joi, 14 mai 2015

Căpitanii nisipurilor - Jorge Amado



O carte publicată în 1937 și interzisă de guvernul Braziliei, sub acuzația că este propagandă comunistă - 800 de exemplare au fost arse atunci în piața publică din Salvador, iar cartea a fost scoasă de pe rafturile librăriilor din Rio de Janeiro -, Căpitanii nisipurilor poate părea astăzi un pic demodată prin avântul revoluționar care se desprinde din paginile sale. Însă, din păcate, subiectul central al romanului este și astăzi de actualitate: viața copiilor orfani sau abandonați, care preferă întotdeauna libertatea străzii și o existență de borfași, fugind de tratamentul inuman din școala de corecție și din orfelinate. Pornind de la fapte reale, Jorge Amado a conceput o poveste uneori indulgentă și romanțioasă, dar întru totul memorabilă, care m-a purtat între râs și plâns, între uimire și neîncredere, între emoție și revoltă. Nu ai cum să rămâi indiferent la povestea unor copii care supraviețuiesc cum pot, luptând din răsputeri pentru cea mai prăpădită viață posibilă - viața de copil părăsit.

Pedro Glonț, un băiat de cincisprezece ani, este șeful găștii cunoscute drept Căpitanii nisipului, o bandă de vreo sută de copii minori care îi terorizează pe bunii locuitori ai orașului Salvador din Bahia. Sper că ați remarcat ironia, căci Bahia este un fermecător tărâm al contrastelor, cu diferențe de clasă uriașe: dincolo de cartierele avute din Salvador se află sărăcia, nedreptatea și boala. La marginea societății trăiesc vagabonzii, criminalii, prostituatele și copiii străzii, copii ai nimănui care se descurcă cum pot. Mulți dintre ei sunt Căpitani ai nisipurilor, copii fără copilărie care au devenit bărbați înainte de vreme, care cunosc tainele sexului și legile dure ale supraviețuirii. Ei sunt stăpânii și poeții orașului, cei care-l iubesc și îl cunosc cel mai bine. 

Dar n-aveau să fie copii toată viața... Cu toate că ei niciodată nu fuseseră copii cu adevărat. De când erau mici, ducând viața plină de primejdii a străzii, Căpitanilor nisipului erau asemenea unor bărbați. Diferența era doar de statură. În rest, erau la fel: iubeau și răsturnau negresele pe plajă, furau ca să-și câștige traiul, asemenea hoților din oraș. Când îi prindeau polițiștii, luau bătaie la fel ca oamenii mari. Uneori jefuiau cu pistolul în mână, ca bandiții cei mai de temut ai Bahiei. [...] În timp ce alți copii n-aveau de făcut altceva decât să se joace, să învețe, să citească, ei se trezeau vârâți în încurcături pe care doar niște oameni mari puteau să le rezolve. (pag. 228)

O parte dintre acești copii se adăpostesc într-o magazie părăsită înconjurată de nisipuri, care, odinioară, s-a aflat la țărmul mării. Aici se strâng în fiecare noapte Pedro Glonț, autoritarul și inteligentul șef al Căpitanilor, João Vlăjganu, un negru puternic și bun la suflet, Acadea, un băiat cu aer de ascet, care vrea să devină preot, Șchiopu, spionul bandei, care urăște oamenii și viața, Cotoi, un băiat frumușel cu o eleganță de mahala și lipici la femei, Viață, parazitul grupului, care nu iubește niciun fel de muncă, și Vrăjitoru, un băiat talentat la desen și singurul care știe să citească bine, cel care îi farmecă pe copii cu poveștile aflate din cărțile furate și citite cu nesaț, din scoarță-n scoarță.

Unul dintre puținii adulți care cunosc adăpostul Căpitanilor este părintele José Pedro, un preot fără o minte prea strălucită, dar plin de compasiune, care încearcă să îi ajute pe copii cum poate, de multe ori încălcând, la rândul lui, legea. Preotul înțelege că libertatea a prins rădăcini adânci în sufletul copiilor străzii, că ei nu suportă regulile și constrângerile; el vede intoleranța oamenilor și își dă seama că societatea nu face mai nimic pentru acești copii părăsiți, că școala de corecție, cu abuzurile și tratamentele ei pline de cruzime, doar adâncește ura și alienarea delincvenților minori. Într-adevăr, articolele din presă prezentate la începutul romanului sunt de un ridicol absurd: judecătorul de minori și șeful poliției își pasează responsabilitatea de la unul la altul, iar dezvăluirile cutremurătoare din școala de corecție sunt mușamalizate de director cu ajutorul jurnaliștilor dezinteresați de aflarea adevărului.

