joi, 9 noiembrie 2017

Chanson douce (Cântec lin) – Leïla Slimani




„Chanson douce” („Cântec lin”), de Leïla Slimani | Ed. Gallimard, 2016, 240 pag. | Premii: Goncourt, 2016 | Țara: Franța



După ce am citit pe blogul lui Dragoș că „Chanson douce” a câștigat Prix Goncourt, mi s-a făcut brusc poftă să citesc ceva în franceză și, după o vreme, m-am apucat de romanul Leïlei Slimani, o autoare franceză de origine marocană. Am început cartea în ianuarie și am terminat-o abia trei luni mai târziu, însă nu pentru că lectura în franceză ar fi fost dificilă, ci pentru că am întrerupt-o pe la jumătate, din două motive: pe de o parte, am fost copleșită de povestea foarte apăsătoare, care a reușit să mă deprime; pe de alta, îmi cam pierdusem interesul pentru roman, care, după un început ce te izbește ca un pumn în plex, își pierde din forță pe parcurs, devenind mai degrabă monoton și, pe alocuri, chiar plictisitor. Trebuie să recunosc că am terminat cartea dintr-un simț al datoriei amestecat cu o doză de curiozitate: voiam să aflu ce anume determină unul dintre personajele principale să recurgă la un act extrem, pe care îl aflăm chiar în deschiderea cărții.

Între timp, „Chanson douce” a fost tradusă și la noi de Nadine Vlădescu, la Pandora M, cu titlul de „Cântec lin”. Prin ianuarie, chiar am avut o discuție cu Cora pe tema titlului, dându-ne cu părerea despre care ar fi cea mai potrivită traducere: Cântec de leagăn, Cântare dulce, Cântec blând sau Cântul suav, dar niciuna dintre noi nu s-a gândit la varianta pentru care a optat traducătoarea. 

Eu prefer să știu cât mai puține despre o carte pe care urmează să o citesc și m-am bucurat că prezentarea editurii românești nu menționează scena cu care se deschide romanul. Aflând despre ce e vorba, începutul își pierde din forță, din puterea de a șoca, mai ales că este în completă antiteză cu titlul. Desigur, treaba asta e cu dus și întors, pentru că unii cititori s-ar putea simți înșelați – așa că cel mai bine ar fi să deschideți cartea (înainte de a o cumpăra) și să parcurgeți primele rânduri. E momentul în care eu am dat înapoi și m-am întrebat dacă vreau într-adevăr să citesc cartea asta, dacă voi avea puterea să duc la bun sfârșit o poveste care începe așa, cu o scenă de-a dreptul insuportabilă. 

Elle aimerait prendre Myriam dans ses bras, la serrer, demander de l’aide. Elle voudrait lui dire qu’elle est seule, si seule, et que tant de choses sont arrivées, tant de choses qu’elle n’a pas pu raconter mais qu’à elle, elle voudrait dire. 

Acum, la atâtea luni de când am terminat „Chanson douce”, lucrurile care nu mi-au plăcut s-au mai atenuat, povestea s-a compactat, esențialul a ieșit la suprafață – așadar, n-aș putea spune că e o lectură pe care o regret. M-a atras scriitura Leïlei Slimani, rece și detașată, care disecă cu precizie de bisturiu viețile personajelor sale. Aflăm atât de multe amănunte despre existența lor cotidiană, încât am fost cuprinsă de o senzație de disconfort, ca și cum asistam, fără voia mea și totuși fără a mă retrage, la dezvăluirea unor detalii intime, care ar fi trebuit să rămână tăinuite. Scene mai degrabă banale, reconstituite cu minuțiozitate, gesturi mărunte, cu implicații subtile, toate conturează o imagine complexă a personajelor, care sunt privite din mai multe puncte de vedere. 

Leïla Slimani face o sumedenie de observații foarte interesante (și foarte dure prin franchețea cu care sunt expuse) despre viața de cuplu, maternitate și carieră, despre diferențele de clasă, prejudecăți, discriminare, ipocrizie, aparențe, iluzii, compromisuri, umilință. Despre motivele care pot împinge un individ la acte extreme. Însă, dacă multe dintre observații sunt universal valabile și vorbesc deschis despre problemele și conflictele lumii contemporane (cu precădere, cele legate de statutul femeilor), în „Chanson douce” există și un caz particular, care va trezi spaimele bine ascunse în inima unui părinte nevoit să se împartă între copii și serviciu.

