miercuri, 21 octombrie 2015

Suntem deja uitarea ce vom fi - Héctor Abad Faciolince



Tare mi-e teamă că-mi vor lipsi cuvintele potrivite pentru a vorbi despre Suntem deja uitarea ce vom fi, care m-a impresionat profund și a devenit una dintre cărțile mele preferate. E clasica stare de derută pe care mi-o dă o carte excelentă: nu știu despre ce să vorbesc mai întâi, pentru că totul mi se pare important, nici ce citate să aleg, pentru că sunt prea multe. De obicei nu vreau să influențez pe nimeni cu părerile mele, însă de această dată mai că aș vrea să spun: luați cartea lui Héctor Abad Faciolince și citiți-o! Este o poveste adevărată, incredibil de puternică și emoționantă, scrisă într-un stil minunat: povestea unui om care a murit pentru idealurile sale, un erou modern sacrificat pe altarul păgân al violenței și corupției din Columbia anilor 1980: medicul Héctor Abad Gómez, tatăl scriitorului, care a fost asasinat în Medellín în august 1987, la vârsta de 66 de ani. 

Héctor Abad Faciolince, fiul care nu a acceptat niciodată resemnat moartea violentă a tatălui, a încercat timp de douăzeci de ani să îi spună povestea, însă de fiecare dată l-au împiedicat cuvintele îmbibate de lacrimi și sentimentalism, de care a vrut să se ferească. După ce rana s-a preschimbat în cicatrice, iar el a putut apela la o scriere mai controlată, mai distantă, autorul și-a așternut în scris amintirile și impresiile, pentru că a înțeles că singura răzbunare, singura amintire și, de asemenea, singura posibilitate de uitare și iertare constă în a povesti ceea ce s-a întâmplat și nimic mai mult. Și oau, cum scrie omul ăsta! Cu tot materialul pe care îl are la îndemână, ar fi putut ieși o carte imensă, poate la fel de interesantă și copleșitoare, însă Héctor Abad Faciolince a scris atât cât trebuie, cu modestie și sinceritate, cu umor și cu o erudiție impresionantă. 

Asasinii lui sunt liberi în continuare, cu fiecare zi devin mai puternici și brațele mele nu pot lupta cu ei. Doar degetele mele, apăsând tastă după tastă, pot spune adevărul și pot denunța injustiția. Folosesc arma lui: cuvintele. Pentru ce? Pentru nimic; sau pentru un lucru esențial, foarte simplu: să se știe. Pentru a prelungi amintirea lui cu puțin, înainte să se aștearnă definitiv uitarea. (pag. 268)

Deși tatăl se află în centrul acestei cărți, istoriile de viață nu se rezumă la el, căci Suntem deja uitarea ce vom fi (titlu preluat dintr-un sonet de Borges, pe care Héctor Abad Gómez îl avea asupra sa în ziua morții) cuprinde un întreg univers de rude apropiate și îndepărtate, prieteni și cunoscuți, ale căror povești vin să completeze portretul unei familii aparte și tabloul unei societăți care, uneori, pare desprinsă din cele mai crunte coșmaruri. Cu un stil minunat, care virează de la lirism la duritate și de la luciditate la amărăciune, scriitorul extrage ineditul din cotidian, condensează esențialul și emoționează fără a manipula afectiv, mânuind extraordinar cuvântul scris - singurul său instrument de revoltă, de ripostă, de luptă pentru adevăr și denunțare a injustiției. Scot din adâncul sufletului aceste amintiri ca la o naștere sau ca și cum aș scoate o tumoare.

