Miruna, o poveste – Bogdan Suceavă

duminică, 5 iulie 2015

recenzie Miruna, o poveste de Bogdan Suceavă

„Miruna, o poveste”, de Bogdan Suceavă | Ed. Curtea Veche, 2008, 134 pag.


În această carte micuță, dar extrem de densă, Bogdan Suceavă a distilat chintesența imaginarului fabulos al satului românesc, mergând pe firul istoriei până la sursa de unde izvorăsc basmele, păstrătoare ale unor vremuri îndepărtate în care se întâmplau minuni, iar oamenii își împărțeau pământurile cu fiarele codrului și cu ființele supranaturale. „Miruna, o poveste” este o mică bijuterie de istorii stratificate, în care realitatea și fantasticul coabitează firesc, căci, în timpurile despre care se vorbește aici, babele făceau vrăji și trăiau sute de ani, icoanele vindecau și blestemele aveau putere, apa fântânilor se căuta cu bețigașe de alun, iar ielele se jucau cu mințile muritorilor rătăciți pe tărâmurile lor fermecate. Pe atunci, Codrii Vlăsiei erau întunecoși și nestăpâniți, iar oamenii din satul Valea Rea, ascuns în sălbăticia Munților Făgăraș, își duceau existența după legile ultimului vodă, complet uitați de administrația țării.

Cel care spune istoria fabuloasă a satului este Traian, naratorul fără chip și fără identitate (dar cu origine bine închegată), un posibil alter-ego al scriitorului, ai cărui bunici au trăit pe aceleași meleaguri despre care se povestește aici. Vocea lui Traian ne călăuzește pe cărările întortocheate ale timpului, purtându-ne în anii copilăriei petrecute la satul Valea Rea de pe Râul Doamnei, unde, timp de câteva veri, a ascultat extraordinarele povești ale bunicului, împreună cu sora lui mai mică, Miruna. Nicolae Berca – un bunic îmbrăcat cu haine din alte timpuri, a cărui imagine putea fi exponat de muzeu – era un om diferit de toți ceilalți, care ignora televizorul și radioul, dar încă urmărea desfășurarea istoriei în paginile ziarului Scânteia, adus de poștașul satului în amurg. Așa cum nu a mai făcut cu nimeni altcineva până atunci, bunicul și-a deschis tolba cu minuni în fața celor doi nepoți și, alături de ei, a retrăit totul istorisind, amestecând cele văzute cu cele nevăzute, cele pentru copii cu cele pentru oameni mari, cele de nespus cu tăcerile, trecutul cu niciodată.

Mulți ani mai târziu, când am stat de vorbă cu Miruna și ne-am amintit împreună acele zile, mi-a spus că acum își dă seama că noi am avut un bunic a cărui imagine ar putea fi exponat de muzeu, ca acelea care se pun în diorame, dacă fac parte dintr-un trib dispărut sau dintr-o populație exotică. Cât era în viață, nimeni n-ar fi îndrăznit măcar să se gândească la asta, pentru că avea o voce ca de tunet, o privire care ardea și din când în când înjura cu atâta sete, încât mici tornade ridicau subiectul înjurăturii în aer și-l purtau zece pași mai încolo. (pag. 10)

În poveștile bunicului, uneori nepotrivite pentru o minte de copil, basmele cu zâne și Feți-Frumoși se amestecă cu istoriile familiei sale, bucăți de viață suspendate la granița dintre firesc și supranatural, care par să respire același aer fermecat, de legendă, în care negânditul și nerostitul devin posibile – și întâlnirea cu ielele, și vizitarea ținuturilor subpământene, și împlinirea blestemelor sau transformarea fiarelor în stane de piatră. Bunicul repovestește cele auzite de la tatăl lui, Constantin Berca, de pe vremea războiului de la Rahova sau din anii când acesta a primit pământ pe un deal sterp ce aparținuse Mănăstirii Argeșului. Pe atunci, satul Valea Rea, aflat deasupra castelului ielelor, era un loc furat codrului, un loc care nu se putea ține după legea omenească, ci după cea a sălbăticiei. Despre Constantin Berca, gura satului spunea că scotea fân din piatră seacă și că avea o candelă în care lumina se stingea pe dos față de restul lumii. El le apare copiilor drept un străbunic cu o faimă de nebun și vrăjitor, care se războia cu legea muntelui, omorând haite întregi de lupi ce-i călcau bătătura, și care măsura timpul cu o pendulă scumpă, nemțească, cum nu s-a mai văzut nicicând prin părțile acelea. 

