luni, 12 octombrie 2015

Parohia - Dan Coman



Tare stranie și faină a fost cartea asta! Sensibilitatea, cruzimea, umorul (de multe ori absurd), fantasticul, sexualitatea și poezia se amestecă într-o poveste care pe mine m-a fascinat. Nu cred că aș fi citit prea curând Parohia lui Dan Coman dacă nu o lăuda Roșu vertical și dacă Ionuca nu-mi dădea impulsul final - spre nemulțumirea lui Vio, care vrea să ne convingă pe toți să citim Căsnicie (vine și vremea ei, stai liniștită, Vio!). Eu una n-am putut rezista prezentării Ionucăi (Ce personaje stranii, ce lume cu susu-n jos, ce scene incredibile!), care s-a dovedit întru totul adevărată, dar cea care m-a cucerit de la primele pagini a fost scriitura lui Dan Coman, cu precădere ritmul minunat pe care îl au frazele lui. Știam că este poet, am și ascultat într-o seară câteva poeme care-i aparțin, însă nu mă așteptam ca proza lui să fie atât de armonioasă și melodioasă, cu un ritm atât de natural și distinct. Întreaga lectură a fost pentru mine o încântare - ba, uneori, a căpătat accente aproape magice prin imaginile stârnite de cuvinte. Și nu, nu cred că Dan Coman a scris această carte pentru publicul feminin.

Pe măsură ce am avansat în poveste, în mintea mea au apărut reminiscențe ale altor lecturi - Satantango de Krasznahorkai, Marele caiet de Kristof, Ușa de Magda Szabo, Vulpea albastră de Sjon sau De ce fierbe copilul în mămăligă de Veteranyi -, de care Parohia mi-a adus aminte într-o oarecare măsură, prin stranietatea lumii pe care o descrie, structura narativă și vocea aparte a naratorului-protagonist. Un univers strâmt închis între dealurile ce mărginesc un sat românesc, iar în interiorul lui, casa parohială care găzduiește câteva personaje atipice. Cel care ne conduce în această lume - lipsită de coordonate spațio-temporale certe - este fiul preotului, un tânăr naiv și copilăros, care încă nu s-a maturizat la cei aproape 30 de ani ai săi. Din scurtele secvențe cotidiene pe care le relatează, ne dăm seama în scurtă vreme că aproape nimeni nu poate fi socotit „normal” în familia preotului - o situație în perfectă rezonanță cu o lume în care regulile și obiceiurile s-au schimbat, iar lucrurile nu se mai petrec ca odinioară. 

Membrii familiei capătă treptat trăsături și personalitate, însă nu și un nume: fratele înapoiat mintal, legat cu sfoară pentru a nu fugi de acasă, care scoate sunete de vehicul și își pipăie cu uimire membrul uriaș; tatăl, parohul satului, un om tăcut și răbdător, pasionat de meciuri și romane polițiste, a cărui voce tunătoare din timpul slujbelor este într-un contrast izbitor cu atitudinea interiorizată și reținută de acasă; mama, o femeie energică, aprigă și cicălitoare, care ține gospodăria cu o mână de fier și regretă periodic că nu s-a căsătorit cu un cântăreț precum Hrușcă (e el urîţel, dar ce voce are, doamne). Mama este un personaj uimitor și memorabil, însă nu unul pe care să îl pot simpatiza; asprimea ei, oportunismul și părerile conformiste m-au ținut la distanță. În schimb, m-am atașat din toată inima de tată, cu stoicismul și aparenta lui neimplicare, cu rezistența mentală în fața limbii ascuțite a nevestei și a umilinței la care este supus atât de propriii fii, cât și de circumstanțele politice ale vremii.

