miercuri, 3 septembrie 2014

Sub piele - Michel Faber



Aflasem de acest roman înainte de a fi ecranizat, însă trebuie să recunosc că nu prea l-am băgat în seamă; după ce l-am găsit recent la anticariat și am citit mai multe despre el, am fost copleșită de o curiozitate irezistibilă. Din fericire, cartea nu m-a dezamăgit, din contră - este una dintre cele mai interesante pe care le-am citit anul acesta. Dincolo de rolul de entertainement (căci romanul are destul suspans și mister), Sub piele cuprinde câteva mesaje și critici la adresa societății, pe care Michel Faber le transmite implicit sau direct; nu sunt idei noi, dar ele îmbracă aici o formă inedită.

Chiar dacă mi-a plăcut mult acest roman, l-aș recomanda numai cititorilor dotați cu imparțialitate și un stomac rezistent, pentru că prezența unor scene grotești și revoltătoare îi va pune la încercare (deși nu, nu sunt mai crunte decât cele din Sorgul roșu, care pentru mine a devenit un fel de etalon al cruzimii în literatură). Ulterior am văzut și filmul Under the skin, însă despre acesta voi vorbi puțin la final.

Isserley, protagonista romanului, conduce în fiecare zi pe autostrada A9 din Highland-urile Scoției, în căutare de autostopiști. Ea îi selectează cu grijă, alegând întotdeauna bărbați musculoși, cu un aer de oameni aflați la periferia societății. Cu niște țâțe imense la vedere, femeia nu pare să își facă probleme că poate fi agresată de bărbații pe care îi primește în mașină, ba face tot posibilul pentru a-i fermeca și a-i trage de limbă. La o privire mai atentă, fizionomia lui Isserley este însă destul de bizară: aproape fără bărbie, cu o mulțime de cicatrici, cu niște ochi imenși în dosul unor lentile optice, cu mâini noduroase prea lungi și palme prea înguste, scundă ca un copil și prea bățoasă, ca și cum ar suferi de o boală ciudată (nu prea seamănă deloc cu Scarlett Johansson din filmul Under the skin, nu-i așa?)

Treptat, o cunoaștem pe Isserley prin prisma bărbaților pe care îi ia în mașină; este uimitor cât de diferite sunt pecepțiile oamenilor, sub infleunța intențiilor și a bagajului lor spiritual. Ea poate fi o târfă, o fetișcană chinuită care a muncit din greu, o ciudată sau o femeie cu probleme de sănătate, în funcție de cel care o privește. Desigur, nimeni nu poate întrezări adevărul, pentru că aparențele îl ascund destul de bine - iar mintea umană nu poate cuprinde ceea ce nu cunoaște. Însă Isserley cade în aceeași capcană a aparențelor: ea îi judecă pe acești bărbați prin prisma prejudecăților pe care și le-a format, încadrându-i mereu în aceleași categorii - proști, necomunicativi, agresivi - fără să perceapă și să înțeleagă nuanțele comportamentului lor.

Ce se întâmplă cu acești bărbați? Care sunt motivele din spatele acestei „vânători”? Este Isserley o nimfomană, o psihopată, o femeie care vrea să se răzbune pe tagma masculină, sau poate că ascunde un secret mult mai macabru? Percepția noastră se schimbă pe măsură ce avansăm în lectură, iar Michel Faber dezvăluie câte o nouă piesă a puzzle-ului, lărgind cadrul și relevând adevărata natură a întâmplărilor misterioase. Rămân destule amănunte neexplicate, cum ar fi cuvintele inventate sau diverse noțiuni abstracte, despre care doar ne putem da cu presupusul; acest aspect nu m-a deranjat, căci am aflat mai mult decât era necesar pentru a înțelege mesajul cărții. 

