O dimineață la vânătoare - Ligia Ruscu

marți, 9 august 2016



Pe la mijlocul romanului O dimineață la vânătoare, prinsă în mrejele poveștilor cu boieri și doamne din Țara Românească, complet fascinată de bogăția de istorioare și amănunte învăluite într-un minunat parfum de epocă, mi-am pus două întrebări: unde s-a ascuns Ligia Ruscu până acum? Și cum de nu se vorbește mai mult despre romanul acesta excelent? Bine, Ligia Ruscu nu s-a ascuns, ci a publicat câteva cărți de istorie antică, dar, cum acestea nu prea intră în sfera mea de lecturi, nu auzisem de profesoara de la Cluj care a debutat în proză aproape pe neobservate, după ceea ce nu mă îndoiesc că a fost o lungă perioadă de documentare și plămădire a acestui roman complex și captivant, despre societatea românească din prima jumătate a secolului 19.

Nu prea am auzit vorbindu-se despre O dimineață la vânătoare și probabil că aș fi trecut cu vederea romanul, dacă nu mi-l recomanda călduros Cătălina, pe la începutul anului (multe, multe mulțumiri, Cătălina! :D). A fost prima carte de care m-am apucat pentru provocarea Luna literaturii mioritice, în parte pentru că eram foarte nerăbdătoare să o citesc, în parte pentru că am vrut să iau taurul de coarne și să încep cu o carte voluminoasă. Deși cele 570 de pagini ar putea fi un motiv de îndelungată amânare pentru un cititor care ocolește cărțile mari, romanul are o atmosferă atât de faină, iar istorioarele sunt atât de savuroase, încât nici n-a mai contat că mă îmbarcasem într-o lungă călătorie. 

Începutul a mers un pic mai greu, până m-am familiarizat cu numeroasele personaje (eu mi le-am notat pe fiecare, și bine am făcut) și cu atmosfera unor vremuri despre care știam destul de puține lucruri. Istoria nu este punctul meu forte (dacă n-ar fi fost menționat Regulamentul organic - o lege de prin 1831-1832 -, n-aș fi reușit să identific de una singură perioada în care se desfășoară acțiunea), și am apreciat faptul că Ligia Ruscu mi-a oferit o bucățică de istorie împachetată într-un mod foarte plăcut și ușor de înțeles - taman pe dos față de lecțiile de care am avut parte la școală. E drept că unele discuții pe teme politice pot lăsa impresia că se lungesc prea mult, dar, pentru un pasionat de istorie, cartea se va dovedi o reală încântare și o cutie plină de comori.

Unul dintre lucrurile care mi-au plăcut foarte mult la O dimineață la vânătoare - și sunt multe, multe aspecte care mi-au plăcut - este felul în care este construită. M-au uimit complexitatea acestei cărți de debut și îndemânarea cu care autoarea manevrează numeroasele și încâlcitele ițe ale narațiunii, cu straturi peste straturi de povești și detalii. Nu cunoaștem de la bun început protagoniștii, căci Ligia Ruscu ne introduce treptat în societatea bucureșteană a anilor 1830, prezentându-ne, în tușe generoase, atent lucrate și înțesate de amănunte pitorești, climatul social, cultural și politic, personaje mai mult sau mai puțin importante, stiluri de viață și moravuri, plimbându-ne, în tot acest timp, prin conacele boierilor și casele rechiziționate de administrația rusă, pe la petreceri, baluri și sindrofii, jocuri de cărți și nopți de beție, totul condimentat cu intrigi politice și amoroase, rivalități și invidii, ifose și crize de budoar.

Cafeneaua lui Mihalache, faţă în faţă cu hanul Elias, era una din cele mai căutate cafenele noi din tîrg. (...) Cei care înfruntau opreliştile scării înguste şi abrupte a lui Mihalache, ale preţului cafelei şi tutunului şi ale firii ursuze a gazdei însăşi aveau parte de o cafea cum rar găseai în tot Bucureştiul, precum şi de un loc ferit unde se putea sta de vorbă în tihnă. De aceea mai ales boierii erau cei care frecventau cafeneaua lui Mihalache şi de aceea se făcea aici mai multă politică decît în oricare alta dintre cafenelele bucureştene, oricum vestite drept cadru pentru discuţii politice. 

