vineri, 3 aprilie 2015

Între cer şi pământ - Jón Kalman Stefánsson




Arareori simt nevoia de a sublinia o carte aproape în întregime, apoi de a reveni la pagina de început pentru o înnoită și la fel de uimitoare călătorie. Între cer şi pământ este o mică bijuterie cu fraze lungi și meșteșugit lucrate, care nu pot fi cuprinse și consumate într-o singură lectură. Puterea acestui roman stă în limbajul său, în frumusețea și chimia cuvintelor, care se metamorfozează în adevărate furnicături de plăcere. A fost o carte de împrumut, dar vreau să o am pentru mine, pentru a reciti măcar câte o frază, câteodată, scufundându-mă preț de o clipă în lumina și întunericul acestei cărți minunate. Rămâne să-mi povestești mai departe, chiar dacă mergem în cerc, drumul ar putea fi de fiecare dată altul, cercuri în cerc care se extind și cuprind tot mai mult, la fel cum versurile lărgesc lumea dinlăuntrul ființei. Cuvintele nu și-au pierdut încă puterea de a-i atrage pe oameni.

Ce trebuie să știți, înainte de toate, este că titlul original, Himnaríki og helvíti, înseamnă, de fapt, Rai și iad, cuvinte care revin pe tot parcursul cărții, pe măsură ce personajele se zbat între infern și mântuire. Este infernul mării și al furtunilor de zăpadă, al vântului polar și al crestelor imposibil de trecut, care se ridică, toate, împotriva vieții și a nădejdii, a viselor și a amintirilor. Oamenii despre care se vorbește aici au trăit acum mai bine de o sută de ani, dar nu îi cunoaștem prea bine pe cei care ne povestesc; sunt, poate, înecații de pe fundul mării, cu peștii agățați de buze, sau înghețații din pustietățile pline de neguri, pe veci adormiți pe brațe moi de nea, sau poate sinucigașii care s-au aruncat în clocotul valurilor, târând după ei bolovanii goi ai unei vieți lipsite de sens. Viața omului nu-i decât înaintare împotriva întunecimilor din lume.

Cel ce moare se preface într-o clipă în trecut. Nu mai contează cât a fost el de important ori cât de bun, cât de mult și-a dorit să trăiască și câți oameni nu-și închipuiau viața fără el: te-am prins! îi zice moartea, și-atunci viața se scurge într-o clipă și omul se transformă în trecut. Tot ce însemna el se face o amintire pe care te chinui s-o păstrezi, ești un trădător dacă uiți. Să uiți cum arăta când își bea cafeaua. Să uiți cum râdea. Cum își ridica privirea. Și cu toate astea, cu toate astea uiți. Viața te împinge să uiți. Și vei uita încet, dar sigur, și durerea are să-ți sfâșie inima în bucăți. (pag. 101)

Se înaintează mai greu, ca prin zăpadă până la genunchi, dar avem timp să rumegăm pe îndelete carnea tare și plină de sevă a cuvintelor, să simțim degetele aspre ale furtunii, împletite cu suspinele celor înghețați, sau biciul iute al valurilor, în care s-au amestecat lacrimile sărate ale înecaților. Vorbele pe care le auzim sunt ajutoare trimise în pâlcuri de către cei care nu mai pot vorbi, soli care au rătăcit drumurile și au pierdut busolele, dar nu dau niciodată înapoi și nu-și întrerup nicicând căutarea. Cei care i-au trimis privesc lumea din spatele unui geam opac, nevăzuți și tăcuți, ei observă și își amintesc; sunt spirite rătăcite în afara vieții și a morții, care așteaptă, cu o speranță nicicând slăbită, chemarea vocii dumnezeiești. Iadul e să nu mai știi dacă ai murit sau nu. 