Într-o societate atât de ostilă și intolerantă, nu este de mirare că inimile acestor copii sunt pline de ură, ură împotriva polițiștilor care îi snopesc în bătaie, împotriva oamenilor care îi ocolesc cu dezgust, împotriva sorții care le-a ales o asemenea viață lipsită de educație, mângâiere și dragoste. Pentru unii copii, ura aceasta este forța care îi susține pe linia de plutire, cea care îi face curajoși și puternici; dorința de răzbunare reprezintă pentru ei însăși rațiunea de a trăi. Alții se deschid frumuseții orașului, mângâierii dragostei, poveștilor din literatură sau chiar promisiunilor religiei, simțind că soarta lor poate fi schimbată. Însă cei mai mulți nu se mulțumesc cu promisiunile incerte ale unei fericiri viitoare, ci vor ceva concret care să alunge nefericirea și ura care îi înconjoară. Dintre ei, unii preferă moartea în locul unei vieți lipsite de libertate.

Dacă Șchiopu făcea vreo excepție de la ura pe care-o simțea față de toată lumea, aceasta se întâmpla numai pentru copiii din banda Căpitanilor nisipului. Erau camarazii lui, erau asemeni lui, victime ale celorlalți, se gândea Șchiopu. Iar acum simțea cum îi trădează, cum trece de partea cealaltă. Gândul acesta îl făcu să sară în picioare. Nu, el nu va trăda! Legea grupului era mai importantă decât orice pe lumea asta, legea Căpitanilor nisipului. Trădătorii erau alungați și nu-i mai aștepta nimic bun pe lumea asta. (pag. 124)

[spoiler relativ] Pedro Glonț visează să calce pe urmele tatălui său, care a murit pentru drepturile muncitorilor și a devenit o legendă printre docheri; la rândul său, băiatul își dorește să lupte și să moară pentru ca viața oamenilor să devină mai bună - așa cum și zeița negrilor, Omolulu, prevestește ziua în care săracii vor fi răzbunați. Prin cuvintele lui Jorge Amado se face auzită chemarea la revoluție a celor săraci și sărmani, care vor egalitate în drepturi și o șansă la educație pentru copiii lor - căci nici ura, nici bunătatea n-or să schimbe lumea, doar lupta

João José, Vrăjitoru, este o figură aparte a romanului, cu dragostea sa de literatură, cu talentul și inteligența de care dă dovadă. El este singurul conștient de latura eroică a vieții pe care o duc copiii, de curajul și solidaritatea lor surprinzătoare, care, laolaltă cu fărădelegile comise, îi transformă în figuri emblematice asemenea bandiților faimosului căpitan Lampião. Precum acești tâlhari din sertão, Căpitanii nisipului au un set de reguli nescrise, pe care le urmează cu sfințenie; de multe ori, ei dovedesc compasiune și omenie, într-o stranie antiteză cu viața pe care o duc. Aura de eroi ascunde însă latura mai puțin exemplară a existenței lor: băieții siluiesc adesea negresele tinere pe plajă, iar unii dintre ei se dedau la homosexualitate, în căutarea unei mângâieri de orice fel; ei jefuiesc și rănesc oamenii care le întind o mână de ajutor, iar dorința de răzbunare care îi animă prefigurează crimele de mai târziu. [spoiler relativ]

Cu un subiect atât de sensibil, al copilăriei lipsite de dragoste și educație, dreptatea înclină spre tabăra celor năpăstuiți și marginalizați, chiar dacă acești copii fac rost de bani, haine și mâncare dând spargeri în casele bogaților sau înșelând oamenii binevoitori. Dincolo de moralitatea lor îndoielnică, ei se dovedesc capabili de sensibilitate, solidaritate și prietenie, ducându-și viața după o seamă de reguli nescrise. În ciuda maturizării lor forțate și a armurii de indiferență cu care s-au înconjurat, Căpitanii nisipului păstrează o urmă de naivitate și de încântare inocentă: poveștile cu eroi auzite de la Vrăjitoru le înflăcărează imaginația și le hrănesc setea de aventură, călușeii de lemn ai unui circar ambulant le trezesc o bucurie copilărească, iar frumusețea Bahiei, cu femeile, marea, cântecele și ritualurile ei afro-braziliene, îi face să uite de foame, ură și nefericire.

