marți, 6 mai 2014

Venea din timpul diez – Bogdan Suceavă



Încurcate mai sunt căile literaturii, pentru că am auzit de Venea din timpul diez abia când o amică cipriotă mi-a arătat teancul ei de cărți, iar printre titlurile în limba engleză se regăsea și numele unui autor ce nu putea fi decât român. Așa am ajuns eu, prin învăluire, să citesc romanul lui Bogdan Suceavă, un scriitor născut în Muntenia, al cărui nume are rezonanțe moldovenești, și care, între timp, a fost adoptat de americani, cărora le predă matematică. Am mai pierdut un om valoros, deși nu este pierdut în întregime, atâta timp cât continuă să scrie în limba maternă. 

Oare am citit acest roman prea târziu? Se pare că nu, pentru că realitatea pe care o încapsulează se repetă, cu mișcări ciclice, chiar și în prezent. O satiră tragi-comică și exhaustivă a perioadei post-decembriste, Venea din timpul diez duce la extrem confuzia anilor de libertate subită, în care oamenii se comportă asemenea unor oi scăpate din țarc, neștiind încotro s-o apuce, dar, mânați de spiritul de turmă, se adună laolaltă, polarizați de o idee ce se deghizează în scop, oricât de multă absurditate s-ar afla în spatele acesteia.

Romanul, un veritabil tur de forță, nu este chiar ușor de citit - personajele sunt numeroase, teoriile absurde sunt prezentate în detaliu (recunosc, mi-am prins urechile la teoria vibrațiilor) iar scriitura este departe de a fi facilă. Venea din timpul diez este o carte pentru cititorul destupat la minte, înarmat cu răbdare și umor, un cititor care nu se ia în serios și este capabil să râdă de el însuși, înțelegând totodată adevărurile ascunse printre rânduri. Romanul nu conține o poveste închegată cu început și sfârșit, ci reprezintă un tablou mouvant cu detalii miniaturale și figuri-simbol, un tablou pe care îl poți lua dintr-un timp și-l poți așeza în altul, fără a-și pierde semnificația și valoarea.

Avem de toate pentru toți în cazanul de proporții mănăstirești al acestui roman, în care Bogdan Suceavă a amestecat cu generozitate idei și tipologii ce au umplut până la refuz Bucureștiul anilor '90. Avem profesori cu teorii elucubrante și doctori cu leacuri miraculoase, ultra-naționaliști care vor să purifice spiritul românesc prin metode medievale, profeți și salvatori de care adepții se lipesc precum muștele de miere, politicieni avizi de imagine și popularitate, prelați ai bisericii interesați mai mult de cele lumești, polițiști care continuă să aplice metodele comuniste și oameni pentru care îmbogățirea contează mai mult decât principiile.

O figură centrală a romanului este Vespasian Moisa, un bărbat învăluit în istorii supranaturale și născut cu harta Bucureștiului pe piept. Sosit în capitală, el își câștigă tot mai mulți adepți prin predicile de natură religioasă pe care le ține mai ales la Piața Romană. În jurul lui se strâng tot soiul de oameni, precum Toni, chitaristul care cântă la metrou, Iuliu care colecționează săruturile lui Nichita Stănescu, bătrânul poreclit Sfântul Petru care crede în existența îngerilor, Maximilian care aude ultrasunetele sau vindecătorul care poate vedea aureola oamenilor. O figură aparte între discipoli este profesorul care pretinde că limba română nu se trage din latină, ci este veche de 7000 de ani, fiind totodată un idiom codificat ce conține cifrul de la seiful universului. Împreună cu un medic, profesorul a descoperit leacul calviției, care se ascundea în cuvântul mătrăgună, căci în numele fiecărei boli se găsește și numele leacului, iar pentu a le afla pe toate, limba română trebuie mulsă de sensuri. 