Când îmi dau seama cât de limitat este talentul meu de a scrie (aproape niciodată nu reușesc să fac cuvintele să sune atât de limpede cum sunt ideile în gândire), îmi amintesc de încrederea pe care tata o avea în mine. Atunci îmi îndrept umerii și merg înainte. Cred că singurul motiv pentru care am fost capabil să scriu în continuare în toți acești ani este pentru că tata s-ar fi bucurat mai mult decât oricine dacă ar fi citit aceste pagini pe care el nu a mai ajuns să le citească. Pe care nu le va citi niciodată. Este unul dintre paradoxurile cele mai triste ale vieții mele: aproape tot ceea ce am scris, am scris pentru cineva care nu poate să mă citească și chiar și această carte nu este altceva decât o scrisoare către o umbră. (pag. 26)

Suntem deja uitarea ce vom fi (un titlu minunat - în original, El olvido que seremos -, pe care cu greu am învățat să îl spun corect: „Vom fi uitarea...”? Nu. „Uitarea care vom fi...”? Nici așa.) este o carte (auto)biografică, în care povestea medicului Héctor Abad Gómez se împletește cu cea a familiei sale și a fiului-scriitor - niște personaje reale care par desprinse dintr-un roman. Singurul băiat între cinci fete, Héctor Abad Faciolince a crescut într-o casă plină de femei religioase, iar relația cu tatăl său a fost una extrem de caldă și apropiată - ceva cu totul neobișnuit în ținutul auster și dur al munților Antioquiei, în care tații își tratează fiii cu asprime și răceală. Deși mulți au calificat această iubire drept bolnăvicioasă, și chiar autorul recunoaște că un tată perfect poate deveni insuportabil, el spune că, fără iubirea excesivă a tatălui său, ar fi fost un om mult mai puțin fericit și chiar unul mai puțin bun. Pentru el, tatăl a fost vocea rațiunii, care restabilea întotdeauna echilibrul și-i lămurea, cu generozitate și răbdare, toate îndoielile de copil și adolescent prins între contradicțiile și pasiunile lumii din jur. 

Îmi iubeam tatăl cu o dragoste pe care nu aveam să o mai simt niciodată, până când s-au născut copiii mei. Când au venit ei pe lume, mi-am dat seama că era aceeași, pentru că era o iubire la fel de intensă, deși diferită, și, într-un anumit sens, opusă. [...] Simțeam pentru tata ceea ce prietenii mei spuneau că simt pentru mamele lor. (pag. 16)

Héctor Abad Gómez (sursa)
M-am atașat de acest om extraordinar ca și cum l-aș fi cunoscut în realitate, pentru că personalitatea medicului Héctor Abad Gómez a răsărit, vie și electrizantă, din poveștile fiului, cu hohotul său fericit de râs, cu dărnicia și bunătatea sa, cu dragostea sa pentru dreptate și libertatea de exprimare. Acest om plin de compasiune și idealuri, care se declarase „creștin în religie, marxist în economie și liberal în politică” - un hibrid paradoxal greu de înțeles și acceptat de către contemporanii săi -, și-a dedicat viața campaniilor sociale, prin care a încercat să schimbe în bine viața columbienilor din cartierele sărace ale orașului Medellín. Detesta armele și fanatismul, îl iritau banii de buzunar - pe care de multe ori îi dăruia -, și încă din studenție i-a înfruntat pe funcționarii oficiali, când a denunțat prin articole îndrăznețe contaminarea apei și a laptelui din Medellín. Datorită lui s-au creat programe de medicină publică și a fost construit primul apeduct decent pentru întregul oraș, cu tratarea adecvată a apei. 

Însă, prin felul său de a fi, medicului Abad și-a atras aversiunea oamenilor bogați din oraș, a preoților fanatici și a politicienilor conservatori, căci oricine le putea deschide mintea săracilor era socotit un activist periculos care amenința imperturbabila ordine a Bisericii și a societății. Mereu pe punctul de a fi destituit din funcția sa de profesor la universitate, persecutat de cei care vedeau în el doar un stângist nociv pentru studenți, periculos pentru societate și prea liber cugetător în raport cu religia, acest medic chel și jovial a înfruntat cu stoicism amenințările și articolele defăimătoare, decepțiile și piedicile puse de autorități, atitudinea foștilor elevi și prieteni care s-au întors împotriva lui. După o tragedie familială, el lasă deoparte precauțiile și prudența, expunându-se tot mai mult prin acuzațiile și denunțurile despre tortură și asasinate, îndreptate atât împotriva statului, cât și a grupurilor de gherilă - cu toate că protestul lui era un strigăt disperat, un discurs inutil pe care de multe ori nu-l mai asculta nimeni.