Mi-au plăcut foarte mult și dialogurile spumoase, adeseori ironice, înțepătoare și pline de umor, mi-au plăcut vocile și personalitățile bine individualizate, care se construiesc practic pe tot parcursul cărții, dar și faptul că autoarea conduce cu abilitate firul poveștii, făcând cu ușurință legături și treceri între planuri și personaje. Dau doar un exemplu minor: după prezentarea unei cafenele foarte populare, ajungem în stradă odată cu izul de cafea și tutun ce se revarsă prin ferestre, pentru a ne reîntoarce apoi în interior, odată cu un personaj secundar, ademenit de aceleași mirosuri îmbietoare. 

— Bineînţeles că nu avem cum să recuperăm un asemenea handicap. Atîtea sute de ani de stăpînire turcească, de înapoiere orientală! Oricît de rapide ar fi schimbările de care se plîng unii, oricît ne-am strădui să ne schimbăm, să ne adaptăm, tot nu putem dobîndi decît un strat subţire de spoială apuseană. Cînd ţarul Petru i-a pus pe boierii săi să-şi radă bărbile…
— Dar, Mihai, îl întrerupse Julie dezolată, nu vrei să spui că suntem condamnaţi la inferioritate? Că trebuie să ne resemnăm la a rămîne pe veci un fel de rude sărace…
— Sigur că nu, scumpa mea. Spuneam numai că prăpastia care ne desparte de naţiunile apusene e prea adîncă şi prea largă ca să o putem trece cu toţii, cel puţin nu mulţi ani de acum înainte. Singura cale - şi privirea lui îi cuprinse pe toţi cei aşezaţi în jurul mesei - prin care putem ajunge din urmă Apusul este prin elite. Ele sunt singurele - fie ele boierimea sau cărturarii - care pot spera să arunce o punte peste prăpastie şi să privească în ochi elitele apusene de la egal la egal. Doar aşa…
— Şi ceilalţi?! răbufni, plin de indignare, Radu Manea. Îi lăsăm în urmă, înapoiaţi şi necivilizaţi, şi ne preocupăm numai de noi?! Rupem ţara în două?

Toată această țesătură elaborată de povești și detalii savuroase ar fi fost de ajuns pentru a citi cartea cu nespusă plăcere, însă autoarea mai adaugă încă un ingredient care face totul și mai interesant: la un moment dat, se petrece o crimă, iar pe urmele ucigașului pornește unul dintre personajele feminine, o frumoasă boieroaică plină de personalitate, îndrăzneață și spirituală, curajoasă și nu foarte diplomată, aflată cu un pas înaintea vremurilor. N-o să dezvălui nici numele celui ucis, nici pe cel al protagonistei transformate în detectiv, pentru că este mult mai palpitant să descoperiți totul treptat, fără a ști prea multe amănunte dinainte. Cert este că acest nou fir adaugă un delicios aer de mister poveștii, fără a acapara însă prim-planul cărții decât spre final, când acțiunea se precipită și aflăm în sfârșit numele ucigașului (eu una n-am fost în stare să-l dibuiesc, aveam ceva bănuieli, dar nicio dovadă). 

Dar să spun două cuvinte și despre intrigă. Câteva rude și prietenii lor se strâng la moșia de la Nucet a boierului Constantin Dunca, pentru a petrece două săptămâni liniștite în natură, departe de agitația și de praful capitalei. Nu este, însă, o comunitate armonioasă, căci între membrii familiei există rivalități și conflicte, legate mai ales de testamentul boierului, care are o avere considerabilă de lăsat. Constantin Dunca este printre puținii boieri din Țara Românească care preferă să stea pe moșie, în loc să își petreacă timpul la București, unde, de altfel, nu mai pusese piciorul de 20 de ani. Adept al rânduielilor tradiționale, boierul disprețuiește bucătăria franțuzească și straiele apusene, jocurile de noroc și extravaganțele, iar oaspeții trebuie să îi suporte criticile aspre aduse moravurilor tineretului și stilului de viață cheltuitor al altor boieri. Rutina cu puține variațiuni este întreruptă de un eveniment tragic, în aparență un accident de vânătoare, care ascunde însă o mulțime de dedesubturi. De aici intrăm din ce în ce mai adânc pe tărâmul politicii, fără ca romanul să devină plictisitor - din contră, narațiunea capătă un ritm mai alert, iar misterul face lectura și mai captivantă.

