila-Matas care are o carte, Bartleby & Co, tocmai despre scriitorii (foarte numerosi) care, din diferite pricini, au renuntat la scris. Cartea lui Vila-Matas e tradusa la RAO (cred ca in 2004). Simt, cred ca un om care renunta la scris trece printr-o mare suferinta. Nu poti fi foarte fericit, cand ceva te obliga sa te opresti... Spor la citit, Ema :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hihi, asta sună a întrebare-capcană, după ce tocmai v-am citit cel mai recent text de pe blog. :) Nu, nu am citit Bartleby&Co., este pe lista de pe Goodreads care e uriașă, una e să știi de o carte și alta e să o citești, am ezitat de câteva ori să o cumpăr de pe Elefant când era vreo 10 lei, dar apoi am aflat treaba cu Rao și n-am mai luat-o. Vestea bună e că o găsesc la bibliotecă. Ziceți că merită citită mai curând decât mi-aș fi propus eu? Oricum, subiectul este interesant.
      Chiar nu pot să mă pun în locul unui scriitor care renunță la scris (un om care scrie pot fi și eu, scriu pe blogul ăsta, dar despre cărțile altora), poate că Rulfo s-a refugiat în fotografie și în scenarii, nu avem de unde să știm cu certitudine ce era în sufletul lui, păcat că nu și-a scris memoriile, eu una aș fi vrut tare mult să le pot citi.

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...