Odată, sora mea Vicky, care se mișca în cercurile foarte înalte și bogate ale orașului, i-a spus tatei: „Tati, tu nu ești iubit aici, în Medellín.” Și tata i-a răspuns: „Draga mea, pe mine mă iubesc mulți oameni, dar ei nu sunt acolo pe unde te învârți tu, ci în altă parte, și într-o zi o să te duc să-i cunoști.” Și Vicky spune că, în ziua înmormântării tatălui meu, cu miile de persoane din cortegiul care l-a însoțit pe tata prin centrul orașului fluturând batiste albe în convoi sau de la ferestre și apoi la cimitir, a înțeles că tata o ducea atunci, de fapt, să-i cunoască pe cei care într-adevăr îl iubeau. (pag. 228)

Dincolo de latura sa publică, cu adevărat uluitoare pe măsură ce am aflat mai multe amănunte, Héctor Abad Gómez m-a impresionat și prin concepțiile de viață și metodele pedagogice ieșite din tipar pe care le-a aplicat în educația copiilor lui. Cu o intuiție extraordinară de părinte ideal, medicul Abad l-a spijinit întotdeauna pe fiul său, acceptându-i alegerile și stilul de viață, găsind mereu timp și răbdare pentru a-l îndruma și a-i alunga îndoielile. Fragmentele din scrisorile pe care i le-a trimis sau discuțiile pe teme delicate, precum masturbarea sau homosexualitatea, m-au lăsat de multe ori cu gura căscată în fața toleranței, generozității și înțelepciunii acestui om, pe care mulți și l-ar fi dorit ca părinte. 

Tata a crezut mereu - și eu sunt de acord cu el și fac și eu acum la fel - că a-ți răsfăța copiii este cel mai bun sistem de educație. Într-un caiet de însemnări (pe care l-am găsit după moartea lui, intitulat Manual de toleranță) scria: „Dacă vrei ca fiul tău să fie bun, fă-l fericit, dacă vrei să fie mai bun, fă-l și mai fericit. Ne facem copiii fericiți ca să fie buni și pentru ca apoi bunătatea să le sporească fericirea.” [...] Bunicul spunea uneori despre mine: „Copilul ăsta are nevoie de o mână forte.” Tata îi răspundea: „Dacă îi lipsește, va avea grijă viața de asta, care ne lovește cu mână forte pe toți; pentru a suferi, viața e mai mult decât suficientă, și nu o voi ajuta în acest sens.” (pag. 28/40)

Totuși, Héctor Abad Faciolince mărturisește că intenția lui nu este aceea de a face hagiografie; alături de calitățile incontestabile ale tatălui, el dezvăluie totodată slăbiciunile și tarele acestuia: prejudecățile inoculate în copilărie, vanitatea de a ieși în evidență, faptul că era mai puritan în viață decât în gândire, lipsa de consecvență, patima și idealismul exacerbat, naivitatea cu care uneori s-a lăsat păcălit și manipulat. Medicul Abad avea și idei bizare - de exemplu, disprețuia sportul și exercițiul fizic în general, pentru că îl percepea doar ca pe o sursă de leziuni și accidente. 

Héctor Abad Gómez și soția, Cecilia Faciolince (sursa)

Mama autorului, Cecilia Faciolince, deși eclipsată de personalitatea soțului și translatată pe un plan secundar de preferința autorului pentru tată, strălucește totuși prin caracterul său puternic, ferm și consecvent, amestecat cu o indestructibilă bucurie de a trăi. Provenită dintr-o familie de conservatori cu riguroase tradiții creștine, mama - un temperament deschis și tolerant -, sătulă de rigiditatea morală a mediului în care a crescut, s-a rupt de tradiția familiei și s-a căsătorit cu liberalul Héctor Abad, de care a fost legată printr-o iubire profundă, necondiționată. Însă, toată viața, ea a încercat - la fel ca mama ei - să compenseze acest liberalism cu un exces de dovezi exterioare de credință și devoțiune catolică. O feministă avant la lettre - care li se adresa întotdeauna copiilor cu „fetelor”, ignorând regula gramaticală a genului masculin -, Cecilia Faciolince și-a deschis o afacere proprie în ciuda opoziției soțului, afacere pe care a vrut să o numească „Faciolince și fiicele” și prin care a reușit să susțină financiar întreaga familie.  