Apa era rece, deoarece boierul dispreţuia şi obiceiul de a te corcoli spălîndu-te cu apă caldă. Se spălă pufnind, se şterse cu ştergarul de in şi îşi netezi cu amîndouă mîinile barba mătăsoasă şi lungă pînă în capul pieptului. Printre foarte multele lucruri care îl supărau pe boierul Dunca la regimul cel nou se număra la loc de frunte faptul că portul bărbilor lungi şi stufoase nu mai era, sub recent aprobatul Regulament Organic, rezervat boierilor mari. Gîndul că orice boiernaş, orice mazil sau, mult mai rău, orice negustor avea îngăduinţa să-şi lase o podoabă facială la fel de mîndră ca a sa îl umplea de indignare şi îl întărise în hotărîrea de a nu mai pune piciorul în capitală. Din aceleaşi motive se număra printre cei care refuzau cu îndărătnicie să-şi schimbe straiele cu unele apusene. Afară de faptul că în sinea sa găsea că, la vîrsta şi la pîntecele la care ajunsese, pantalonii strîmţi şi redingotele pe talie pe care le impunea moda vremii n-ar fi făcut decît să-l acopere de ridicol, obiecţia sa principală era că, odată ce purtau straie nemţeşti, nimeni nu mai putea deosebi pe boier de tîrgoveţ, pe divanit de negustor.

O dimineață la vânătoare se înscrie în șirul cărților despre Bucureștiul altor vremuri, alături de Manuscrisul fanariot, Darul lui Serafim și alte câteva pe care încă nu le-am citit. Ligia Ruscu zugrăvește cu minuțiozitate un tablou cuprinzător al societății bucureștene din anii 1830, fără a se limita la capitală și la împrejurimile ei, căci autoarea ne poartă prin sate și moșii din Țara Românească, incluzând pe parcurs și o sumedenie de mici portrete pitorești ale unor personaje pasagere, de la bijutieri greci la proprietari de cafenele, de la vânzătoare de semințe la bucătărese și vizitii. 

Sunt felii de viață reconstituite cu migală - fără a transpărea, totuși, efortul depus pentru ca totul să se lege, să aibă o logică și o cursivitate -, un mozaic complicat din care se recompune tabloul viu și fascinant al unui București cosmopolit, mustind de forfotă, intrigi, spioni, nații și mărfuri felurite, aflat la confluența a trei mari puteri: Imperiul Otoman, Rusia țaristă și Imperiul Austriac, fiecare uneltind să-și extindă influența asupra Țării Românești. Sunt, totuși, vremuri un pic mai stabile, satele și moșiile se refac după invazii și jafuri, iar ocupația rusă a adus cu ea vânturile schimbării și ceva mai multă liniște în țară, deși puțină lume îi privește cu ochi admirativi pe rușii hrăpăreți și grosolani. 

O dimineață la vânătoare reușește să surprindă foarte bine revoluțiunile acestei lumi aflate în schimbare, o lume prinsă între vechi și nou, între tradiții de sorginte orientală și influențe occidentale, o societate clocotind de opinii și de interese discordante, care se întind de la moravuri până la chestiunile politice, trecând prin problema nu mai puțin importantă a emancipării feminine. Boierii conservatori rămân fideli ciubucului și veștmintelor orientale (șalvari, meși, cămăși de in și ișlic), pe când tineretul aristocrat a trecut la țigări și la moda de inspirație apuseană. Doamnele în etate critică cu orice ocazie toaleta și purtarea fetelor tinere, care au început să se emancipeze: nu mai acceptă căsătoriile aranjate de părinți și aspiră să devină mai mult decât ființe drăguțe, roditoare și bune gospodine. 

Boierul Dunca se încruntă la ea. Cucoana lui Scriban îi inspira o neîncredere cumplită. Nu numai că, după părerea sa, o femeie care îşi administra singură moşia şi bunurile era în stare de orice, dar mai avea şi alte obiceiuri dăunătoare. O prinsese într-o dimineaţă în biblioteca sa, citind; or, lui nu-i plăceau femeile care citesc. Nu era o îndeletnicire femeiască, nici chiar dacă ar fi citit romanţuri sau poezie, cum făceau acuma mai toate femeile tinere. Dacă ar fi fost Istoria lui Arghir şi a preafrumoasei Elene sau măcar Floarea darurilor, ar mai fi înţeles, dar el o găsise răsfoind Întîmplările franţezilor şi întoarcerea lor de la Moscva. (...) Biblioteca boierului Dunca era una din cele mai mari din Ţara Românească la acea dată, şi boierul era grozav de mîndru de ea. Cuprindea nu mai puţin de o sută cincizeci şi şapte de volume, majoritatea în greceşte, dar şi unele în franţuzeşte. 