Atunci l-au văzut oamenii satului pe Constantin Berca așa cum era: nici pe de-a-ntregul temător de Dumnezeu și credincios, nici pe de-a-ntregul sălbăticiune adevărată. Era jumătate om, jumătate fiară, și asta i-a făcut pe toți să se gândească mai bine despre rostul lor în munții aceia. [...] Și mai era ceva diferit la el. Constantin Berca lucra la câte un singur fapt odată și, până nu-l împlinea, nu trecea la următorul. Asta era nou la Valea Rea, acolo de obicei treburile se amestecau și nimic nu avea nici sfârșit, nici început. (pag. 28)

În imaginația Mirunei, istorisirile bunicului se plămădeau aievea, în ea a trecut o întreagă lume și a devenit moștenitoarea unui regat aparte, din care nici până astăzi nu a uitat nimic. M-am întrebat care este rostul titlului și de ce nu este Miruna cea care ne călăuzește pe tărâmurile acestui regat fermecat – însă Traian ne spune mai târziu: ceea ce povestesc eu aici nu e nici jumătate din ceea ce ar fi știut oricare dintre ei să povestească, dacă s-ar fi gândit vreodată să facă asta. Cum ar fi arătat totul spus cu harul Mirunei, care putea citi visuri, iar într-o noapte l-a întâlnit pe îngerul poveștilor? Ea a istorisit poate copiilor și nepoților ei, însă nu lumii întregi. Traian, un martor umil care se consideră lipsit de haruri (mi s-a spus că nu pot citi nimic, nici măcar chipuri), și-a asumat rolul de păstrător și cronicar al moștenirii narative primite de la bunicul său, moștenire pe care vrea să o salveze de la uitare. Când din Valea Rea nu a mai rămas decât un cimitir cu cruci strâmbe, Traian se asigură că poveștile și numele nu vor fi uitate, chiar dacă istoriile sale nu au sens pentru nimeni altcineva. 

În „Miruna, o poveste”, Bogdan Suceavă a reînviat o societate tradițională cu o dinamică proprie, aflată în afara mersului vremurilor, guvernată numai de legile nescrise ale tradiției și de cele scrise ale stăpânirilor de mult plecate; odată cu ea, a renăscut și sentimentul de apartenență la o comunitate, sentiment care astăzi se regăsește cu greu sau a dispărut cu desăvârșire – după cum scrie chiar autorul în postfață. Totodată, scriitorul a reînsuflețit și minunatul ritual al poveștilor spuse de către bunici, care le-au auzit la rândul lor de la părinți și bunici, cei care au luat parte la întâmplările nemaivăzute și nemaiauzite sau au contribuit la transformarea lor în legende și basme. 

După cum spunea Nicolae Berca, un amestec bine potrivit de istorii ține pe spatele lui întregul Pământ și ajunge să ne explice lucrurile dinăuntrul lor înspre afară. Fără aceste povești care aduc aminte de felul în care au fost lăsate lucrurile, Ucigă-l toaca ar strica înadins cumpăna lumii și ar așeza-o după altă lege, după mintea și socoteala lui. Dar cât de mult trebuie spus unui copil, care nu este încă pregătit pentru lumea ce se deschide, golită de magie și plină de deziluzii, dincolo de granițele copilăriei? Și oare basmele trăiesc doar între aceste granițe infantile, credule, pierzându-și puterea și rostul odată ce mintea s-a eliberat de aburii mistificatori ai naivității? Sau ele reprezintă chiar fundamentul adultului de mai târziu, tiparul pe care e zidită lumea întreagă? Și, nu în ultimul rând, există doar o singură vârstă a poveștilor și a minunilor? 