Ce să ceri mai mult decât să rămâi în viață în ținutul aspru și neprimitor al Islandei, unde iadul ia multe înfățișări înainte de vreme, iar hotarul care desparte moartea de viață e așa de subțire. Aici, oriunde poți pune o barcă la apă, oamenii își ridică așezări, clădite pe grămezi de oase de cod, stâlpii pe care se înalță visele. Aici, copacii sunt rari, iar cea mai groasă ramură a lor abia e în stare să țină o pasăre. Trâmbele de vânt se năpustesc doldora de dorințe ucigașe, iar marea se scutură ca un căpcăun, agățându-i cu degete de spumă pe cei pe care mai înainte i-a legănat pe spinare. Aici, aproape nimeni nu știe să înoate, dar mulți ies în larg pentru a trăi de pe o zi pe alta; au mereu picioarele ude și sunt epuizați, dar bătrânii spun că are grijă moartea să îi odihnească și să îi usuce. Aici, mulți știu să buchisească, dar puțini știu să citească, și doar unul sau doi au auzit de Milton și al său Paradis pierdut, tradus și rescris din temelii de un pastor sărac, timp de douăzeci de ani, în secolul nouăsprezece. Lumina lămpii care ajunge să cadă pe un vers bine întocmit n-a ars poate în zadar.

Vântul urlă dintre culmile munților și deșiră întinderea mării, apa sărată se năpustește înspumată peste case, umple scobiturile din stânci. Când se mai potolește urgia, mai bine zis când putem să scoatem nasul din casă fără să murim, vedem că ulițele sunt acoperite de alge, ca și cum marea ar fi strănutat peste noi. (pag. 129)

La ce bun să mai trăiești, se întreabă băiatul, care are în fața lui un ocean de nesiguranță. El a citit mai mult decât îi era de trebuință, inima lui împrăștie mai multă îndoială. Toți cei apropiați au murit, răpuși de apele mării sau de boală, iar singurul său prieten a pierit de curând, cu mintea plină de versuri, dar cu trupul dezgolit în fața furtunii. Cititul de poezie te pune în primejdie de moarte. Băiatul mai are, totuși, un țel înainte de a sfârși cu propria viață, trebuie să ducă o carte înapoi, să poarte Paradisul pierdut în spinare, peste lande și munți către sat, spre biblioteca unui marinar orb care nu mai poate citi. De ce un om așa de rău ar avea atâtea cărți bune băiatul nu pricepe, parcă era vorba că dacă citești te faci mai bun.

Dar el e tânăr, ce să-i faci, nu pricepe rostul acestei lumi, nici sensul unei cărți care ascunde între coperte versuri ucigașe, nici înțelepciunea celor care văd în el ceea ce poate să devină. Locul lui nu este într-o barcă pe mare, nici într-o fermă de pe întinderea landelor, nici măcar în zborul scurt de pe faleza sinucigașilor. Locul lui este printre cuvinte, rostul lui e să străbată lumea, chiar dacă numai pe paginile a mii de cărți, și să ajungă mai aproape de miezul lucrurilor. În mare primejdie se află acela care nu visează la nimic.

Jón Kalman Stefánsson m-a întristat și m-a făcut să râd, mi-a umplut inima de bucurie și mi-a strâns-o de emoție, întocmai cum a făcut-o, înaintea lui, Halldór Laxness, cu al său roman Oameni independenți. Tonul scriiturii s-a schimbat în mod subtil, m-a trecut pe nesimțite de la melancolia și înverșunarea primelor părți la optimismul celei din urmă, și doar atunci când fruntea mi s-a descrețit și am început să râd am înțeles că totul s-a petrecut prin cuvinte. Islandezii par să aibă darul acesta de a mă purta printr-o sumedenie de stări, și nu-mi dau seama cum, în ținuturile întunecate și înghețate din nord, unde soarele se arată cu zgârcenie, oamenii pot avea un asemenea umor și o astfel de aplecare spre lirism. Poate că e ceva fermecat în genele lor, din vremuri îndepărtate când eroii din saga și rímur umblau pe pământurile acestea neospitaliere. Sau poate că e lumina aceea care are darul să treacă prin tine și să te transforme în poet.

Vă dați seama, noi locuim într-o țară în care nu există nici un oraș, nici o cale ferată, nici un palat, de altfel suntem așa de aproape de capătul lumii, încât pe lume sunt oameni care habar n-au că existăm. Dar e ceva de știut despre noi? (pag. 147)

Când o carte ne-a plăcut atât de mult, de obicei spunem: nu pot să îmi găsesc cuvintele. Am crezut că-mi va fi greu să povestesc mai departe, dar vorbele și-au găsit drumul către mine, mi-am amintit câte ceva, o idee sau o senzație, și o bună bucată de vreme am scris doar din amintiri, îndrumată de ecoul pe care frumusețea poveștii l-a lăsat în interiorul meu. Vorbele mele s-au amestecat cu vorbele lor, țesând o poveste despre moarte și viață și literatură.