Deși moravurile se schimbă cu repeziciune, iar valorile occidentale sunt preluate cu entuziasm, capitala are nevoie de mai mult timp pentru a se schimba la față: dacă arșița nu îneacă totul în colb, ploile transformă străzile în șuvoaie de noroi, iar vechile poduri devin alunecoase, astfel că niciun om cu stare nu se plimbă pe jos, ci numai cu trăsura - căci a merge călare e înjositor pentru pătura bogată a capitalei, care ține cu dinții de bunul său renume. Caldarâmul o fi ca la nimenea, dar trăsurile sunt ca la Paris, spune unul dintre personaje, și nu poate să nu amuze situația la fel de actuală și astăzi.

„O dimineață la vânătoare”, Ligia Ruscu,
Polirom, 2014, 576 pag. 
Dacă ar fi să găsesc un punct slab romanului, acesta ar fi reprezentat de coincidențele cam mari: protagonista-detectiv pare să se găsească întotdeauna la locul potrivit în momentul potrivit, ceea ce devine un pic greu de crezut - dar, cum investigarea crimei nu ocupă întotdeauna prim-planul cărții, acest aspect nu a fost cu adevărat deranjant și a fost răscumpărat de celelalte virtuți ale cărții.

Și în acest roman am găsit o seamă de cuvinte vechi, dar nu atât de multe ca în Manuscrisul fanariot: bezestan (bazar), diată (testament), firoscos (priceput la toate), gavanos, gavanoase (borcan pentru dulceață), loretă (femeie de moravuri uşoare, din fr. lorette), meș, meși (un fel de cizmulițe fără toc, făcute din piele subțire, purtate mai demult peste ciorapi), parapon (supărare; tristețe; necaz), politie (oraș, grecism învechit), sofra, sofrale (masă mică, circulară și foarte joasă, la care se mânca stând pe divan), tombateră (fig. persoană cu idei învechite).



22 de comentarii

  1. Răspunsuri
    1. Mă bucur tare mult! Sper să o citiți cu mare plăcere. :)

      Ștergere
  2. ce frumos ai vorbit despre carte! mă bucur foarte, fiarte tare că ți-a plăcut :D
    recunosc, mie mi-a plăcut o anumită "îndrăgosteală" din roman, presupun că-ți vei da seama la ce personaje mă refer :))
    perioada este adusă la viață cu atâta minuțiozitate, încât nu poți să nu fii fascinat și surprins de cât de puțin ne-am schimbat :))
    e, într-adevăr, perfectă pentru vacanță!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hihi, după cum vezi, eu chiar citesc o parte din cărțile pe care mi le recomanzi, așa că mai aștept și alte sugestii!
      Și mie mi-a plăcut îndrăgosteala de care vorbești. Chiar dacă bănuiam unde se va ajunge, am gustat din plin replicile acide, șicanele și conflictele dintre cei doi, care mi s-au părut savuroase. :) Mi-a plăcut foarte mult și de protagonistă (nu-i spun numele :D), aș fi vrut să spun mai multe despre ea (cu spoilere, desigur), dar n-am mai avut timp și am preferat să scriu mai puțin, ca să reușesc să public recenzia.
      Și eu am fost surprinsă să regăsesc situații la fel de actuale și astăzi, dar, na, e nevoie de un om priceput la istorie și de un ochi atent, care să scoată la lumină toate treburile astea. Ligia Ruscu are toată aprecierea mea pentru cartea ei de debut, mi s-a părut mai faină decât unele cărți scrise de autori consacrați.

      Ștergere
  3. Răspunsuri
    1. Frecventez doar evenimente la care unii și alții citesc poeme. :)
      Acum vorbind serios, mi-am cumpărat recent trei volume de poezie, tocmai cu gândul de a le citi, pentru că am cam ocolit acest gen literar în ultimii ani. Întrebarea e, însă, următoarea: dacă nu-mi plac, înseamnă că nu sunt bune poemele, sau îmi lipsește mie gena/sensibilitatea/erudiția/înclinația necesară pentru a aprecia poezia?