Vara aceea m-am gândit dacă nu cumva viața se așază uneori în așa fel încât lucrurile iau înfățișarea cea mai tragică cu putință, și am început să bănuiesc că povestitorii pentru copii sunt parte a unei conspirații a adulților și fac în așa fel încât istoriile lor să nu semene cu viața, ci să ascundă sfârșitul [...], izolând lumea poveștilor de finalurile istoriilor „reale”. Abia mult mai târziu copiii ajung să deschidă ochii în lume și au parte de imaginea întreagă. Bunicul nu părea să facă parte din conspirație. (pag. 94)
Lumea lui de povești, a copilului de demult, avea să i se pară mereu cea mai apropiată imagine pământească a raiului. Bunicul ne-a spus că fiecare om ajunge mai devreme sau mai târziu să privească lumea cu ochii poveștilor pe care le-a ascultat în copilărie, că sufletul nostru trece prin salba de înțelesuri și minunății pe care le ascultăm în a noastră îndepărtată primă vârstă, și că apoi lumea întreagă e zidită pe tiparul acesta. (pag. 96)

Bogdan Suceavă vorbește în acest roman despre acea deformare a realității către ceva fabulos, magic, pornind de la fapte reale – procesul prin care iau naștere baladele și legendele, la care participă întreaga comunitate, dar mai ales „gura satului”, întreținută de babele care duc veștile și zvonurile mai departe, distorsionând evenimentele și născând false istorii. Acest fapt mi-a amintit de Ismail Kadaré și a sa preocupare obsesivă pentru originea mitului, pentru punctul de metamorfoză în care realitatea, atunci când este imposibil de explicat în întregime, se translatează pe tărâmul legendei. Mă întrebam mai demult dacă există în literatura noastră voci auctoriale care readuc la suprafață basmul, fantasticul, tradiția – iată că acum am găsit o astfel de voce (cel puțin în Miruna, o poveste), care își asumă rolul de cronicar și păstrător al magicului și al mitului, la fel ca rolul îndeplinit de Ismail Kadaré pentru Albania sau Halldór Laxness pentru Islanda.

Pe vremea aceea veștile despre ce fac oamenii, ce spun și cum trăiesc ei, se aflau din spusele Babei Fira, care avea să trăiască vreme de mai bine de două sute cincizeci de ani și pe care și eu și Miruna am cunoscut-o în vremea când eram mici și despre care bunicul ne-a asigurat că arată la fel ca în vremea copilăriei sale. Ea ținea gura satului, ea aducea știrile, știa tot și povestea mai departe. (pag. 25)

În luna mai s-a împlinit un an de când am primit „Miruna, o poveste”, cu o dedicație care spune: „Din povestea aceasta vin eu”. Îmi este peste putință să înțeleg de ce am așteptat atât de mult pentru a citi această carte minunată, care mi-a umplut sufletul de încântare la întâlnirea cu magia poveștilor din copilărie. M-a uimit sensibilitatea care se ascunde în scriitura lui Bogdan Suceavă (matematician de profesie) și delicatețea cu care surprinde cumpăna dintre vârste și vremuri, dar nu am mai fost mirată de umorul – ceva mai subtil aici – cu care eram deja familiarizată din excelentul roman Venea din timpul diez. Bogdan Suceavă îmi apare drept un scriitor talentat și versatil, care surprinde spiritul societății românești  – fie ea contemporană sau tradițională  – în narațiuni foarte bine construite, cu un limbaj care trece natural de la ironie la lirism, de la tonul tranșant la cel mângâietor. Nu știu cum va fi următoarea lectură (așteptările au crescut, e drept), dar presimt că surprizele plăcute nu s-au sfârșit.


16 comentarii

  1. Interesant. Scrii cu multa caldura despre ea. Am pus-o pe lista. Multumim, Ema :-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur că ai trecut-o pe listă, cred că sufletul tău de plush va fi satisfăcut. :)
      Chiar mi-a plăcut mult cartea asta micuță, m-a umplut de bucurie și de încântare. Deși e scurtă, lectura a durat destul de mult, căci povestea e tare densă și sățioasă. De fapt, am recitit-o de curând, pentru a scrie despre ea (o citisem prin mai), și am descoperit detalii pe care le trecusem cu vederea. A trecut și testul recitirii, mi-a plăcut și a doua oară. :)