Cînd reuşea să-l trezească, frate-meu se ridica în picioare pe pat, sprijinit cu tot corpul de tata care, slobozindu-şi o mînă după ce reuşea să-l echilibreze, ridica găleata aşteptînd aşa pînă ce frate-meu termina de urinat. Cădea apoi ca lemnul, trebuia să fiu atent, să mă trag într-un colţ, să nu mă strivească. I-aş fi cerut şi eu găleata – şi tata ar fi venit de partea astalaltă şi mi-ar fi ţinut-o şi mie, dar mama comenta imediat, nu ţi-e ruşine, azi-mîine ai treizeci de ani şi nu eşti în stare nici să-ţi ţii găleata de unul singur?
Ninge, o auzeam cîteodată, şi, deşi aproape aţipit, săream imediat din pat, să n-o supăr. Nimic n-o încînta mai mult ca primele ninsori. Dădea perdeaua la o parte şi-mi făcea loc pe scaun, lîngă ea. Apoi îl trimitea pe tata cu lanterna în verandă, s-o ţină de-a lungul peretelui camerei, în aşa fel încît să vedem fulgii. Cu cît mă uitam mai sus, cu atît fulgii păreau şi mai negri, dar nu ziceam nimic, să nu se enerveze. Era atît de entuziasmată că ninge, încît mergea imediat în cealaltă cameră şi se întorcea cu o portocală.
Portocalele apăreau doar iarna, şi doar la primele ninsori şi, dacă eram cuminţi, cîte una pentru fiecare în ajunul de Crăciun. Nu ştiam de unde le are şi unde le ţine, oricît am căutat, nu le-am găsit niciodată.
Desfăcea portocala acolo, la geam, arătîndu-mi întruna cît de frumos ninge.
Mirosul de portocală acoperea tot mai mult mirosul de cartofi.
Era într-adevăr minunat. 

Un personaj aparte, care mi-a plăcut nespus de mult, este Ninia cea șchioapă, partenera de joacă și de fumat a naratorului, o fată ciudată și tăcută, veșnic cu țigarea aprinsă între buze, însoțită pretutindeni de animalele ei fantastice, care miros a pufuleți. Ocărâtă de soția preotului (Şchioapa naibii!), care duce adevărate campanii de exorcizare împotriva animalelor ei, Ninia este totuși mereu prezentă alături de narator, la meciurile de fotbal în doi, la înot prin iarba câmpului sau atunci când protagonistul trage clopotele la slujbe și înmormântări. 
[spoiler] Dar cine este mama Niniei, care se ține cu mâinile de ușa bisericii pentru că refuză să intre înăuntru? Tind să cred că ea este curva satului (Pocăiţii şi curvele, ăştia nu ne lasă cu sfînta cruce-n mijlocul lor, zicea diacul de fiecare dată cînd găseam poarta de la casa Niniei închisă), căci pocăită sigur nu este, cu țigările ei și cu bărbații care așteaptă la ușă. Mi-a plăcut faptul că mama Niniei rămâne un personaj enigmatic, a cărui versiune nu o aflăm niciodată - căci, pe tot parcursul cărții, ea nu reușește să se apropie de protagonist și să îi vorbească. [spoiler]


Cînd iarba creştea, ne întîlneam pe cîmp să înotăm.
Ninia se întindea pe burtă, cu ţigara aprinsă, dînd din mîini şi folosindu-şi vîrful cizmelor ca să înainteze. Grozav îi mai plăcea să înoate aici.
Animalele ei o urmau în tăcere. Cele mai curajoase se adunau lîngă jarul ţigării şi-şi înclinau uşor capul spre stînga.
După o vreme se întorcea pe spate şi, în soarele amiezei, făcea îndelung pluta. Asta mă entuziasma de-a dreptul, aşa că, îmbrăcat cum eram, săream în mijlocul ierbii înalte şi înotam spre ea.