      Ștergere
    2. Înseamnă că n-ai vocație spirituală. Sau, mai rău, înseamnă că-ți plac lucrurile explicate, reluate -- lucruri pe marginea cărora se glosează extensiv. Identificăm (ce didactic sună termenul ăsta, îh!), în definitiv, și posibilitatea unei lipse de mesmerism care să nu dovedească nimic în relația ta cu poezia. Nu-ți place, și gata!
      Ce volume ți-ai luat? Pe mine mă interesează poezia eminamente sinceră, prin asta înțelegând poezia care nu e constrânsă de convenții exterioare eului poetic, colaterale acelei sensibilități interioare din care poezia este plămădită, folosind, pentru că altfel n-ar mai fi poezie, ci ritual Voodoo, sau incantație metafizică, paraverbală, materiale aparținând, totuși, acelui etern detestat macro-cosmos.

      Ștergere
    3. (De-abia acum mi-am dat seama de ridicolul mesajului meu. Voiam să spun cu totul altceva, și uite ce a ieșit. Evident, numai eu sunt de vină.)

      Ștergere
    4. Haha, deja am intrat pe tărâmul unui limbaj ermetic. :)) Dar pot să spun, măcar, că nu-mi plac explicațiile. Un autor care-mi explică și care nu are încredere în puterea mea de judecată și deducție are din start o bilă neagră de la mine (cel mai recent exemplu: Flanagan în „Să bați din palme...”).
      Mi-am luat „Bucla” lui T.O. Bobe, „Floarea de menghină” și „Gravitație” de Svetlana Cârstean. Să vedem cum mă împac cu poemele moderne, căci pe cele „tradiționale” le înțeleg cât de cât și multe chiar îmi plac (doar că nu le-am mai frecventat nici pe acestea în ultimii ani).

      Ștergere
    5. Problema care emerge în cazul poemelor „tradiționale” este că ele se prezintă sub forma unui dialog. Au un mesaj și țintesc un destinatar. Poezia, dacă e poezie, și nu e retorică în versuri, anecdotă ritmată, narațiune muzicală -- toate convergând către un lamentabil exercițiu de elocință --, trebuie să nu comunice nimic nimănui, la rigoare doar pe sine, sieși.
      Poezia lui Mallarmé, care adeseori este repudiată pentru că reclamă efort, s-a remarcat prin dificultatea ei sporită, fiind, deci, circumscrisă unui mediu ermetic, datoriă refuzului de-a se identifica prin senzații exterioare. Desigur, elementele plastice, simbolurile (care erau indispensabile pentru Mallarmé) provin în continuare din exterior, dar comprehensiunea nu mai apasă asupra lor, ele devenind, acum, adeseori irecognoscibile, pentru că-și păstrează forma externă, dar conținutul este întru cu totul alterat, acesta din urma refuzând să se contamineze cu sensuri exterioare acelui eu poetic din care însăși poezia a erupt.
      Paul Celan, Ezra Pound, Gertrude Stein, T.S. Eliot, W.B. Yeats, Valéry și, bineînțeles, Mallarmé reprezintă cu toții porți pentru transgresarea limitelor limbajului ce apasă asupra sensului poeziei, dacă aceasta mai păstreză vreunul, bineînțeles.

      „Rotundul ochilor printre bare.

      Pleoapa, vibratil animal,
      vâslește în sus,
      eliberează-o privire.

      Iris, înotătoare, tulbure și fără vis:
      cerul, gri ca inima, trebui' să fie aproape.

      Oblic, în gura cănii de fier,
      șpanul fumegând.
      În sensul luminii
      tu ghicești sufletul.

      (Ca tine de-aș fi. Ca mine de-ai fi.
      N-am stat noi
      sub un alizeu?
      Suntem străini.)

      Dalele. Deasupra lor,
      strâns laolaltă, ambele
      gri ca inima râuri:
      tăcere
      câtă duc două guri.”