Este destul de greu de vorbit despre acest roman, pentru că orice amănunt poate fi un potențial spoiler. Însă vă pot spune că, în unele momente, Sub piele îl va revolta și îl va scârbi pe cititor, tentându-l să aleagă o tabără - iar aici intervine imparțialitatea de care vorbeam mai sus. Eu am încercat să rămân obiectivă, deși a fost cam greu; am trăit însă atât de intens în atmosfera romanului încât, în perioada în care l-am citit, am ajuns să cântăresc din ochi bărbații pe care îi întâlneam, întrebându-mă dacă sunt îndeajuns de buni pentru planurile lui Isserley. :)

***

Imediat după ce am terminat cartea, am trecut la filmul Under the skin, pentru că mă rodea curiozitatea de a vedea cum a capturat Jonathan Glazer ideile lui Michel Faber. Am descoperit, destul de dezamăgită, că filmul și cartea nu prea au nimic în comun, nici măcar mesajul cu mai multe înțelesuri care se ascunde în spatele titlului. Filmul este abstract și conceptual, cu cadre lungi (multe din ele m-au plictisit, trebuie să recunosc), puțin dialog, cu o protagonistă care nu are nimic în comun cu fizicul straniu al lui Isserley, cu multe elemente care nu se regăsesc în carte și cu o mie de alte elemente care lipsesc. 

Jonathan Glazer s-a bazat numai într-o infinitezimală măsură pe subiectul cărții, a prezentat conceptual anumite secvențe cheie, a ignorat unele mesaje ale romanului, dar a păstrat ideea de inadaptabilitate. Mi-a plăcut însă foarte mult scena suprarealistă în care cele două corpuri masculine plutesc într-o imensă masă întunecată (nu spun mai multe, pentru cei care vor să vadă filmul) și mi-a plăcut și muzica. Filmul este o altă mâncare de pește, așa că nu putem vorbi de o alegere în acest caz - filmul sau cartea. Eu vă recomad să citiți și romanul lui Michel Faber - am văzut că mai poate fi găsit pe site-ul Librăriilor Humanitas la 8 lei, asta dacă nu intenționează să publice o ediție nouă. 

***

[spoilere] 
Un moment de revelație a fost cel în care am observat că Isserley se referă la ea ca la o ființă umană, în timp ce oamenii sunt denumiți vodseli, animale, specimene, masculi și femele - oricum în afară de oameni. Atunci am înțeles că ea face parte dintr-o specie diferită, extraterestră, care se consideră superioară locuitorilor de pe Terra. Deși au un limbaj și au creat o civilizație, pământenilor le lipsesc multe atribute (inclusiv fizice) pentru a fi considerați ființe evoluate, ba chiar par teribil de urâți, niște adevărate pocitanii. Mai degrabă oile și vacile se apropie de ideea de om, pentru că poporul lui Isserley este patruped, acoperit cu blană, dotat cu coadă și niște ochi imenși (spre deosebire de cei mici, porcini ai pământenilor). Michel Faber atacă aici conceptul de frumusețe și pe cel de normalitate, noțiuni atât de relative și de subiective.

Interesant este că acestor ființe patrupede le este necunoscut conceptul de milă, iar din amintirile lui Isserley ne dăm seama că superioritatea lor asumată și dreptul inerent de a exploata o altă specie inferioară reprezintă un fals precept și un abuz, la fel cum se întâmplă în propria noastră lume. Statutul de ființă umană justifică dreptul de viață și de moarte asupra specimenelor inferioare. „Suntem cu toții la fel sub piele, trăim și respirăm” - spune un personaj al romanului, care militează împotriva comerțului cu vodseli. Însă cele care își spun cuvântul în final sunt diferențele, nu asemănările, iar Isserley va descoperi cât de dificilă - dacă nu chiar imposibilă - este încercarea ei de a se adapta la o altfel de lume. 