În timp ce urcă pe panta străzii Montanha, Pedro Glonț se gândește că nu poate fi pe lumea asta ceva mai grozav decât să hoinărești așa, fără țintă, pe străzile Bahiei. [...] Orașul e plin de viață, luminat de soare. „În Bahia parcă e în fiecare zi sărbătoare”, își zice în sinea lui și își simte sufletul plin de bucurie. Fluieră tare și zâmbește bătându-l pe Vrăjitoru pe umăr. Izbucnesc amândoi într-un hohot de râs răsunător, deși le fluieră vântul prin buzunare, sunt în zdrențe și n-au habar dacă azi vor găsi ceva de mâncare. (pag. 129)

Căpitanii nisipurilor, scrisă pe la începutul carierei lui Jorge Amado, este prima carte a scriitorului brazilian pe care o citesc, deși am tot strâns cărțile lui în bibliotecă. Romanul mi-a plăcut mult, dar am și câteva „reproșuri” la adresa lui: narațiunea este uneori repetitivă și recapitulativă, lucru care s-ar fi potrivit mai bine într-o carte de mari dimensiuni, unde amănuntele și ideile se mai uită, dar aici nu pare să aibă o utilitate concretă, trezind mai degrabă nedumerire și o ușoară iritare (poate acesta era stilul autorului la 1937?). Nu prea mi-a plăcut nici faptul că scriitorul apelează uneori la explicații detaliate, în loc să-i lase cititorului plăcerea de a înțelege de unul singur. Ca o ultimă observație, poate părea forțat faptul că Amado înfrumusețează portretele copiilor străzii în detrimentul claselor avute și al autorităților, situație care ar putea fi, însă, foarte aproape de adevăr pentru Bahia anilor 1930-1940.

***

”Căpitanul” Lampião (sursa)
Deși nu am găsit prea multe informații în acest sens, nu mă îndoiesc de faptul că povestea Căpitanilor nisipurilor se bazează pe întâmplări reale. De exemplu, chiar a existat un băiat poreclit Volta Seca (Râpă, în carte), care s-a alăturat bandei lui Lampião la vârsta de 14 ani; el a compus și a cântat o mulțime de cântece pentru bandiți (puteți asculta aici cel mai faimos dintre ele, Mulher Rendeira). Interesant este că acest Virgulino Lampião, un erou popular asemenea lui Jesse James, are în fotografii o alură de intelectual - el a fost într-adevăr un om învățat, cu toate că nu a mers niciodată la școală. M-a fascinat povestea lui (aflată nu din carte, ci de pe internet) și a iubitei sale, Maria Bonita, și mi se pare amuzantă reacția preotului care-i ajută pe Căpitani, la aflarea veștii că va primi o parohie într-un sătuc din sertão, pe teritoriul lui Lampião: Când aude numele satului, sufletul părintelui José Pedro se umple de bucurie. Avea să se ducă în mijlocul bandiților. Dar bandiții sunt ca niște copii mari!

După cum am aflat de pe Wikipedia, unii critici au refuzat să ia în considerare scrierile timpurii ale lui Jorge Amado, printre care și „Căpitanii nisipurilor”, pe motiv că ele sunt mai degrabă polemici politice decât romane. Drept răspuns, scriitorul a afirmat că țelul lui este de a spune o poveste care să fie gustată de toți, nu una care să fie pe placul criticii, și de a arăta solidaritate cu umanitatea care transpare din cărți. Probabil că, din acest motiv, romanul este unul foarte popular printre studenții brazilieni, iar povestea este cunoscută și astăzi pentru idealismul ei socialist (atunci când a scris-o, Amado era membru al Partidului comunist brazilian). Cecilia Amado, nepoata scriitorului, a realizat în 2011 un film bazat pe roman - film care am înțeles că nu se ridică la nivelul cărții. Există și o mini-serie din 1989.

Am în bibliotecă și o ediție mai veche a cărții, Căpitanii nisipului, apărută în 1995 la Logos, în traducerea Gabrielei Banu. Auzisem că poreclele copiilor sunt traduse diferit, așa că am confruntat cele două ediții, plus numele lor în original. Într-adevăr, João Vlăjganu este João Babanul în ediția din 1995 (și João Grande în portugheză), Vrăjitoru este Scamatorul (Professor în original, deci o diferență cam mare), Viață este Huzur (Boa-Vida - Huzur pare mai aproape de sensul original), Acadea este Aghiazmă (Pirulito, care înseamnă, într-adevăr, „acadea”), Râpă este Mutul (Volta Seca, care înseamnă „râpă uscată”); în alte cazuri s-au păstrat numele netraduse: Dalva (Bălaia), Barandão (Ciupitul), Querido-de-Deus (Pescarul). Singurele care coincid sunt Pedro Glonț (Pedro Bala), Șchiopu (Sem-Pernas) și Cotoi (Gato). 