      Ștergere
  2. Este un scriitor care reuseste sa stea in oglinda cu cititorul adica textul sau intens (ca sentiment ) se reflecta in public si starneste un puhoi de sentimente . Vreau sa spun ca cititorul raspunde prin ceea ce simte atunci cand citeste si confirma talentul scriitorului . Adesea am citit frazele de doua ori .Odata pentru frumusetea lor si odata pentru intelesul pe care il transmit . Asa am citit " Miruna o poveste" practic toata cartea am citit-o de doua ori.
    Uite ce pot sa-ti spun eu despre cele citite :
    Autorul romanului "Venea din timpul diez" este un povestitor inzestrat cu foarte mult umor si cu o imaginatie extraordinara controlata de o logica de matematician .Romanul incepe asa : " Povestitorul sunt eu ." :)
    Autorul romanului "Miruna , o poveste " este un povestitor minunat care reuseste sa sintetizeze si sa concentreze informatia ce trebuie transmisa cititorului .Am avut impresia ca urmaresc un sublimat de poveste , esenta esentei dar in acelasi timp reuseste performanta de a nu pierde nici un aspect important al acesteia . Eu as inscrie romanul in patrimoniu .
    In "Noaptea cand cineva a murit pentru tine " este tot povestitor dar are un ton grav . Nu pot scrie prea multe despre aceasta carte deoarece inca nu am terminat sa o citesc .Pe masura ce inaintez devine foarte personala , sunt in poveste , in paginile cartii si ca sa-l citez -pag 82-"nu stiu sa argumentez ceea ce simt " cand citesc. Deocamdata am impresia ca este dureros de corecta iar cand ma opresc din citit imi trebuie ceva timp sa ma racordez din nou la prezent . Pentru cei din generatia mea care au trait acele zile e o carte document- marturie a unui fapt real din trecut iar pentru cei mai tineri le poate servi la cunoasterea momentului si la intelegerea lui
    Ti-am scris despre toate aceste romane pentru ca ai spus ca ti-au crescut asteptarile .
    Cartile lui Bogdan Suceava sunt din ce in ce mai bune si mai ales nu seamana intre ele ceea ce il deosebeste printre ceilalti scriitori si dovedeste ca este inzestrat cu mult talent si harazit scrisului .

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Daa, și eu am recitit multe fraze la prima lectură, pentru că sunt atât de frumos ticluite! Strict la nivel de senzație, am perceput ”Miruna, o poveste” precum ”Între cer și pământ” al lui Jón Kalman Stefánsson: ambele au fraze pline, dense, care stârnesc „mici tornade” (vorba lui BS) de încântare și preaplin - și, cum ai zis și tu, totul este condensat, distilat, nimic nu e în plus, totul are rostul său. Am uitat să menționez că a fost foarte interesantă și postfața autorului.

      Asta simt și eu, că următoarea carte de Suceavă va fi diferită de ceea ce am citit până acum. Cred că voi alege colecția de proză scurtă „Să auzi forma unei tobe”, pentru că am auzit lucruri bune despre povestirea „Tata a vrut televizor sâmbătă seara” (deja îmi imaginez cât umor vor cuprinde aceste povestiri!).

      Mulțumesc pentru toate aceste impresii de lectură, Anca! Voi citi și romanul „Noaptea când cineva a murit pentru tine”, care, din nou, pare diferit de cele două cărți de Suceavă citite de mine.

      Ștergere
    2. Asa este si postfata autorului este foarte interesanta .
      Interesanta este si comparatia pe care ai facut-o cu Ismail Kadare .( Trebuie neaparat sa-i fac loc in programul de citit . )
      Am citit "Sa auzi forma unei tobe" si mi-a placut . Cred ca este singura carte de proza scurta pe care am citit-o in ultimii sa zic 20 de ani , cel putin . Proza scurta citeam in liceu conform programei scolare . :)
      Mi-au placut toate textele dar cel mai mult mi-au placut " Tata a vrut televizor sambata seara " , " Ursii experimentali" si "Zidul" . "Tata a vrut..." m-a emotionat pentru ca imi amintesc serialul despre care e vorba si mai mult de atat in copilarie am avut un pisoi cu un singur ochi pe care l-am numit Falconeti dupa unul dintre personajele serialului . Era foarte important acel serial atunci si foarte urmarit . "Tata a vrut televizor sâmbătăt seara" a apărut în Review of Contemporary Fiction.
      "Miruna ,o poveste" a fost tradusa si la americani si este studiata intr-un curs de writing dar nu am retinut unde . Ceea ce am scris acum despre carte am auzit spus de autor intr-un interviu la radio . Tot in cadrul acelui interviu a spus ceva care mi-a placut .Nu stiu daca imi amintesc cu exactitate cuvintele dar era ceva cam asa : ..." literatura este o forma de memorie comuna " ... Stiu ca m-am gandit atunci ca Miruna , o poveste indeplineste toate conditiile ca sa fie considerata o amintire frumoasa a romanilor si ar trebui sa fie citita de multi .
      Am vazut ca pe libris.ro Bogdan Suceava este autorul lunii iar cartile se pot achizitiona cu autograful dumnealui . :)

      Ștergere
    3. Hihi, bine că ai amintit tu treaba cu Libris, pentru că, dacă aș fi zis-o eu, mă suspecta lumea de reclamă (deși recenzia în sine e o reclamă, cum altfel, dacă romanul mi-a plăcut...). :)) Am observat promoția, sper să mai fie pe stoc și Miruna.