Ed. Polirom, 2014, 236 pag.,
Trad. din franceză: Magda Răduță
Himnaríki og helvíti, 2007
Aș vrea să vă povestesc mai multe despre acești oameni și viețile lor, despre starostele Pétur, care cânta strofe deocheate în larg, despre căpitanul Brynjólfur, care a uitat numele nevestei cu ochi triști de cal, despre Ragnheiður cea mândră și rece, cu vârful roșu al limbii ivindu-i-se printre dinți, poate chiar despre codul așa de lacom că-i întrece pe toți, mai puțin pe om - dar nu se cade. Căutați și voi povești și răspunsuri alături de călăuzele trimise în pâlcuri șovăitoare, călătoriți pe mare și prin lande, priviți cerul care n-a avut nevoie vreodată să explice ceva și pământul pe care unii îl numesc ținutul meu, acasă. Și poate veți cunoaște frumusețea vieții. Iadul e să fii mort și să-ți dai seama abia atunci că n-ai fost atent la viață când ai avut cum. 

PS: Originalul este, probabil, cel puțin de două ori mai frumos, însă traducerea Magdei Răduță din limba franceză sună extraordinar de bine - iar Între cer şi pământ mi-a plăcut mai mult decât Vulpea albastră a lui Sjón.



14 comentarii:

  1. Aha! Citeam recenzia si tocmai ma intrebam cum te vei fi gandit la ea in comparatie cu Vulpea Albastra (pe care am citit-o datorita tie, multumim :-)) cand ajung la sfarsit si spui ca ti-a placut chiar mai mult! Atunci e musai sa o pun pe lista, si nu cea de batranete. Sa traiesti!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur că ai pus-o pe lista de tinerețe, KJ. :) Este altfel decât Vulpea albastră, care a fost în mare parte minimalistă și, pentru mine, insuficientă. Dar mi-a plăcut și Vulpea - scena de la început, cu urmărirea prin zăpadă, mi-a rămas și acum în minte.
      Poate reușesc să citesc și cealaltă carte de Sjon pe care o am în bibliotecă, dar până atunci cred că voi reciti Independent People a lui Laxness, de care mi s-a făcut dor.

      Ștergere
  2. Deeeeeci asa cum am promis, am citit cartea.
    Impresii la cald:
    - se citeste foarte greu
    - eu am oroare de "run on sentences", ceea ce din start i-a scazut "o stea"
    - am gasit multe expresii foarte frumoase, sper sa le depistez si cand voi scrie recenzia
    - pana la urma m-am obisnuit cu stilul de scriere, dar a durat
    - nu cred ca ma voi apuca prea curand de urmatoarele 2 carti din serie... am obosit :P

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Snif, snif, văd că nu te-am nimerit cu cartea, Vera. Dar apreciez foarte mult faptul că ai fost deschisă provocării și ai citit-o așa de repede. Să știi că m-am gândit ulterior la faptul că se citește mai greu (cred că lectura în engleză a fost și mai dificilă), dar n-am mai zis nimic, ca să nu-ți tai elanul. :)) Na, uite că taman ce mi-a plăcut mie (frazele lungi, întortocheate) n-a fost pe gustul tău. Înseamnă că nu ți-ar plăcea nici Javier Marias, poate nici Saramago (ai citit ceva de el?). Of, gusturile astea! :D Măcar acum am mai aflat câte ceva despre ce îți place și ce nu. Poate în câțiva ani voi reuși să-ți recomand, în sfârșit, ceva de cinci stele. :))
      Hihi, eu nici nu m-am gândit la următoarele cărți din serie, deși, dacă tot le pomenești, îmi dau seama că vreau să le citesc neapărat. Însă nu prea cred că vor apărea la noi, având în vedere că nici prima carte nu s-a bucurat de cine știe ce succes - asta pentru că nu a fost citită, nici măcar de cei care ar fi apreciat-o (dar ei nu știu încă acest lucru :P).
      Ei, aștept recenzia ta, sunt curioasă să citesc mai în detaliu despre ce ți-a plăcut și ce nu la roman (văd acum că i-ai dat patru stele pe Gr, e bine, credeam că ai notat-o cu mai puțin).

