vineri, 13 februarie 2015

Lunetistul - Marin Mălaicu-Hondrari



S-a scris destul despre Lunetistul, multă lume l-a și citit, așa că hop și eu, cuprinsă de curiozitate la adresa lui Marin Mălaicu-Hondrari, autor pe care nu l-am încercat până acum (deși am în bibliotecă, încă de anul trecut, Cartea tuturor intențiilor). Sentimentele mele sunt destul de indecise cu privire la Lunetistul; deși multe aspecte mi-au plăcut, am observat că altele nu s-au potrivit sau au fost exploatate în exces de către autor. La prima vedere, romanul are calități de netăgăduit și recunosc că l-am citit pe nerăsuflate. Lectura stă sub semnul unui ușor mister, scriitura curge fluid, aparent lipsită de efort, avem o seamă de tablouri pitorești și accente poetice, plus o răsturnare de situație la final, când suntem nevoiți să reexaminăm dintr-un alt unghi tot ceea ce am citit până atunci. Însă o mare parte din efectul romanului se bizuie tocmai pe această manevră postmodernistă, iar calitatea lui se confundă adeseori cu numeroasele referințe livrești, un luciu de erudiție ireal pe care scriitorul l-a întins cu generozitate asupra multora dintre personajele sale.

Constantin este un ucigaș plătit, un lunetist motivat doar de bani și pericol, care nu ia în seamă argumentele etice sau morale. Totuși, când noua sa țintă este Carlos, un orfan din America de Sud devenit un scriitor de succes, lunetistul refuză să-și îndeplinească misiunea. Totul are legătură cu Cristina, marea sa dragoste din liceu, care l-a părăsit pe Constantin pentru fiul unui străin bogat și misterios. Sinopsisul de pe coperta patru (destul de prost scris) divulgă cam tot ceea ce se întâmplă în cartea lui Marin Mălaicu-Hondrari în materie de intrigă, mai puțin finalul (nu-l citiți, așadar, dacă nu vă plac spoilerele).

Deduc de aici că scheletul nu este cel cu adevărat important, ci conținutul, „carnea” romanului este cea considerată a fi valoroasă. Într-adevăr, scriitura cu iz poetic mi-a plăcut foarte mult, la fel ca unele scene din viața lui Constantin, însă valoarea romanului este elevată într-un mod cam artificial prin pleiada de referințe livrești (mai cu seamă autori sud-americani, de care Mălaicu-Hondrari este, aparent, foarte atașat). Roberto Bolaño are un loc de cinste aici (o povestire a scriitorului chilian este chiar relatată pe larg) și m-am bucurat să îl regăsesc și pe Juan Rulfo, ceva mai puțin băgat în seamă de cititorii contemporani. Nimic rău în asta, mai cu seamă că toată această paradă de nume și citate trezește pofta de lectură, însă dimensiunea erudiției livrești a personajelor devine mai degrabă ireală, separându-le de lumea adevărată, așa cum o cunoaștem noi.

Romanul este construit pe mai multe planuri, iar povestea se dezvăluie din mai multe perspective (Constantin-Cristina-naratorul-Carlos, cu inserții de povești ale altor personaje), însă nu toate vocile sunt la fel de bine individualizate. Intriga, alminteri subțire și cu un deznodământ ce nu se lasă așteptat, pare doar un pretext pentru scormonirea amintirilor și etalarea gândurilor, ceea ce transformă romanul într-unul mai degrabă psihologic, așa cum au observat alți cititori înaintea mea. Nu ai cum să treci cu vederea că se doarme mult în acest roman, personajele dorm pe rupte, sustrăgându-se vieții amare sau oblojindu-și rănile cu dulcea uitare a somnului. Meseria de lunetist, cu tot bagajul său de violență și moarte, nu este exercitată în cadrul poveștii. Arma nu este nici prezentă, nici folosită, iar drama protagonistului (prizonieratul său într-un trecut iluzoriu) este rezolvată fără vărsare de sânge.

Prin „Fotografiile pe care aș fi vrut să le am”, Constantin recompune mental cadre din copilăria și adolescența sa alături de familie, Clubul Trimbulinzilor* și iubita sa Cristina. Am gustat amănuntele pitorești legate, în marea lor majoritate, de viața într-un oraș de provincie în perioada comunistă (anii '80 în Sîngeorz-Băi, spun unii cititori): videotecile organizate în apartamente, la care participau o mulțime de rude și prieteni, înmormântarea vecinei de la bloc pe care i-o ascund bunicii sau portretele unor prieteni și cunoscuți, schițate în fugă (Otilia desculța mi-a plăcut în mod deosebit). 