      Da, da, de povestirea cu tata am aflat tocmai pentru că a fost inclusă într-o antologie de proză scurtă europeană, despre care mi-a vorbit un prieten irlandez. De fapt, împreună cu acest prieten am citit ”Venea din timpul diez” - el a avut ediția de limbă engleză, desigur (Coming from An Off-Key Time). Nu știu dacă și-a cumpărat și ”Miruna, a Tale” (foarte apreciată în afară, cum zici și tu, deși nu am idee dacă se studiază la vreun curs), dar eu i-am cam luat-o înainte și am citit-o, pentru că am amânat-o prea mult.

      Anca, sper să se contamineze și alți cititori de entuziasmul nostru pentru Miruna - este, într-adevăr, o carte care merită să fie citită de cât mai multă lume. Tu văd că ești deja o fană împătimită. :))

      Ștergere
    4. "Miruna ,o poveste " este studiata la cursul de writing in California State University, Northridge și la University of Texas at Dallas .
      Sunt fană nu numai pentru aceasta carte , cred ca sunt fană a scriitorului . Tot ce am citit de acest autor mi-a placut . De fapt tie ti-am spus dar cred ca nu te superi sa o scriu aici : datorită lui Bogdan Suceava i-am descoperit pe toti ceilalti autori romani contemporani si este un real castig pentru mine .

      Ștergere
    5. Mulțumesc pentru informații, Anca. Foarte tare! Iar la noi e o carte aproape necunoscută...
      E foarte fain dacă Bogdan Suceavă ți-a trezit interesul pentru autorii români contemporani, mă bucur că îi citești cu atâta interes și determinare. :)

      Ștergere
  3. Cum de a scapat Ionescu aceasta carte de la citit? Probabil este ceea ce imi va recomanda peste doua luni, iar eu voi citi peste cinci. Dar de data asta eu am aflat de la tine. O cumpar :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ce, crezi că Ionescu e Superman? Nu poate citi chiar tot. :)
      Mă bucur că te interesează cartea, Gabriel. Sper să o citești în mai puțin de un an, nu așa cum am făcut eu.

      Ștergere
  4. de mult timp vreau sa citesc ceva de bogdan suceava, dar momentan n-avem nimic in librarie de el, va trebui sa caut la concurenta :))
    in alta ordine de idei, acum citesc "ciocarlia" de dezso kosztolanyi. mi-ai facut pofta sa citesc ceva scris de un ungur dupa cronica ta la "usa", dar asta era mai subtirica si mi-a placut si coperta, asa ca am zis sa incerc. nu-mi pare rau deloc, are multa candoare si umor in felul in care prezinta viata unui cuplu care se trezeste la viata dupa ce fiica lor prostuta, uratica si nemaritata pleaca pentru prima oara singura intr-o vizita la niste rude din afara orasului.
    sper sa ma reapuc de romani cat de curand, dupa fratii florian am stagnat din nou la acest capitol (da, am avut o perioada "florian", filip si matei), iar bogdan suceava va fi sigur prima alegere. multumesc pentru recomandare!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aaa, ce tare, zici că mi-ai citit gândurile! După Falconer (pe care ar fi trebuit s-o termin până acum) și încă o carte (Pavese sau David Grossman, nu m-am decis) aveam de gând să citesc Ciocârlia lui Kosztolanyi. :D Mi-a fost recomandată acum doi ani de un prieten, o am în engleză, dar nu m-am învrednicit să o citesc. Iar luna trecută am rămas uimită când am văzut că a fost tradusă și această carte, odată cu Ușa! Mi-a fost clar că a venit momentul să o iau la citit. :))

      Și mie-mi place cum scrie Filip Florian. Cu scriitura lui Matei am făcut cunoștință în Băiuțeii, dar parcă îl prefer pe Filip.
      Tare mă bucur că vrei să citești ceva de Bogdan Suceavă! Nu este un autor foarte cunoscut și popular, deși ar merita. Eu una o să-l tot citesc. :)