Naratorul acestui roman mi-a stârnit o mică furtună de senzații și sentimente contradictorii: rând pe rând, tânărul imatur și cam cretin m-a amuzat, m-a enervat, m-a înduioșat și m-a revoltat. El se află într-o fugă continuă - cu steagul funerar, la întrecere cu cei mai nepotriviți parteneri, cu mingea pe câmp, ferindu-se de furia mamei sau de femeia înaltă care bântuie prin sat - și încă se mai ține de hainele părinților, nepregătit să înfrunte lumea, și cu atât mai puțin cabinetul dentistului. [spoiler] O iubește pe mamă, chiar dacă aceasta îi respinge efuziunile afective și poeziile; în schimb, îi este rușine cu tatăl, cu predicile sale lungi peste măsură și cu personalitatea lui fluctuantă. Ninia îl consideră cel mai bun om pe care l-a cunoscut vreodată, însă accesele sale de cruzime, ușurința cu care este manipulat și ceea ce se întâmplă spre final mi-au spulberat și ultimele rămășite de empatie și atașament față de protagonist. [spoiler]

Într-o succesiune dezordonată de anotimpuri - cu absența stranie și inexplicabilă a primăverii - povestea își amestecă ițele temporale, iar viața la parohie se desfășoară cu o ciclicitate derutantă, întreruptă arareori de câte un eveniment ieșit din tipar. Într-o strânsă relație de cauzalitate, lucrurile se întâmplă perechi: camioanele misterioase ce urcă spre pădure la începutul toamnei sunt urmate de obișnuitele cadravrele aduse de râu, dangătul clopotului atrage după sine apariția animalelor stranii, întâlnirea cu Ninia înseamnă țigarea fără filtru, aprinsă, întinsă într-o tăcere complice. 

Mersul zilelor este așezat într-un tipar repetitiv, însă lectura este departe de a fi previzibilă și plictisitoare - căci ceea ce este normal și obișnuit pentru personaje, pentru cititor se dovedește a fi o surpriză constantă. Lumea văzută prin ochii protagonistului imatur capătă valențe de basm, iar fricile lui hiperbolizate, fugile lui constante, jocurile lui imaginare, ritmează și îmbogățesc o existență altfel banală. Mi-a plăcut faptul că unele lucruri sunt doar sugerate, iar altele rămân neexplicate, amplificând dimensiunea enigmatică și fantastică a poveștii. Ce sunt și cum arată, de fapt, animalele Niniei, mirosind a pufuleți și ușoare ca fulgul, sfidând gravitația și biologia? Ce e cu cadavrele aduse de râu și cu misterioasele camioane care urcă în fiecare toamnă spre pădure? Cine e femeia spectrală cu păr roșu care își caută înnebunită iepurele? 

Mama ieşea tot mai des pe cîmp.
Pusese acolo fel de fel de sperietori pentru animalele Niniei. Unele zdrăngăneau, altele se mişcau doar încolo şi-ncoace în bătaia vîntului, scîrţîind.
Cîteodată căra o oală de tablă în care lovea cu lingura de metal.
Huşi! Ha! Hîşi!, striga.
Dădea din picioare pînă ce praful se ridica din iarbă şi se legăna la nivelul genunchilor.
Cîteodată îl aducea şi pe tata.
Tata îşi punea patrafirul şi scutura cădelniţa în toate părţile, lăsînd în urmă un fir subţire de fum mirosind a tămîie.
Apăream şi eu, să văd ce se întîmplă. Luam sfoara şi-l trăgeam acolo pe frate-meu, ademenindu-l cu măcriş.
Hîşi! Ha! Huşi!, făcea mama pînă obosea. Animalele Niniei nu se zăreau nicăieri.
Ne întorceam toţi patru, în şir indian.
Frate-meu în frunte, la volan, învîrtind aerul cu amîndouă mîinile pînă ce se termina gardul. 