*Trimbulinzi este unul dintre cuvintele inventate de Nichita Stănescu: „Noi nu vrem să fim geniali / noi vrem să fim trimbulinzi / între nori, de sus în jos / lungiți, ori scurtați prin oglinzi.” (Cântec în doi)

Fotografiile imaginare sunt prilejuri de sondare a trecutului, din care răzbat ecourile unor suferințe și dezamăgiri care nu s-au vindecat pe deplin. Constantin își dă seama că aproape nimic din ce i-a oferit viața sau a ales singur nu i s-a potrivit - nici mama, nici tata, nici prima iubire -, iar bărbatul trăiește cu convingerea că entuziasmul și dragostea sunt doar stări temporare, care dispar la fel de subit cum au apărut. Lunetistul nu prinde rădăcini nicăieri, ci umblă dintr-un loc în altul dintr-o nevoie primară de a merge mai departe (trăsătură moștenită de la tatăl bețiv și mai mult absent). Singurul loc în care s-a simțit acasă a fost garsoniera mică, sufocată de mirosul de bălegar, în care a locuit cu Cristina; ea îi citea din cărțile lor preferate și el o pătrundea cu o pasiune bolnăvicioasă, subjugat de frumusețea fetei.

Constantin și-a imaginat cum, în absența lor, florile pun stăpânire pe casă, exhală parfumuri care se strecoară peste tot, trec dintr-o cameră în alta, plutesc pe deasupra covoarelor, se insinuează implacabil, zi și noapte, în cea mai desăvârșită liniște, sufocând aerul. (pag. 124)

Cel mai mult mi-a plăcut vocea Cristinei, cu tristețea ei bovarică și erudită. Ea își scrie gândurile într-un jurnal denumit „Caietul Constantin”, în fraze pline de referințe livrești și melancolii. Dacă pe Cristina adolescentă o cunoaștem din amintirile lui Constantin, pe Cristina adultă o reconstituim din propriile cuvinte (dar și din tăceri, căci dependența de tăceri i-a rămas intactă din copilărie). Inteligentă și încă frumoasă, transformată de căsnicie într-o prizonieră, femeia mai găsește plăcere doar în alcool, cărți și accesele de erotism (mă așteptam ca romanul să conțină scene îndrăznețe, dar erotismul a fost păstrat în cotele normale). Contemplativă și disperată, Cristina se refugiază în biblioteca cu morții ei dragi, invizibili și refractari, dar și în scris, singurul mod prin care poate împiedica amestecarea și dispariția amintirilor sale. 

În urmă cu câțiva ani, când încă mai aveam mândrie și decență, am citit confesiunea despre alcool scrisă de Marguerite Duras. Am uitat o vreme de acea confesiune, apoi mi-am reamintit-o și am început să beau. Dar, spre deosebire de Marguerite Duras, eu am început abrupt. Beam încă de dimineață. Și tot spre deosebire de ea, nu m-am mai putut opri. (pag. 8)

Încă nu m-am decis dacă ăsta e iadul sau raiul: un om stă și scrie despre trecutul său și nu mai poate schimba nimic, dar nici nu vrea să schimbe, așadar scrie fără patimă și fără grabă, ca și cum ar decupa cu o foarfecă metri cubi de apă. (pag. 74)

La capitolul reproșuri, povestea mi-a trezit câteva simptome de neîncredere. Primul a fost alăturarea dintre numele Constantin și profesia de lunetist, dar un prieten mi-a spus, mucalit: „Dacă un Nicolae a ajuns dictator, cu siguranță și un Constantin poate fi lunetist.” Mda, e adevărat, dar un Constantin lunetist, cu tendințe de introspecție și, pe deasupra, devorator de literatură, devine un personaj destul de puțin credibil. Al doilea simptom a fost coincidența care îi aduce laolaltă pe cei trei C. - Constantin, Carlos și Cristina -, forțată și mai mult atunci când lunetistul se trezește cu cererea de a-l anihila (sau lunetiza) pe Carlos. Există și un al treilea simptom de neîncredere, faptul că aproape toate personajele au legătură cu literatura; până și Carmen Mercedes, amanta lui Constantin, face referiri la scriitori importanți, încât te simți mic și ignorant în această lume exclusivistă de personaje doldora de citate și lecturi țepene. Iar această Carmen Mercedes este, la rândul ei, destul de puțin credibilă ca personaj: femeia rafinată și frumoasă își spală hainele scumpe la râu și curăță morminte cu o nonșalanță îndoielnică.