      Ștergere
    2. da, "ciocarlia" e de citit neaparat! m-a emotionat tare, tare.... multumesc pentru recomandarea indirecta ;)
      am incercat sa citesc "un cal intra intr-un bar" a lui grossman, am renuntat la ea dupa 30 de pagini. nu stiu sa spun punctual ce nu mi-a placut, poate nici n-am inceput cu cea mai potrivita carte de-ale lui, dar n-am putut deloc s-o continui.
      e drept ca dintre fratii florian, si eu il prefer pe filip, dar "si hams si regretel" m-a cucerit total. matei are o imaginatie debordanta, iar personajele lui sunt absolut adorabile. recunosc, am citit-o intr-un moment in care eram intr-o pauza de relatie cu domnul meu si poate de-aia m-a "lovit" atat de mult :)
      spor la citit! astept impresiile despre "sticletele" :D

      Ștergere
    3. Ei, tu ai ales cartea lui Kosztolanyi, eu n-am niciun amestec, poate doar că ți-am trezit interesul pentru autorii maghiari. :) Oau, ai și terminat-o? Mă bucur că ți-a plăcut și o recomanzi. Apropo, și Uşa se citește repede.
      Eu am vreo cinci cărți de Grossman în bibliotecă, le-am tot strâns pentru că sunt aproape sigură că e un autor pe gustul meu, dar, ca un făcut, n-am citit niciuna (mi se întâmplă chestii dintr-astea inexplicabile, hihi). Așa am făcut și cu Jorge Amado, am cumpărat tot ce s-a tradus la noi (convinsă că îmi va plăcea teribil), dar abia anul acesta am reușit să citesc prima carte de el. Cu Grossman încă n-am început - voi vedea cum este cartea cu calul, acum parcă m-ai făcut mai curioasă. :)
      Am în bibliotecă Şi Hams Şi Regretel, sper să o citesc cândva. Ai dreptate cu imaginația debordantă, mi-au plăcut la nebunie omuleții văzuți de Matei în borcanul de muștar.
      Intenționam să scriu astăzi despre Sticletele, sper să și reușesc, căci tastatura de la laptop a luat-o razna - nimic inexplicabil aici, având în vedere că acum două luni am vărsat cafea pe laptop. :D

      Ștergere
  5. Am terminat romanul "Noaptea cand cineva a murit pentru tine " si e foarte bun . Mie mi se pare ca Bogdan Suceava a scris din ce in ce mai bine .
    Este o carte incomod de realista , sincera si adevarata . Parca n-ar fi scris un roman , parca a facut o demonstratie . E o carte foarte interesanta , are multa logică si obligă cititorul sa urmeze firul demonstratiei prin întrebările care sunt in text . E matură, altfel decat ceea ce am citit până acum scris de acest autor .
    Este brutal de sincer in paginile astea . Si sinceritatea poate deranja . Puțină lume este dispusă să accepte că a participat activ la ceea ce s-a intamplat atunci . Adică una e să spui :am fost mințiți si alta e să recunoști că ai participat la evenimente . Citind mi s-a intamplat să exclam : așa am crezut si eu sau așa am zis si eu , dar nu ma refer la partea rațională ci la greseli. In acelasi timp este foarte mult sentiment exprimat ceea ce ma uimește.
    "Noaptea cand cineva a murit pentru tine" este un roman care mi-a convocat toate amintirile momentului 22 Decembrie '89 si cred ca in zona noastra de lume si de istorie e timpul sa incercam sa raspundem onest la anumite intrebari legate de acele zile.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Anca, mulțumesc tare mult că ai revenit pentru a împărtăși părerile despre romanul lui Bogdan Suceavă! :) Scriitorul mi-a spus între timp: „Ridică tu ștacheta oricât de sus, cărțile există”. Așa că sunt convinsă că voi avea parte și de alte surprize faine pe viitor, mai ales că scrierile sale nu par să semene una cu alta.
      Voi citi și eu "Noaptea când cineva a murit pentru tine”, care văd că te-a impresionat și chiar te-a zdruncinat un pic. E drept că tu ai alte amintiri și experiențe decât mine, iar impactul cărții este probabil mai mare datorită acestor lucruri care mie îmi lipsesc. Dar sunt sigură că va fi o lectură interesantă, care nu mă va lăsa rece, chiar dacă eu nu am cunoscut acele vremuri în mod direct. Mulțumesc încă o dată pentru impresii!

      Ștergere

Un produs Blogger.