Deși nici locul și nici timpul poveștii nu sunt specificate, ne dăm seama curând că este vorba despre perioada comunistă, cu tăierea curentului și transmisii tv pe sponci, cu salam și sticle de Pepsi procurate pe ascuns, cu milițieni care oprimă și pedepsesc abuziv. [spoiler] Cadavrele aduse de râu și camioanele care urcă spre pădure par să indice grupurile de luptători din mișcarea de rezistență anticomunistă, vânați de cei printre care se numără și unchiul naratorului, probabil un securist cu funcție înaltă. Femeia cu păr roșu poate fi o victimă a regimului, o mamă/soție care și-a pierdut copilul sau soțul, o persoană nebună sau o fantasmă; nimeni din sat nu pare să o cunoască. [spoiler] 

Ritmul melodic și armonios este amăgitor, căci povestea care se dezvăluie treptat nu este nici pe departe una delicată și veselă, ci ascunde momente de cruzime și eros stingheritor, pe lângă substratul grav care se poate întrezări printre rânduri. Anumite scene vor trezi dezgust sau oroare unui cititor pudibond sau prea sensibil. De exemplu, naratorul este atras nu de părul pubian, ci de cel de la subsuoară, care este descris în toată splendoarea lui, astăzi în mare parte eradicată. Și totuși, chiar dacă sexualitatea își face loc, adeseori, în scene de o sinceritate brută, incomodă, cumva aceasta reușește să nu fie dezgustătoare (cel puțin din punctul meu de vedere), ci își găsește un loc în poveste, amplificând personalitatea neobișnuită a naratorului.

Nu purta sutien, i se vedeau sînii deja foarte mari şi sfîrcurile întărite prin tricoul alb şi aproape mulat, dar cel mai mult îmi plăcea părul ei de sub braţ. Un păr negru şi cîrlionţat, lung cum nu mai văzusem la nimeni altcineva, ieşindu-i în şuviţe inegale de sub mîneca scurtă. Şi mai mult îmi plăcea că transpira foarte repede, după încălzire tricoul i se lipea deja de piele. Mă ridicam de la catedră şi mergeam în spatele ei, prinzînd-o chiar de sub braţ, încercînd să-mi strecor cît de mult degetele prin părul ăla creţ şi transpirat, arătîndu-i cum să facă mişcările pentru inspiraţie-expiraţie şi cum să-şi ţină braţele tari pentru roata ţiganului. Apoi, în vreme ce ea exersa printre bănci, mă aşezam din nou la catedră şi-mi miroseam îndelung degetele.

Uneori, secvențele narative sunt scurte, semănând cu minimaliste poeme în proză (care m-au dus cu gândul la Vulpea albastră de Sjon și De ce fierbe copilul în mămăligă de Veteranyi), iar alteori, frazele se desprind de paragraf pentru a se așeza în formație de vers.

iarna
Iarna ieşeam singur pe cîmp şi rostogoleam zăpada.
Dădeam uneori din întîmplare peste unul dintre animalele ei.
Mă aplecam îndelung deasupra lui.

Doar trei lucruri îi pot reproșa cărții, care altfel mi-a plăcut surprinzător de mult: [spoiler] 1) momentul în care am conștientizat falia dintre idioțenia naratorului și perfecțiunea prozei - însă contrastul nu este unul neapărat evident, căci scriitura se menține în linii simple, nepretențioase; 2) inconsecvențele care poate nu sunt deloc inconsecvențe, ci doar eu le-am văzut ca atare, luând totul prea în serios. M-a nedumerit, de exemplu, lipsa repercusiunilor în urma declarațiilor semnate de protagonist sau a secvenței halucinatorii - excelentă, de altfel -, în care sătenii înscenează un ritual de îngropăciune milițianului Mîrza, sfidând autoritatea statală și religioasă; 3) uneori am avut senzația că romanul este inegal și neunitar, cu scene însăilate aleatoriu, fără o logică narativă pe fundal; din fericire, aproape toate scenele au funcționat excelent ca tablouri de sine stătătoare. [spoiler]


PS: Am întâlnit aici termenul „fosfarin” (o pudră de șarlotă care se găsea în magazine în perioada comunistă), pe care ori nu l-am știut niciodată, ori l-am uitat, căci nu-mi amintesc dacă mama sau bunica au pregătit vreodată așa ceva.