Discipolii îl consideră pe Vespasian fiul lui Dumnezeu la a doua venire și singurul deținător al adevăratei credințe ortodoxe, iar carisma bărbatului și minunile pe care le înfăptuiește atrag tot mai mulți adepți, ceea ce îi îngrijorează pe polițiștii ce supraveghează sectele religioase. Acesta este al doilea fir narativ, din care aflăm tribulațiile forțelor de ordine, care se infiltrează în sectă pentru a afla care este orientarea politică a membrilor, dacă au arme și droguri, dacă sunt și unguri printre ei, încercând totodată să îi împrăștie pe adepți. Până și aici avem un strop de realism magic, prin prezența comică a unui locotenent transformat în pisică în urma unui experiment nefericit (trebuie să recunosc că am râs în hohote la câteva scene cu motanul).

Un al treilea fir narativ urmărește o mână de tineri ultranaționaliști ce îl au drept model pe Ștefan cel Mare (în nici un caz pe Eminescu) și, în buna lui tradiție, intenționează să alunge turcii stabiliți în capitală și să impună modelul lor de viață la nivelul întregii țări. Dar ce te faci când Ștefan cel Mare se reîncarnează într-un bărbat lovit de camion și ajunge în București pentru a lupta, prin metode demodate, alături de tinerii ștefaniști? Finalul este apocaliptic, Bucureștiul devine scena câtorva lupte între grupări rivale, România este cuprinsă de o dezlănțuire religioasă, iar SRI-ul este depășit numeric și situația scapă de sub control.

Valoarea acestui roman constă în universalitatea lui, în aplicabilitatea pe care o are în timpul fără finalitate și în spațiul nelimitat de granițe. Dincolo de amănuntele cu caracter național, ideile și tipologiile ce se desprind din această poveste se mulează surprinzător de bine pe istoria altor popoare. Probabil că nu este atât de surprinzător, din moment ce oamenii, în ciuda ofertantei lor condiții ce îi ridică deasupra altor specii, par să aibă o gamă limitată de manifestări, căzând ușor în câteva tipologii ce se regăsesc pretutindeni.

În Venea din timpul diez, Bogdan Suceavă a reușit să condenseze o poveste universală despre voința de putere, credulitate, speranțe false și idei greșite. Într-o țară în care oamenii sunt naționaliști dar nu și patrioți, unde sfinții sunt fabricați și devin modele de urmat, unde biserica încearcă să se impună prin construirea unei catedrale de proporții monstruoase iar societatea se află într-o criză ideatică, preluând idei și eroisme din trecut, este aproape imposibil ca echilibrul să fie restabilit și glasul rațiunii să răzbească. 

Până și profetul Vespasian se întreabă: cum poți ajuta o lume nebună, în care imprevizibilul este la tot pasul și nu poate fi controlat? Într-o astfel de lume haotică și năpădită până la sufocare de șarlatani, Vespasian apare - oricât de straniu ar părea - drept singurul personaj autentic, care, în ciuda predilecției românești pentru misticism, devine o victimă a credinței schimbătoare și a imposibilității oamenilor de a recunoaște un miracol veritabil. România, o țară pururi mișcătoare și neașezată, în care oamenii sunt incapabili să adere la o idee până la capăt, iar dacă aleg, de obicei aleg prost.

Venea de departe, venea dintr-o lume pierdută, din timpul diez al simțurilor noastre rănite, deschise, acutizate, venise acum și ne vorbea despre România din anii treizeci, despre glorie și despre libertate, despre biruința noastră ca națiune și drepturile noastre ca indivizi, despre salvarea noastră în ochii Domnului Dumnezeu. [...] Ne vorbea despre toate acele idei la care suntem atât de sensibili și la auzul cărora, de cum le întâlnim în discursul cuiva, suntem gata să înflorim. [...] Mulți profeți au cunoscut Bucureștii în toate vremurile și sub toate domniiile, dar toți au venit de nicăieri și s-au dus nicăieri, toți au zis câte ceva și din spusa lor s-a ales praful și batjocura, indiferent ce amestec de teorii nemaipomenite ar fi fost acolo și ce consilieri înțelepți ar fi avut. De nicăieri, către nicăieri, așa s-a întâmplat...  