      Poemul de mai sus, aparținând lui Celan, care poate fi considerat, deloc ditirambic, cel mai mare poet al secolului al XX-lea, este grăitor în privința variantelor de metamorfoză a poeziei. Aceasta va trebui necontenit să caute noi tărâmuri, intrinsec superioare celor de pe care a decolat în odiseea ei destinată evoluției lirice, și precis datorită acestei năzuințe a versului de-a se eteriza, pleoapa trebuie să aibă exclusiv un traseu ascendent, toate acestea pentru ca, în final, toată disertația să se reducă la atât: „tăcere/ câtă duc două guri.”

      Ștergere
  4. Imi cer scuze. As crea inca o eticheta: "Descretiri de frunte". Sau "Binedispune". Sau "Razi ca prostul/proasta". Sau pur si simpu "Umor".

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc pentru sugestie. Aveam deja eticheta „Umor”, doar că nu era afișată la categoria respectivă. Am remediat. :)

      Ștergere
  5. Mulțumesc de idee, Ema și Cătălina, am citit-o și eu și a fost tare faină. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ieei, tare mă bucur că ai citit romanul și că ți-a plăcut! :D
      Ai mai citit ceva cărți românești luna asta? Eu n-am fost prea harnică, am reușit să citesc doar patru titluri din opt (iar alte două-s începute), dar asta e, o să continui și în septembrie. :)

      Ștergere
    2. Da, am citit numai cărţi româneşti luna asta. Cu Matei Brunul m-am întins că mă irita limbajul cam lemnos al cărţii şi inteligenţa sub medie a personajului principal, dar am răzbit pînă la urmă. :D

      Cum încărunţeşte o blondă, Ai uitat să rîzi şi Iocan mi-au plăcut şi ele.

      Ștergere
    3. Ah, ce fain, nu credeam că vorbești foarte serios când ziceai că o să citești cărți românești în august. :)) Am tras cu ochiul la lista ta de pe Goodreads, eram curioasă ce note le-ai dat, mă bucur că ai ales cărți bune.
      Hmm, eu am tot ezitat să încep „Matei Brunul”, e ditamai cartea și nu eram foarte convinsă că o să-mi placă. Nu o scot din listă, probabil că povestea e interesantă și merită citită, dar mai degrabă mă apuc de alte cărți mari care mă așteaptă de ceva vreme (Dimineață pierdută, Cruciada copiilor, Rădăcina de bucsău, Ghețarul de Șerban Tomșa).
      Aș citi și eu „Cum încărunţeşte o blondă”. :)

      Ștergere
    4. Hihi, nici eu nu eram convinsă c-o să mă ţină toată luna, dar iată c-a mers (deşi nu toate cărţile pe care le-am menţionat anterior, dar ar fi fost un miracol să iasă aşa). Sper să citesc şi eu anul ăsta Dimineaţa pierdută :) şi chiar mi-am cumpărat săptămîna asta Cruciada copiilor. Am hotărît, cu greu, să nu mai iau cărţi acum (deşi tocmai mi s-a pus pata pe asta: https://www.goodreads.com/book/show/23442397-i-v-am-spus-povestea-a-a-aventurile-cailor-n-zdr-vani-rememorate-de-ei şi dac-o găsesc la librărie o iau) că doar aici or fi şi de Crăciun.

      Ștergere
    5. Hai, că o carte n-o fi foc... Doar să nu mai cumperi nimic dup-aia, măcar până la Crăciun! :)) E faină cartea lui Bican, mie mi-a plăcut.
      Și eu am zis că nu mai cumpăr nimic o vreme, că deja nu mai am unde să pun cărțile și, slavă domnului, am ce citi în următorii cinci ani. Sper să mă țină măcar până în octombrie, când e ziua mea și sigur o să mă simt neîmplinită fără un cadou consistent din cărți. :))

      Ștergere
    6. :) Şi eu am ce citi pe următorii cinci ani (dacă socotim, foarte optimist, vreo 60 de cărţi pe an). Da, de ziua ta, trebuie neapărat măcar o carte. :D

      Ștergere
    7. am șter comentariul anterior, scrisesem cu picioarele :))

      citiți neapărat "dimineață pierdută", este o carte minunată!

      Ștergere
  6. imi plac articolele tale, Ema, ma fac sa citesc si eu autori romani contemporani :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pe-asta chiar merită să o treci pe lista ta de lecturi, Iulia! Dintre cărțile citite în ultima vreme, cred că o să-ți placă și „Inocenții” de Ioana Pârvulescu.

      Ștergere

Un produs Blogger.