Editura: Cartea Românească, 2012
Număr de pagini: 160



20 de comentarii:

  1. Gata. Trecuta in "lista dorintelor" alaturi de alte patru carti. Sper sa nu ma dezamageasca.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Oare te-a convins penultimul citat? :P M-am gândit la tine, să știi, atunci când l-am scris.
      Sper și eu ca „Parohia” să fie o carte pe gustul tău. Aștept impresii, chiar sunt curioasă.

      Ștergere
    2. Nu cred ca o voi citi mai devreme de primavara lui 2016. Astept sa se stranga vreo 10 carti ca sa comand. M-a convins asa, cu totul, nu doar citatul cu sfarcurile intarite :p

      Ștergere
    3. Aham, mă bucur că ți-a trezit interesul și restul cărții, nu doar citatul respectiv. :P
      Acum sunt și eu curioasă care vor fi cele zece titluri pe care le vei comanda. Vezi că roșu vertical te-a întrebat care sunt cele patru cărți care se află deja pe lista dorințelor. :)

      Ștergere
  2. Haha, si pe mine m-a marcat fosfarinul. Cred ca nu mai auzisem de el de vreo 25 de ani cel putin.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pentru mine e ceva necunoscut sau uitat, deși mă gândesc că trebuie să fi fost prin preajmă cel puțin o dată. Mama și bunica aveau niște păreri cam drastice în privința mâncării, eu n-am știut ce e acela un ou ochi prăjit în grăsime până pe la 7-8 ani, când am mâncat așa ceva la o prietenă și gustul mi s-a părut extraordinar de bun. Eu știam că există doar ouă ochiuri la bain-marie. :))

      Ștergere
    2. Dar ce avant la lettre mama si bunica, apropo de mincat sanatos si alea. Nici eu nu sint sigura ca cineva la noi in familie a folosit, desi se poate ca da, dar termenul mi-a sunat atit de cunoscut, ca trebuie sa ma fi intilnit cu fosfarinul pe undeva in copilarie.

      Eu as vrea sa stiu ce alte patru carti a mai pus Gabriel pe lista. Oricum, cred ca asta i-ar placea. Din experienta mea, tuturor celor carora le-am recomandat-o (vreo 3 cred) le-a placut. Desi nu cred ca e o carte pe gustul tuturor, presupun ca-ti trebuie o anumita dispozitie pentru ea.

      Ștergere
    3. Ce noroc cu tine, altfel citeau mai puțini cartea asta, care mie una mi-a plăcut tare mult (mulțumesc încă o dată pentru recomandare). E clar că nu e o carte pe gustul tuturor, am văzut pe Goodreads că nu toate părerile sunt favorabile (sunt curioasă ce anume nu le-a plăcut oamenilor respectivi).

      Hihi, da, mama încă e pasionată de plante medicinale și remedii naturale, iar bunica știa niște leacuri băbești tare ciudate (tinctură de râme, de exemplu). Dar eu n-am mai fost așa încântată de mâncarea lor dietetică (multă vreme n-am știut nici ce e aceea maioneză) după ce am descoperit că gustul mâncării poate fi muuult mai bun. :))

      Ștergere
  3. Io Nuca a mai dat 5 stele si lui Sorin Stoica cu O limba comuna. Il vei gasi pe Io chiar in carte. :)
    Iar Rosu vertical 4 stele, desi nu mai stie de ce... Dar eu banuiesc ca pentru stil.
    Iar cartea nu e stranie decit in masura in care stranii pot fi realul de linga noi, autenticitatea sau sinceritatea.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Probabil că vorbești despre notările de pe Goodreads - oricum, orice notare e subiectivă și nu neapărat edificatoare - dar n-am înțeles ce ai vrut să spui cu „Il vei gasi pe Io chiar in carte”.
      Nu știu cum percepi tu lucrurile, dar, din punctul meu de vedere, „Parohia” are niște scene stranii - cum este ritualul de îngropăciune sau secvențele în care apar animalele Niniei -, iar când zic „stranii” mă refer la ceva neobișnuit, ciudat, chiar fantastic. E drept că multe scene pot fi metafore sau alegorii cu varii înțelesuri, dar asta nu le face mai puțin stranii (pentru mine).