Deși recunosc că porecla de Aghiazmă îmi place mult mai mult decât Acadea (chiar dacă nu reflectă originalul), iar frazele pe care le-am citit sunt foarte savuroase și potrivite subiectului, am impresia că ediția din 1995 are destule greșeli de traducere, dintre care voi menționa doar una: „Las' că știu eu un loc de unde putem cumpăra” (pag. 41) este în original „Deixa estar, que eu sei onde se pode vender”, adică așa cum apare în ediția nouă: „Dă-i încoace, știu eu un loc unde-i putem vinde” (pag. 39). Poate că par un pic maniacă, dar aș vrea să știu că ceea ce citesc este cât mai aproape de original. 



Editura: Univers, 2011
Traducere: Laura Bădescu
Număr de pagini: 254
Titlu original: Capitães da Areia , 1937


8 comentarii:

  1. Cum de nu ai inceput cu Gabriela sau Dona Flor?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. O să ajung și la ele, dar mi-am dorit foarte mult să citesc Căpitanii nisipurilor - din fericire, nu m-a dezamăgit. Îmi plac poveștile cu copii, iar romanul este unul destul de scurt, așa că mi s-a părut potrivit pentru a „inaugura” scrierile lui Jorge Amado. Probabil că în celelalte romane voi găsi un stil diferit.

      Ștergere
  2. Gabriela mi s-a părut un roman savuros, dar înamează-te cu răbdare pentru primele 100 pagini. Are destul de multe personaje și durează ceva până sunt introduse toate. Eu aș prefera ca numele să nu fie traduse deloc (eventual traducătorul să insereze o notă la începutul cărții cu explicația numelui fiecăruia). Eu am citit Orașul Domnului de brazilianul Paulo Lins și mi s-a părut enervant că numele erau traduse și toate erau ceva de genul Sforicică, Rachetă, Infernalu, Vrăbiuță, Drăcosu, etc.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. O să citesc cu siguranță și Gabriela! Începusem Dona Flor și mi-a plăcut, dar n-aveam timp atunci de o carte groasă, așa că am amânat-o. Nu știu ce se întâmplă, dar nu prea mai am timp de citit în ultima vreme, și deja simt cum mă cuprinde frustarea. :))

      Cred că e o asemănare între Căpitanii nisipului și copiii din Cidade de Deus (ar trebui să fie, doar e vorba tot de Brazilia), dar nu-mi amintesc aproape nimic din film (cartea nu am citit-o). Mi-a rămas doar amintirea unor scene violente. Cartea lui Amado e destul de ușurică la acest capitol, mă așteptam la scene mult mai dure.

      Poreclele menționate de tine sună cam ridicol în traducere, într-adevăr, dar mă întreb cât de bine reflectă originalul - căci, până la urmă, dacă ai fi citit cartea în portugheză, numele ar fi avut același înțeles.

      Ștergere
  3. Foarte utile observațiile despre traduceri. La noi, din câte am observat, se traduce mult și foarte neglijent. Când am comentat (ieri) Inelele lui Saturn de W. G. Sebald, mi-a fost pur și simplu jenă să scriu despre traducere, am șers pur și simplu pasajul despre greșeli. M-a cuprins pur și simplu un sentiment de lehamite... Probabil că nu am procedat corect, dar, repet, mi-e silă să mai critic lejeritatea unor traducători (dar și a redactorilor de carte)...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu sunt cam maniacă în privința traducerilor, recunosc. Am fost foarte revoltată când am descoperit greșelile de traducere la ”Gould's Book of Fish” de Richard Flanagan (o carte senzațională, v-o recomand). Eu nu m-am putut abține, mă mir că ați reușit! Partea proastă e că unii cititori s-ar putea feri de carte auzind de acest aspect negativ. Și nu cred că e doar vina traducătorului, probabil că sunt și alte motive care conduc la astfel de traduceri neglijente.

      Am cartea lui Sebald în engleză, deci ar fi o idee bună să citesc această ediție. Dar parcă tot cu Austerlitz aș vrea să încep, mai ales că o am în bibliotecă de ceva vreme (ediția Curtea Veche). Planuri îmi fac, doar timp de citit nu prea am...

      Ștergere
  4. Răspunsuri
    1. Huh? N-am înțeles ce vrei să spui cu asta, Alin.

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...