      Ștergere
    2. Nici in romana nu-mi plac frazele lungi si intortocheate. Ajung la finalul lor si nu mai stiu de unde am pornit. A trebuit sa recitesc destul de multe pasaje, pentru ca tot pierdeam firul si nu mai stiam despre cine era vorba.

      Pana la urma am reusit sa fac abstractie de frazele extrem de lungi, si a inceput sa imi placa povestea. Mai ales istorisirile "pe langa". :)

      La un moment dat, m-am si gandit daca nu ar merita totusi 5 stele. In cele din urma a ajuns sa imi placa destul de mult. In cele din urma am decis ca prea m-a obosit. Daca nu ti-as fi promis ca o citesc, cred ca as fi renuntat pe la 10%.

      Oricum 4 din 5 e un scor chiar foarte bun. Mai ales daca ma gandesc cat de mult mi-a displacut la inceput.

      Ștergere
    3. Eu mizam pe poveste și pe frumusețea scriiturii, dar nu am luat în calcul faptul că nu-ți plac frazele lungi. :)) Îmi închipui că a fost un mic chin până când te-ai obișnuit cu scriitura și înțeleg prea bine de ce te-a obosit. Am constatat pe pielea mea că e nevoie de exercițiu pentru a face față unor astfel de fraze - dar, dacă nu m-ar fi atras astfel de scriituri de la bun început, probabil că aș fi renunțat și n-aș fi constatat că totul devine mai ușor cu timpul (și exercițiul involuntar aferent, hihi).

      Oricum, să nu crezi că sunt dezamăgită - chiar îți mulțumesc pentru sinceritate. Mă bucur că ai citit cartea, că nu ai abandonat-o și că ți-a plăcut ceva la ea, până la urmă. Pot să înțeleg că oamenii au gusturi diferite și nu mă aștept ca ceea ce-mi place mie să fie și pe gustul celorlalți. Desigur, mă bucur când dau peste cineva care îmi împărtășește preferințele, dar asta se întâmplă destul de rar. Chiar mă gândeam ce fain ar fi ca fiecare cititor să găsească pe cineva cu gusturi atât de asemănătoare, încât să știe cu certitudine că ceea ce place unuia va plăcea și celuilalt - mda, e o utopie. :))

      Ștergere
    4. Ce-i drept... poate am eu o fixa cu frazele lungi. Prin clasa a X-a am avut de facut o prezentare in fata scolii, la engleza. Aveam o profesoara foate tanara si cu "mult bun simt" la engleza, si tin foarte bine minte cat de politicos mi-a sugerat sa nu folosesc fraze interminabile in limba engleza. Parea parca mai speriata decat mine ca a trebuit sa ma critice.

      De atunci, de fiecare data cand vad o fraza lunga, imi vine in minte mimica profesoarei, si mai mai ca vreau sa reformulez (in minte) totul. :P

      Eu ma simt un pic dezamagita ca nu a ajuns sa imi placa aceasta carte. E una pe care eu o categorisesc "serious business", spre deosebire de altele din genul "young adult" sa zicem (ex: Hunger Games). Asta e, n-a fost sa fie.

      Ștergere
    5. Hihi, într-adevăr, nu e bine să rămâi cu fixații de genul acesta, dacă ăsta o fi motivul. Cred că profesoara ta nu-l citise pe Saramago. :)) Acum m-ai făcut să mă întreb dacă în literatura de limbă engleză există scriitori cu fraze lungi și complicate. Ori nu-mi aduc aminte, ori nu i-am citit eu.
      Mă încearcă și pe mine dezamăgirea, dar din alte motive: am început Cimitirul de piane de Peixoto, o carte lăudată de mai toată lumea care a citit-o, și m-am trezit că nu prea mă atrage scriitura foarte elaborată - ba parcă mi se pare chiar artificială, prea atent fabricată. O las momentan deoparte, poate nu e un moment bun pentru ea.