Myriam și Paul trăiesc într-un mic apartament din Paris împreună cu cei doi copii, Adam și Mila. Myriam a terminat avocatura și își dorește să se reîntoarcă la lucru, astfel că începe să caute o bonă, deși Paul consideră că își poate întreține singur familia și ridiculizează ambițiile soției. Însă condiția de mamă, care o vreme a reprezentat pentru Myriam un refugiu și o împlinire, a devenit între timp complicată și frustrantă. Bucuria „simplă, tăcută, carcerală” a vieții alături de copii nu mai e de ajuns pentru a o satisface și pentru a-i atenua senzația de eșec pe plan profesional. Pe Myriam o terorizează gândul de a-și lăsa copiii cu o străină, și totuși așteaptă bona potrivită ca pe un salvator; iar bona perfectă apare în persoana unei franțuzoaice pe nume Louise, care îi cucerește de la bun început și devine treptat indispensabilă prin calmul, eficiența și discreția ei. 

Avec deux enfants tout est devenu plus compliqué: faire les courses, donner le bain, aller chez le médecin, faire le ménage. Les factures se sont accumulées. Myriam s’est assombrie. Elle s’est mise à détester les sorties au parc. Les journées d’hiver lui ont paru interminables. Les caprices de Mila l’insupportaient, les premiers babillements d’Adam lui étaient indifférents. Elle ressentait chaque jour un peu plus le besoin de marcher seule, et avait envie de hurler comme une folle dans la rue. «Ils me dévorent vivante», se disait-elle parfois. Elle était jalouse de son mari. 

Louise îi pare lui Myriam o ființă cu puteri magice, o adevărată Marry Poppins, care le-a transformat apartamentul strâmt și sufocant într-un loc plăcut și luminos. Jenată și totodată încântată de sârguința bonei, Myriam îi cedează din ce în ce mai multe treburi și responsabilități, astfel că femeia devine o prezență permanentă în casa lor. Scrupuloasă și perfecționistă, cu o energie inepuizabilă, Louise mânuiește firele transparente fără de care magia nu s-ar putea produce. Și totuși, e o prezență neremarcabilă, mereu în fundal, asemenea acelor siluete de la teatru care deplasează decorurile, agitându-se în culise. „O prezență intimă, însă nicicând familiară” – căci ce știu ei, de fapt, despre viața Louisei? Cum își petrece timpul, care sunt problemele, dorințele și nevoile ei? Cine este Louise atunci când nu este cu ei? 

Deși trezește sentimente foarte amestecate, Louise e un personaj care polarizează. Mi-a amintit într-o oarecare măsură de Emerence din Ușa Magdei Szabó, cu fața ei calmă și impenetrabilă, cu silueta ei subțire și fragilă, care ascunde o forță surprinzătoare, cu poveștile fantastice și crude pe care le istorisește. Asemenea lui Emerence, Louise e o enigmă care se cere descifrată, însă Emerence e un personaj fascinant, pe când Louise mi-a stârnit mai degrabă mila, dar și antipatia. 

Romanul atinge mai multe subiecte, însă două dintre ele mi-au atras atenția cu precădere: situația bonelor în Franța și mama care este prinsă între necesitatea de a-și îngriji copiii și dorința de a se simți împlinită pe plan profesional. Soțul nu-i poate înțelege cu adevărat nevoia de spațiu, de libertate, de împlinire, iar soacra se dovedește intransigentă, imputându-i lui Myriam că este egoistă și iresponsabilă, lăsând copiii în grija bonei, un surogat de mamă care i-a transformat în niște ființe tiranice și capricioase. Directoarea școlii îi vorbește despre boala secolului: copii lăsați singuri de părinți devorați de ambiție, profesori care plătesc pentru angoasele lor și pentru sentimentul de abandon. Este vorba, în fond, de o presiune a societății pentru ca mama să-și asume în continuare rolul tradițional, cel al femeii care se ocupă de casă și de copii, renunțând la propriile dorințe și nevoi. Lui Myriam i se pare nedrept că trebuie să aleagă, că trebuie să sacrifice o parte a vieții ei în favoarea celeilalte. Se simte incompletă, căci pentru ea este o dramă atât renunțarea la visul unei maternități ideale, cât și abandonarea carierei. „Vom fi fericiți abia când nu vom mai avea nevoie unii de alții”, spune Myriam, „când ne vom putea trăi viața, o viață care ne aparține doar nouă și nu-i privește pe alții. Când vom fi liberi.”

Elle avait toujours refusé l’idée que ses enfants puissent être une entrave à sa réussite, à sa liberté. Comme une ancre qui entraîne vers le fond, qui tire le visage du noyé dans la boue. Cette prise de conscience l’a plongée au début dans une profonde tristesse. Elle trouvait cela injuste, terriblement frustrant. Elle s’était rendu compte qu’elle ne pourrait plus jamais vivre sans avoir le sentiment d’être incomplète, de faire mal les choses, de sacrifier un pan de sa vie au profit d’un autre. Elle en avait fait un drame, refusant de renoncer au rêve de cette maternité idéale. S’entêtant à penser que tout était possible, qu’elle atteindrait tous ses objectifs, qu’elle ne serait ni aigre ni épuisée. Qu’elle ne jouerait ni à la martyre ni à la Mère courage.