Tata și mama erau complet opuși unul altuia în convingerile și comportamentul lor, dar în viața zilnică se potriveau foarte bine și se completau reciproc. El era agnostic, și ea aproape mistică; el ura banii, și ea sărăcia; el era materialist în plan spiritual, în timp ce ea lăsa spiritualul pentru mai încolo și pe pământ urmărea binele material. Diferențele, totuși, nu păreau să-i îndepărteze, ci îi atrăgeau unul spre altul, poate pentru că împărtășeau un nucleu de etică umană în care se identificau. (pag. 124)
Sunt convins că tata, în parte, a putut să se dedice proiectelor sale de idealism, asistență socială și activism politic, pentru că problemele casei erau rezolvate datorită simțului practic al mamei. [...] Mai mult decât pentru a putea avea cele necesare traiului, mama muncea pentru ca tata să poată duce viața pe care o dorea, fără să se preocupe că trebuia să întrețină o casă. Mamei i se părea minunat că bunăstarea materială, care i se datora ei, îi permitea tatei să-și mențină independența la unversitate, pentru ca nimeni să nu-i poată închide gura, cum se întâmplă frecvent în Columbia, cu amenințări și cu perspectiva foamei (pag. 132/125)

Unul dintre subiectele abordate de Héctor Abad Faciolince, care pentru unii cititori se va dovedi delicat (și poate chiar revoltător), este cel al religiei. Scriitorul este în mod evident ateu - spre deosebire de tatăl său, un agnostic -, lucru deloc greu de înțeles în lumina cruntelor experiențe prin care a trecut, însoțite de o seamă de acte revoltătoare din partea unor oficiali ai Bisericii Catolice. Crescut între două extreme, între cetele de femei bolnave de catolicism din familia lor și gândirea rațională și pragmatică a tatălui, care vrea să își ferească fiul de fantasmele vinovăției religioase care l-au chinuit și pe el toată viața, Héctor Abad Faciolince a înclinat în cele din urmă spre educația primită de la tatăl său. Într-un acces de devoțiune care ar putea fi taxată drept blasfemică, fiul spune că într-o zi a trebuit să aleg între Dumnezeu și tatăl meu și l-am ales pe tata.

După părerea tatei, care trăia mai curând în afara bisericii, tipul acesta de catolicism spaniol retrograd aducea mari prejudicii țării. De fapt, ierarhii bisericii îi persecutau pe preoții și credincioșii care preferau un catolicism mai deschis, în acord cu noile vremuri. [...] Atunci când, peste numai câțiva ani, cartierele din Medellín s-au transformat într-un viespar de crime și într-o pepinieră de criminali și ucigași plătiți, Biserica pierduse deja contactul cu aceste zone, ca și statul de altfel. (pag. 74)

Mi-a plăcut absolut totul la cartea asta, însă am citit cu deosebit interes fragmentele în care Héctor Abad Faciolince vorbește despre pasiunea lui pentru lectură și conjuncturile care l-au îndrumat spre scris, singura activitate pentru care a dovedit o afinitate încă din copilărie. 

Cu uluitoarea abilitate lingvistică pe care o au femeile, surorile mele nu mă lăsau să vorbesc niciodată. Îndată ce deschideam și eu gura încercând să spun ceva, ele deja spuseseră totul, pe larg și mult mai bine, cu mai multă grație și inteligență. Cred că a trebuit să învăț să scriu pentru a putea comunica din când în când și, de mic, îi trimiteam scrisori tatălui meu, care le aprecia ca și cum ar fi fost epistolele lui Seneca sau capodopere ale literaturii. (pag. 26)
Două nume uriașe au marcat drumul literaturii în secolul XX, Joyce și Proust, și cred că a-l urma pe unul sau a-l prefera pe celălalt este o alegere la fel de importantă în orientarea literară ca aceea de a fi de dreapta sau de stânga, în plan politic. Pe unii îi plictisește Proust și îi pasionează Joyce; cu mine s-a întâmplat exact invers. [...] cred că acele luni, când citeam după-amiaza marea saga proustiană În căutarea timpului pierdut mi-au marcat viața pentru totdeauna. Atunci mi-am putut da seama încă o dată că voiam să fiu asemenea lui Proust: adică să-mi petrec toate clipele vieții citind și scriind. (pag. 207)