Am găsit o altă părere despre acest roman pe blogul lui capricornk13, unde a intervenit și autorul prin câteva comentarii. Am prins curaj și i-am cerut și eu lămuriri lui Bogdan Suceavă cu privire la titlu, pentru că, trebuie să recunosc, nu îl înțelesesem prea bine. Partea cu un semiton mai sus - deci un timp diferit de cel „normal” - o intuisem, însă nu am intuit și interpretarea. Și-apoi, de ce diez și nu bemol? Autorul a fost neașteptat de comunicativ și m-a lămurit. Păi este cam așa: timpul diez reprezintă modul distorsionat în care personajele percep realitatea - nu așa cum este ea, ci cu o diferență de un semiton, mereu defazată și exacerbată. De unde eu am tras concluzia că bemolul, deși mai sumbru și putând simboliza un regres către vechile idei (cele reciclate până la epuizare), nu este totuși potrivit pentru acest roman care înfățișează isterizarea maselor, nota ascuțită și infernală care transformă societatea într-o orchestră rămasă fără dirijor, în care fiecare cântă după cum îl taie capul, într-o ciocnire discorantă de teme și variațiuni. 

Venea din timpul diez mi-a trezit ecouri din romanul unui scriitor maghiar, Satantango al lui László Krasznahorkai (despre care am scris aici), în care personajele, cuprinse de fatalitate, așteaptă salvarea din altă parte, pentru că este întotdeauna mai uşor să te laşi condus decât să iei frâiele propriei vieți.

Că acest roman este universal atestă propria mea experiență. Când am ajuns în București, la aproape zece ani după revoluție, am întâlnit oameni care s-ar fi potrivit perfect cu personajele din romanul lui Bogdan Suceavă. L-am văzut pe tânărul cu chitara, cântând Andrii Popa la metroul de la Universitate; l-am văzut pe bătrânul nebun cu cărți în buzunare; am cunoscut oameni ce pretindeau că au tot felul de puteri și abilități. Când eram mai mică, părinții mei, victime credule ale misticismului religios, m-au dus la o serie de vindecători cu metode cel puțin hilare. Unul dintre ei ciocnea două linguri de lemn pe deasupra trupului meu, în timp ce incanta o rugăciune; altul își folosea puterea energetică pentru a alunga răul din corp. Bineînțeles că niciunul nu m-a vindecat, și tot la operație am ajuns. Dar cel mai straniu a fost că eu, destul de naivă pe atunci, nu credeam totuși în aceste ritualuri absurde, ba chiar pufneam în râs în timpul ședințelor, ceea ce îi deranja vizibil pe falșii vindecători. Unul dintre ei chiar mi-a atras atenția că, dacă eu nu cred cu adevărat, puterea lui n-o să aibă niciun efect. Ei, nu mai spune -amenințarea universală a religiei: crede și nu cerceta.  



Editura: Polirom, 2010
Număr de pagini: 272



2 comentarii:

  1. Interesant, am incercat sa descopar si eu autori romani contemporani, insa am mers deocamdata pe cei mai comerciali.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu sunt încă la început de drum, pentru că multă vreme am evitat literatura românească. Dacă la cea „clasică” nu cred că mă mai întorc, măcar încerc să mă pun la punct cu cea contemporană. Este un pic dificil să alegi dintre titlurile mai puțin cunoscute, de aceea blogul lui Micawber mi se pare foarte util din acest punct de vedere, pentru că are multe recenzii la cărți românești contemporane.

      Oricum, n-aș fi înțeles prea bine acest roman dacă nu-l citeam împreună cu un prieten irlandez și cipriota menționată în primul paragraf, ale căror observații au fost foarte utile lecturii - mai ales pentru modul în care povestea se mulează (neașteptat de bine) pe multe aspecte din Irlanda și Cipru.

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...