Totodată, Leïla Slimani vorbește despre relația de interdependență care se creează între o bonă și familia care o angajează, despre prejudecățile și ipocrizia societății franceze, despre raporturile ambivalente care nasc așteptări și deziluzii. Bonele, în cea mai mare parte imigrante, sunt selectate precum marfa dintr-un galantar: trebuie să aibă acte în regulă, să nu fie prea în vârstă, să fie nefumătoare și fără voal (adică de altă religie decât cea musulmană). Uneori, pretențiile merg foarte departe: sunt preferate femeile fără copii, dispuse să lucreze la orice oră, și, nu de puține ori, bonele sunt concediate pentru că au la rândul lor o viață proprie. Părinții își cumpără libertatea cu prețul vieții personale a unei femei străine, care se încrustează în existența lor atât de profund, încât pare imposibil de înlăturat. Aparent, între ei se dezvoltă relații foarte strânse, și totuși bona rămâne o simplă angajată, o străină de care îi despart diferențele de clasă, de educație și de principii. 

Il y a les jeunes filles voilées de noir, qui doivent être encore plus ponctuelles, plus douces, plus propres que les autres. Il y a celles qui changent de perruque toutes les semaines. Les Philippines qui supplient, en anglais, les enfants de ne pas sauter dans les flaques. Il y a les anciennes, qui connaissent le quartier depuis des années, qui tutoient la directrice d’école, celles qui rencontrent dans la rue des adolescents qu’elles ont un jour élevés et se persuadent qu’ils les ont reconnues, que s’ils n’ont pas dit bonjour c’est par timidité. Il y a les nouvelles, qui travaillent quelques mois et puis qui disparaissent sans dire au revoir, laissant derrière elles courir des rumeurs et des soupçons.

Ce nu mi-a plăcut la „Chanson douce”: uneori sunt prea multe detalii care mi s-au părut lipsite de importanță și scene care nu aduc nimic nou (sau nu duc nicăieri). Alteori se revine asupra unor chestiuni pe care le-am înțeles deja, încât acestea par redundante, lungind povestea în mod inutil. După începutul șocant, cartea își pierde din forță, narațiunea se derulează molcom, fără a mai atinge intensitatea primelor pagini. M-a deranjat și faptul că autoarea analizează minuțios totul, că își explică excesiv personajele, lăsând prea puțin loc pentru intuiția cititorului. Și, cu toate că se spun multe, la final rămâi totuși cu întrebarea „De ce?”, pentru că, fără să vrei, simți nevoia unei justificări mult mai solide pentru actul atroce cu care se deschide și se închide romanul.


Așadar, care ar putea fi adevăratele motive care au condus la un asemenea act? 

[spoiler]

După cum am aflat din acest articol, Leïla Slimani s-a inspirat dintr-un caz real petrecut în New York în 2012, cazul unei bone de 50 de ani din Republica Dominicană, care a ucis doi dintre copiii pe care îi avea în grijă, iar apoi a încercat să se sinucidă. Asemenea Louisei, femeia a rămas fără casă, avea probleme financiare, arăta îmbătrânită, vorbea puțin, își pierduse căldura și entuziasmul. Și în cazul ei, motivele pentru care a omorât doi copii de care era atașată rămân în mare parte un mister. După ce și-a revenit din comă, bona a mărturisit că avea probleme financiare și era furioasă pe părinți din cauza programului mereu schimbător și a faptului că muncea prea mult. Este incredibil ce s-a întâmplat, spun cei care au cunoscut-o, pentru că bona era devotată celor doi copii și părinții o tratau foarte bine, aproape că făcea parte din familie. A fost un act de nebunie sau este vorba despre un cumul de motive mult mai subtile?

În „Chanson douce”, Leïla Slimani reconstituie cu minuțiozitate viața unei astfel de femei care, deși își dedică o mare parte a timpului familiei care o angajează, rămâne o străină pentru adulții care nu fac niciun efort să o cunoască, dincolo de orele petrecute în casa lor. Singurii care ar putea-o privi ca pe un membru al familiei sunt copiii, însă pentru părinți ea este doar o subordonată, una pe care se feresc să o pună în situații umilitoare, e drept, dar care nu face parte din lumea lor. Între ei va exista întotdeauna o graniță ridicată de diferența de clasă, chiar dacă angajatorii îi creează iluzia unei familiarități vecine cu prietenia.