      Ștergere
  4. Pe mine m-a fascinat dintotdeauna titlul cărții: „Parohia” și atât. Sună extraordinar! Nu am citit-o încă, dar nu mai e mult și - abia aștept! - o voi face.

    Am notat la #wishlist și surprinzătoarele tale „reminiscențe” literare. Mare mulțam! :-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur tare mult că ai de gând să citești „Parohia” și că ai trecut în wishlist și celelalte cărți. :)

      Te înțeleg prea bine, și pe mine mă atrage câteodată doar titlul unei cărți, fără să știu nimic altceva despre ea. Dau câteva exemple: „Prăvălia de miracole” de Jorge Amado, „Prăvălia de mărunțișuri a domnului Nakano” de Hiromi Kawakami - mda, se pare că am o slăbiciune pentru prăvălii :P -, „Uriașul îngropat” de Ishiguro sau „Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii” de Kenzaburo Oe. Încă nu le-am citit pe primele două, însă titlurile lor nu și-au pierdut puterea de atracție. :)

      Ștergere
    2. Si pe mine ma intriga titlul The Buried Giant si ma trimite cu gindul la "sleeping giant", chiar sint curioasa daca e vreo legatura sau ceva. Ori doar i-o fi sunat bine in cap lui Ishiguro.

      Eu credo ca tata si acum foloseste uneori cuvintul pravalie. :)

      Ștergere
    3. Da, da, chiar te-ai gândit bine, este o legătură între „îngropat” și „adormit”. Nu cred că ți-am divulgat vreun spoiler, că oricum e destul de greu să te prinzi ce e cu acel Buried Giant.
      Hihi, e un cuvânt frumos, „prăvălie”. Să știi că îl voi folosi și eu mai des. :))

      Ștergere
  5. ema, recomand hiromi kawakami cu toata caldura, scrie chiar foarte frumos ;)
    si "parohia" chiar pare faina, multam de recomandare :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc, Cătălina, mă bucur să aud că îți place scriitura japonezei! Și Gabriel (de mai sus) a lăudat-o pe autoare, iar cum titlul cărții m-a atras imediat, am pus-o pe lista scurtă (care, de fapt, e foarte lungă :P). Uneori mă gândesc că ar fi mai bine să trag la sorți următoarea lectură, pentru că la unele cărți nu reușesc să ajung deloc. :))
      Știu că și tu ai o listă kilometrică, dar sper să citești la un moment dat „Parohia”. :)

      Ștergere
    2. intr-adevar, lista e foarte lunga si creste intr-o luna cat altele intr-un an :))
      initial, voiam sa citesc "casnicie", dar acum s-a cam schimbat planul :D sper sa si ajung sa ma tin de plan...
      acum citesc "iubire de hanne ørstavik, a inceput bine, sigur o sa-mi placa ;)

      Ștergere
    3. A, ce fain, citeşti „Iubire”... O vreme perfectă pentru cartea asta! :P Îmi amintesc că empatizezi foarte mult cu personajele, așa că sper să nu te deprime. Eu am citit-o într-o zi cu soare și tot m-am ales cu o stare de tristețe apăsătoare... A trebuit să ies la plimbare pentru a mai risipi atmosfera sumbră - iar povestea a avut bătaie lungă, m-a urmărit multă vreme. Ce să zic, mai vreau să citesc ceva de Hanne Ørstavik! :D

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...