Mesajul lui Michel Faber este destul de clar: este o cruzime să dispui după bunul plac de viața unor ființe care trăiesc și respiră, care simt durerea și sunt destul de asemănătoare cu noi la nivel morfologic și fiziologic (cumva, el se apropie și de ideea de canibalism). Din păcate, deși realizez toate aceste lucruri, nu pot preveni ca peste câteva zile să mi se facă poftă de o ceafă de porc (care, hmm, aduce atât de bine cu vodselii îngrășați înainte de a fi tranșați). Autorul strecoară în roman și critici la adresa mâncărurilor procesate și pline de chimicale, care au devenit o componentă normală a meselor zilnice („Jegoșii tot jeg vor mânca”, spune Isserley despre hrana vodselilor).

„Planeta are o fecunditate liniștită care se îngrijește singură, fără ajutorul oamenilor”, observă Isserley. „Acest pământ ar trebui lăsat animalelor”, spune unul dintre autostopiști. Culmea, cea care apreciază natura este chiar Isserley, care, cu câtă cruzime și indiferență îi tratează pe bărbații-pradă, cu atâta grijă și considerație se poartă cu cele mai mici și neînsemnate elemente ale naturii. Fascinată de mare și de cerul întins, de zăpadă și de ploaie, ea ne dă o lecție despre darurile pe care noi le primim de-a gata și de care uităm să ne bucurăm; pentru ea, care vine de pe o planetă aridă unde oxigenul este produs artificial, natura de pe Terra este cel mai frumos dar pe care îl putea primi în schimbul înfățișării ei de odinioară. 

Este greu să nu te lași antrenat de sentimenul solidarității cu tagma umană și să nu te revolți împotriva celor care o exploatează, dar, cumva, am reușit să mă detașez și să privesc lucid prin prisma protagonistei, înțelegând motivele din spatele acțiunilor ei, pentru că aceleași motivații și justificări se regăsesc în propria noastră mentalitate. Până la urmă, Sub piele este o carte despre noi toți: despre lăcomie și exacerbarea nevoilor, despre cruzime și superficialitate, despre superioritatea bazată pe anumite criterii care, privite cu luciditate, își dezvăluie ipocrizia și primitivismul.
[/spoilere]


Editura: Humanitas, 2005
Traducător: Domnica Drumea
Număr de pagini: 278


2 comentarii:

  1. Nu m-am putut abține să nu citesc și partea cu spoilere și bine am făcut - acum vreau chiar și mai mult să citesc cartea asta. Nici nu știu încă bine dacă m-au făcut curioasă mesajele pe care le transmite sau scenele grotești de care vorbești tu :D. Dacă e a doua variantă, oare e ceva cu mine :))?
    Am căutat și trailer-ul filmului pe YouTube și, din cele câteva minute, deși nu-ți poți da seama de mai nimic din acțiune, pare foarte interesant. Bine, știm cu toții că, așa cum nu poți judeca o carte după coperte, tot așa nu poți judeca un film după trailer-ul lui :D.
    A, și îmi amintește tare mult de „Portocala mecanică”. Seamănă?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Haha, dar ești tare curajoasă, Iulia! :) Eu aș fi ocolit de la un kilometru spoilerele, pentru că vreau să știu cât mai puțin despre o carte pe care intenționez să o citesc.
      În cazul acestui roman, chiar am simțit nevoia să vorbesc mai pe larg despre ceea ce se întâmplă și despre mesajele transmise de autor, care din păcate intră tot la categoria spoiler. Mă bucur însă că pe tine te-au făcut și mai curioasă! Și nu, nu este nimic în neregulă cu tine dacă ești atrasă de scenele grotești, pentru că, în cazul ăsta, ar fi ceva în neregulă și cu mine. :)) Desigur, scena mea preferată din film este cea care le-a scos exclamații de surpriză spectatorilor. Și totuși, nu pot privi o rană deschisă în viața reală...
      Hmm, nu prea seamănă cu „Portocala mecanică”, din câte îmi amintesc eu filmul - căci romanul încă nu l-am citit. Trebuie, e pe listă - mai ales după ce am citit recenzia ta!

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...