Romanul se încheie înainte de a ști dacă Louise se mai trezește sau nu din comă, înainte de a-i afla motivele care au împins-o la acea dublă crimă. Nu ne rămâne decât să punem cap la cap ceea ce am aflat despre ea, adunând inclusiv gesturile aparent insignifiante, sfidările, răutățile, izbucnirile violente, tăcerile ei. Nu pare nebună, cel mult se lasă pradă obsesiei acelui nou bebeluș, care i-ar asigura un loc în cadrul familiei, pentru ca apoi să cadă într-o depresie adâncă atunci când ajunge într-o situație aparent fără ieșire. De ce nu alege să se sinucidă, ci omoară și doi copii inocenți, asta rămâne în mare parte un mister. În mintea ei a existat o justificare sau mai multe, fără îndoială. 

Una dintre ele ar putea fi faptul că, pentru ea, Mila și Adam nu sunt deloc acele făpturi inocente, fragile, care trebuie protejate. După atâția ani în care a suportat capriciile și agresiunile odraslelor de care a avut grijă (la care s-au adăugat trădările și umilințele din partea adulților, care renunță la ea ca la o haină uzată), ceva s-a împietrit în inima Louisei. Și-a epuizat tandrețea și bucuria copilărească, nu mai știe cum să iubească, nu o mai mișcă aproape nimic. În plus, a ajuns să îi considere pe cei doi niște obstacole în calea fericirii ei: din cauza lor, Myriam și Paul nu mai au parte de momente de intimitate, din cauza lor nu sosește acel bebeluș pe care Louise și-l dorește cu o disperare de fanatic. Este, poate, un act de răzbunare pe aceste ființe cărora le-a fost devotată (și mă refer la toți copiii de care a avut grijă de-a lungul timpului), fără să primească în schimb ceva la fel de important, care să răscumpere efortul, răbdarea, umilințele, neglijarea propriei fiice și a vieții personale. 

Acest articol-interviu m-a ajutat să înțeleg mai bine un aspect important al cărții, legat de estomparea granițelor dintre clasele sociale și dispariția normelor de etichetă, care altădată reglementau relațiile dintre bone și părinți. „Oamenii nu vor să-și umilească bonele, nu vor să se poarte ca niște șefi, și astfel nimeni nu știe de fapt cum să se comporte și toată lumea pretinde că mama și bona sunt oarecum pe picior de egalitate, când de fapt nu este așa. Iar această iluzie a egalității poate complica lucrurile, ba poate genera chiar situații periculoase”, spune Leïla Slimani. 

În acest sens, este interesantă scena de la cină: Pascal spune că nu este șeful lui Myriam, ci colegul ei, dar poate Louise să afirme același lucru despre situația ei? Ea nu se poate considera egala lor, și totuși nutrește iluzia că într-o zi își va câștiga un loc în familie. Prin jocuri crude, testează dependența copiilor față de ea, prin devotament și sârguință își consolidează statutul de persoană indispensabilă. În sinea ei, se consideră superioară celorlalte bone, manierele ei sunt cele ale unei femei de condiție bună. Visează la o bunăstare materială care i-ar permite să nu se mai ocupe de nimeni și să aibă tot ceea ce își dorește. Însă Louise este în urmă cu plata chiriei și are datorii, pe care le ignoră. O bântuie teama că va ajunge în stradă, ca un animal, și o cuprinde angoasa unei bătrâneți morbide, petrecute în singurătate. Aflăm că în sufletul ei crește o ură care-i anulează atitudinea servilă și optimismul copilăresc, iar de la ură nu mai este decât un pas până la gesturile de sfidare și schimbările care se instalează treptat în comportamentul ei. M-a cutremurat scena în care o roagă pe vecină să-i dea de lucru, lovindu-se însă de un refuz din partea femeii speriate de insistența Louisei și de intensitatea privirii ei. Dacă ar fi primit de lucru, poate că totul ar fi decurs altfel. 

Un alt indiciu ar putea fi faptul că, în poveștile Louisei, cei buni mor la final, însă nu înainte de a salva lumea. Spre final, ea ajunge să creadă că cineva va trebui să moară pentru ca ceilalți să fie fericiți. Nu-mi dau seama, însă, cine ar putea fi salvat și cine ar putea fi fericit în toată povestea asta. 

[spoiler]


2 comentarii:

  1. eu am fost la lansare. mi-a plăcut autoarea, cam fragilă.
    cartea însă am lăsat-o pentru mai târziu...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aș fi vrut să particip și eu la lansare, dar am avut treabă și n-am reușit să ajung. Sunt curioasă cum vei percepe cartea asta, sper să scrii despre ea după ce o citești.

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...