Cea mai violentă țară din lume - performanță tristă pe care Columbia a atins-o în anii '90 - a născut însă și unii dintre cei mai curajoși și morali oameni de care mi-a fost dat să aud, în marea lor majoritate reduși la tăcere prin tortură și crimă. În unele momente, Suntem deja uitarea ce vom fi este dificil de citit, pentru că abundă de injustețe și absurditate. Pe mine m-a răscolit în cele mai intime straturi sufletești, iar de multe ori am simțit fiori și noduri în stomac citind-o; însă am fost mai degrabă revoltată de injustețea sorții și a oamenilor decât aruncată într-o stare de deprimare. Héctor Abad Faciolince mânuiește extraordinar cuvântul scris, iar cartea lui - care, dacă nu aș fi știut că este adevărată, ar fi părut un excelent roman - este ca un carusel al emoțiilor, care m-a purtat printr-o sumedenie de stări: râs și lacrimi, duioșie și amărăciune, entuziasm și indignare, uimire și admirație. Mi-a luat mult să termin lectura, pentru că, de fapt, am citit cartea de două ori, tot revenind la pasajele care mi-au plăcut. 

Citind Suntem deja uitarea ce vom fi, m-am gândit la cartea unui alt autor columbian, Zgomotul lucrurilor în cădere de Juan Gabriel Vásquez, în care naratorul Antonio vorbește despre resemnarea tipică în care au alunecat locuitorii Bogotei, obișnuiți în cele din urmă cu laitmotivul sângeros al asasinatelor și al atentatelor cu bombă. Totuși, abia în cartea lui Héctor Abad Faciolince am simțit cu adevărat cum este să trăiești într-o astfel de țară, pe care mulți o consideră de-a dreptul barbară, unde supraviețuirea pare o chestiune de șansă, fiind condiționată mai ales de neimplicarea în viața socială și politică a țării, de acceptarea tacită a nedreptății, violenței și corupției. Ca să nu mai vorbesc despre lucrurile greu de crezut pe care le-am aflat despre învățământul public din Columbia.

În lunile anterioare asasinării sale, doar din universitatea la care ținea atât de mult fuseseră uciși șapte studenți și trei profesori. S-ar putea crede că, în fața unor asemenea cifre, cetățenii erau alarmați, revoltați. Deloc. Viața părea că își urma cursul normal și doar acest „apucat”, acest profesor chel și amabil, de peste șaizeci și cinci de ani, dar cu o voce tunătoare și o vehemență tinerească, striga adevărul și condamna barbaria. (pag. 221)

Este aproape imposibil să adun în câteva paragrafe ce a reprezentat pentru mine Suntem deja uitarea ce vom fi: degeaba spun despre ea că este o carte intensă, memorabilă, răvășitoare, uluitoare - parcă sunt niște epitete seci, care nu transmit de fapt cât de mult m-a impresionat cartea lui Héctor Abad Faciolince. Dacă v-am trezit interesul, căutați-o și citiți-o: chiar dacă s-ar putea să vă răscolească mai mult decât știrile de la ora 5, drumul ei uneori anevoios merită străbătut, căci este plin de povești impresionante sau cel puțin pitorești, de umor și lecții de viață, de vorbe înțelepte ale unuia dintre cei mai curajoși și sufletiști oameni din lumea asta. Singurul lucru pe care îl regret este că exemplarul pe care l-am citit nu a fost al meu, ci va trebui să îl returnez la bibliotecă - asta după ce am subliniat mai mult de jumătate din carte și vreau deja să recitesc o sumedenie de pasaje. 