      Ștergere
  3. Gata, am terminat-o de citit. Nu pot sa spun decat ca imi va ramane in minte si in suflet mult timp, de fapt cred ca si-a gasit un locusor al ei pentru totdeauna...Frumoasă, apăsătoare, tristă, zâmbitoare...o carte care m-a trecut prin toate starile, care mi-a mangaiat demonul moarte. Astept cu nerabdare sa apara si celelalte doua carti din trilogie :) Iti multumesc Emi pentru că mi-ai scos în cale aceasta "hrana a sufletului"!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eeei, ce mult mă bucur că ți-a plăcut romanul! Eu îți mulțumesc că m-ai crezut și l-ai citit. :)
      Mi-aș dori foarte mult să citesc și celelalte două cărți din trilogie, dar mi-e teamă că nu vor fi traduse la noi, având în vedere că nici prima carte nu a stârnit cine știe ce vâlvă. Probabil că le voi lua în engleză, pentru că vreau să mai citesc ceva de acest autor islandez care m-a trecut printr-o sumedenie de stări și a cărui scriitură mi-a plăcut foarte mult.

      Ștergere
  4. Ma duc s-o caut azi prin librarii, aveam chef sa plec si nu aveam motiv. :) Multumesc, Em!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vaai, mă bucur tare mult, sper că ai găsit cartea! Și mai sper că ai luat ediția de limbă franceză, pare superbă traducerea, din ceea ce am putut deduce din traducerea românească făcută după cea franceză. :))
      Eu am bănănăit toată ziua prin oraș în căutare de cadouri, pentru că le-am lăsat pe ultima sută de metri, evident. Nu mă-nvăț minte și îmi stric iarăși spiritul de sărbătoare, când ar fi trebui să împodobesc bradul și să ascult colinde de Hrușcă. :))

      Ștergere
    2. Voiam neaparat in franceza, erau de mult pe lista, citisem niste recenzii in franceza. N-o sa-ti vina sa crezi ca le-am gasit in prima librarie in care am intrat, cea din oraselul meu, care e tinuta de niste pasionati ai cartilor (nu face parte din lanturile de librarii mari). Fosta librareasa a iesit la pensie anul trecut, lasand libraria unor angajati de lunga data. Asa ca am luat toate 3 volumele si mi-am promis sa ma intorc la ei, merita incurajati.

      Eu incep sa cumpar cadouri din august, le ascund, apoi uit. Nu termin sa le dau decat primavara. Bine, cadouri gen pereche de sosete sau boxeri pe care-i gasesc peste luni prin dulapuri. :)))

      Craciun Fericit, Ema!

      Ștergere
    3. Oai, te invidiez un pic pentru că ai și al treilea volum, am auzit că e cel mai fain dintre toate. Așa ar fi ideal, să citești cărțile una după alta, fără pauze lungi între ele, dar eu zic mersi că se traduce integral și în română. De la lectura primului volum a trecut un an și jumătate, am cam uitat între timp personajele secundare, deși povestea mi-a rămas destul de bine în memorie (nici nu-i de mirare, căci te răscolește și te-ntoarce cu susul în jos - sper să aibă și la tine același efect :D ).

      La noi, volumul al treilea va apărea prin primăvară, din câte am înțeles, deci tot va fi o pauză, chiar dacă nu una așa de lungă. De-abia aștept să apară, pentru că și volumul al doilea este nemaipomenit, deși în prima sută de pagini mi s-a părut mai puțin intens decât primul (apoi devine extrem de intens :)) ).

      Foarte fain că ți-ai propus să sprijini librăria independentă, sper să reziste cât mai mult. Poate scrii despre ea pe blog, cu poze & alte detalii, eu una sunt curioasă. :)

      Haha, chiar m-a amuzat povestea ta cu cadourile uitate prin dulap. :))) Ce bine-ar fi să mă apuc și eu de cumpărături din vreme! Când o faci pe grabă, parcă nu mai e nicio bucurie, așa că e musai să mă organizez mai bine de acum încolo.

      Sărbători fericite, Cora! Să ai un an nemaipomenit de bun! :)

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...