Care erau șansele ca toate aceste lucruri să se întâmple în cadrul aceleiași povești? Desigur, este o ficțiune, și poate că în viață s-au întâmplat altele și mai și, însă rostul scriitorului este să ne convingă de autenticitatea poveștii sale - sau, mai bine zis, să nu trezească întrebări care subminează veridicitatea întâmplărilor. Este vorba de un efect ciudat al literaturii: dacă, într-o carte de memorii, cititorul este pregătit să creadă cam tot ceea ce îi povestește autorul, într-o lucrare de ficțiune el devine mult mai suspicios, iar limitele credulității sale se restrâng foarte mult.

Marin Mălaicu-Hondrari demontează, însă, cam toate acuzațiile care i-ar putea fi aduse romanului său într-un capitol de final surprinzător, un interviu în care scriitorul Carlos (un posibil alter-ego al autorului) vine în întâmpinarea criticilor legate de propriul său roman (care, în afară de titlu, are destul de multe lucruri în comun cu ceea ce am citit noi). Faptul că personajele sunt abia schițate, evazive, este justificat prin precedentul lui Cortázar și o anume sustragere a protagonistului de la existența sa ficțională (personajul meu evită să fie sută la sută prezent, există un văl fin, de fiecare dată, între el şi realitatea fictivă din jurul său şi mi-a luat ceva timp până să înţeleg de ce).

Mă feresc să descriu pentru că descrierile sunt anticipative, sunt ca muzica în filmele de suspans, mai spune Carlos-Hondrari. Există însă o anticipare care, aparent, nu duce nicăieri - presimțirea lui Constantin că nu va mai trăi mult, amănunt ce mi-a trezit o expectativă care, ulterior, nu s-a materializat. Poate că Mălaicu-Hondrari se referă aici nu la moarte, ci la dispariție, căci interviul de la final vorbește și despre fascinația lui Carlos pentru oamenii dispăruți din proprie voință, cei care aleg să se retragă din lume și să renunțe cu totul la propriul trecut. 

Există multe moduri de a spune o poveste, dar numai unui e exact, unul singur va face ca povestea să-ți rămână în minte, iar eu eram mânat de convingerea că aveam de spus o poveste și că eu o puteam spune cel mai bine. (pag. 227) 


Editura: Polirom, 2013
Număr de pagini: 241


4 comentarii:

  1. Mie nu mi-a placut. E drept ca am citit doar cateva zeci de pagini, dar parca ceva nu se lega.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă mir că te-ai oprit din lectură, mie cartea mi s-a părut ușor de parcurs, iar unele aspecte mi-au plăcut mult. Că am și lucruri să-i reproșez autorului, asta e altceva, dar, per ansamblu, romanul merită citit, zic eu. Acum nu sugerez să-i mai dai o șansă, căci nu este o capodoperă, dar cred că era bine să îl citești până la final și să te decizi atunci dacă ți-a plăcut sau nu. Știu, timpul e scurt și sunt prea multe cărți de citit. :)

      Ștergere
  2. Cred ca MMH e printre putinii contemporani pe care n-am ajuns sa-i citesc, nu mai stiu cum si de ce. Dar de Lunetistul am citit doar de foarte bine, daca bine-mi amintesc motivul pt care reprezentanta bookaholic s-a retras din juriul Augustin Fratila avea chiar legatura cu romanul lui, sper sa nu ma insel, imi amintesc vag. Stiam, ciudat, despre el, din nou, habar nu am de unde, ca e fan Bolaño, ba chiar cred ca a tradus ceva literatura de limba spaniola.
    O ai cumva ebook? :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Oh, bravo ție, eu am destule lacune la capitolul autori români contemporani. Parcă înaintez în pas de melc... Dar față de acum câțiva ani, când evitam literatura autohtonă, se pare că am făcut progrese considerabile. :)
      Da, am observat popularitatea și aprecierea de care se bucură acest roman, însă nu sunt pe deplin justificate (sau sunt, dacă poți închide ochii la anumite defecte). Oricum, pe mine m-a convins să citesc și alte cărți de Hondrari, pentru că mi-au plăcut scriitura, atmosfera și chiar noianul de referințe livrești care, la un moment dat, virează înspre exces. Din păcate nu am cartea în format electronic, nici măcar în format fizic, pentru că am împrumutat-o de la o prietenă. :(

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...