PS: Am lăsat la final lectura prefeței lui Mario Vargas Llosa, pentru că nu am vrut să îmi influențeze percepția cărții (a fost mai bine, căci cuprindea și un spoiler). M-am regăsit cu uimire în cuvintele lui Llosa, care a fost atât de impresionat de Suntem deja uitarea ce vom fi, încât și-a dorit să îl cunoască personal pe Héctor Abad Faciolince. Și tot la PS, traducerea mi s-a părut excelentă. 



Editura: Curtea Veche, 
Număr de pagini: 288
Traducere: Mariana Sipoș
Prefață de Mario Vargas Llosa
Original: El olvido que seremos, 2006



8 comentarii:

  1. Te înţeleg perfect când spui că nu ştii cum să scrii despre o carte care ţi-a plăcut mult. Eu aşa sunt cu "O cale îngustă spre nordul îndepărtat", mă chinui de câteva zile să-i fac recenzia. Sper că mâine o voi publica în sfârşit.
    Ca de obicei, ne faci curioşi cu lecturile tale. Tare interesantă pare cartea lui Héctor Abad Faciolince.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Să știi că, deși n-am mai avut timp de vizite pe bloguri, am observat că nu ai scris despre cartea lui Flanagan și m-am mirat - acum aflu explicația. :)) Eu nu am reușit nici măcar să o citesc, dar sper să recuperez.

      Dap, cartea lui Faciolince merită citită, cred că fiecare cititor va găsi ceva pe gustul său aici, dacă nu absolut totul, cum s-a întâmplat în cazul meu. :) Deși am scris mult, tot am impresia că nu am transmis cum trebuie esența și spiritul cărții. Eh, poate mai scriu câteva fraze la întoarcere. :))

      Ștergere
  2. sunt foarte impresionata de faptul ca ti-a placut atat de mult aceasta carte, si slava tie ai citit ceva la viata ta! astfel de carti, citite la momentul potrivit si care ne plac atat de mult, ne fac sa fim mai ingaduitori, mai buni si sa continuam sa traim atatea vieti! am notat titlul si autorul, recomandarea ta mi-ajunge, Llosa vina la pachet:)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. O, da, recomandarea lui Llosa chiar ar trebui să fie suficientă pentru a convinge pe oricine să citească cartea. Llosa a scris minunat despre ea, mai bine copiam frazele lui și atât, fără să-mi mai bat capul cu recenzia. :))
      Chiar ai punctat bine, cartea lui Faciolince te poate face să privești lumea și propriul sine dintr-un alt unghi. O voi cumpăra în curând, pentru că trebuie să o am în bibliotecă. :)

      Ștergere
  3. gasiti mai jos si oprinia unui critic literar

    http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Cultura/Stiri/DA-TE+LA+O+CARTE+Radu+Paraschivescu+recomanda+Suntem+deja+uitare

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc pentru link, am urmărit acum prezentarea lui Radu Paraschivescu. Mă bucur că o recomandă - foarte concis și elocvent -, dar nu sunt de părere că e „o carte ce trebuie citită într-o anumită condiție psihică”. Nu e o carte deprimantă, în ciuda episoadelor cutremurătoare. Pentru mine a fost o lectură foarte emoționantă, care mi s-a lipit pur și simplu de suflet.

      Ștergere
  4. Aveam impresia că am comentat cândva la recenzia asta sau că, oricum, am schimbat câteva vorbe despre cartea aceasta. Oricum ar fi fost, știu că de la tine am primit impulsul de a o citi (un fel de asociere stranie pentru alții, între titlul unei cărți și persoana care ți-a recomandat-o într-un fel sau altul). Și abia am început-o aseară. M-a acaparat total. E mai mult decât mă așteptasem, așa că vreau să-ți mulțumesc pentru recomandare. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ieei, nu știi cât mă bucur să aflu că ai început cartea și că îți place! Mulțumesc că mi-ai scris, Andreea! Între timp, m-am lămurit că e nevoie de o anume structură sufletească pentru a „simți” cartea asta, altfel o parte din puterea ei se pierde. Au mai citit-o câțiva prieteni și, chiar dacă le-a plăcut, nu au fost la fel de încântați. Însă am avut parte și de o surpriză, căci o prietenă bună mi-a dăruit cartea, știind că mi-o doream în bibliotecă. :)

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...