duminică, 24 august 2014

Elogiu femeilor mature - Stephen Vizinczey



Auzisem de acestă carte de mai multă vreme, înainte de a descoperi, cu surprindere, că Elogiu femeilor mature a fost tradusă și la noi. Cu un subtitlu intitulat „Amintirile amoroase ale lui András Vajda”, acest roman semi-autobiografic este adresat bărbaților tineri și dedicat femeilor mature, în încercarea de a restabili legătura pierdută dintre ei, care odinioară avea strălucirea perfecțiunii. Stephen Vizinczey, prin alter-ego-ul său András Vajda, ne poartă prin existența sa plină de evenimente, de la copilăria idilică petrecută în Ungaria la experiența războiului și a revoluției, iar mai apoi la viața de refugiat în Canada. Un afemeiat „caritabil”, scriitorul condimentează din plin povestea vieții lui András cu relatări ale diverselor idile amoroase, făcându-ne părtași la dilemele, frustrările și revelațiile sale, care de mult ori îmbracă o formă filozofică.

Primele capitole ar putea fi un bun exemplu de scriitură preferată, ca stil și conținut - iar a o descoperi la un autor cvasi-necunoscut a fost un lucru neașteptat (totuși, ar trebui să însemne ceva faptul că romanul a fost publicat ca un Penguin Modern Classic). Începutul m-a fermecat așa cum puține cărți au reușit să o facă; cumva, voiam să rămân la copilăria lui András Vajda și încercările lui de a se apropia de o femeie, căci, fiind vorba de o carte erotică, mă temeam că detaliile sexuale vor spulbera vraja poveștii. Într-adevăr, ceva s-a pierdut în momentul în care András a început să relateze aventurile sale amoroase, în schimb Stephen Vizinczey a plusat printr-un echilibru între dezvăluire și decență, reușind să fie direct fără să fie obscen, menținându-mi astfel curiozitatea și interesul. 

Mă întreb ce fel de viață aș fi avut dacă n-ar fi existat ceaiurile date de mama. Poate că datorită lor n-am considerat niciodată că femeile ar fi dușmanii mei, teritorii pe care urma să le cuceresc, ci aliații și prietenii mei dintotdeauna - cred că de aceea mi-au răspuns și ele cu bunăvoință. N-am întâlnit niciodată acele diavolițe de care literatura modernă este plină: cred că ele sunt prea ocupate cu bărbații care le consideră niște fortărețe ce trebuie atacate, călcate în picioare și părăsite în ruine. (pag. 20)

Până la zece ani, András Vajda a trăit ca un tânăr prinț fericit, înconjurat de o familie numeroasă compusă din prietenele mamei - rămasă văduvă după ce un adolescent fascist i-a ucis soțul - și din călugării franciscani, care au ținut locul tatălui pierdut. Între dragostea radioasă a mamei și grija părinților, băiatul a crescut cu sentimentul libertății absolute, fiind totodată convins că lumea nu poate decât să îl iubească. Cuprins de dorința de a deveni misionar și chiar martir, copilul se întreabă însă - chiar înainte de a ști ce ar pierde - dacă și-ar putea petrece viața lipsit de compania femeilor. După 1943, când valul războiului a atins și vestul Ungariei, viața idilică a băiatului se schimbă radical: cunoaște îndeaproape moartea și ororile, iar mai apoi devine pește și bișnițar într-o tabără militară americană de lângă Salsburg. Nu povestesc însă mai multe, pentru că această parte din viața lui András (și, posibil, a lui Vizinczey) a fost, pentru mine, cea mai savuroasă din întreg romanul.

Unul dintre calvarurile tinereții este că nu-ți dai seama când ești înfrânt, spune András, care, după peripețiile războiului, revine în Ungaria comunistă. Maturizat înainte de vreme, cunoscând mai multe decât colegii lui de școală, el încearcă să se apropie de fetele de aceeași vârstă, care îl contrariază însă prin reacțiile neprevăzute și prin cruzimea cu care îi joacă feste. [potențiale spoilere] Destul de repede, András și dă seama că prietenele pe care le alege sunt prea tinere, astfel că o abordează în cele din urmă pe Maya, vecina lui căsătorită; inspirat de Julien Sorel al lui Stendhal, își promite solemn că se va arunca în Dunăre dacă nu va avea curajul de a-i vorbi deschis. De altfel, tânărul devorează literatura clasică, iar romancierii francezi și ruși ai secolului 19 îl învață multe despre femeile pe care avea să le întâlnescă. 

Maya deschide drumul unei vieți sexuale condimentate cu numeroase experiențe, căci tânărul András trece dintr-un pat în altul și ia tot ceea ce i se oferă, fără discriminare, ca un Don Juan pătruns de caritate; generos în declarații, empatizând cu nevestele nefericite în căsnicie, el nu rămâne însă cu nicio femeie până la capăt. Influențat sau nu de prima lui amantă, este convins că dragostea rareori durează și că omul este făcut să iubească mai multe persoane în același timp. Totuși, acest libertinaj amoros - sau această incapacitate de statornicie - are un preț: András este urmărit, cel puțin până la maturitate (acolo unde se încheie romanul), de perioade depresive și de sentimentul singurătății.

Pe măsură ce înaintează în vârstă, relatările aventurilor sale amoroase încep să fie intercalate, din ce în ce mai des, cu considerente politice, sociale și filozofice. Aflăm despre femeile îndrăznețe din Budapesta, care, în plin regim stalinist, sfidează teroarea și puritanismul fanatic al anilor '50 prin bikini italienești pe care îi poartă la baia Lukács; despre Madame Hilda, actrița lesbiană care l-a umilit pe dictatorul Rákosi. Aflăm despre Teatrul Național, simbol al spiritului liber al maghiarilor, dărâmat de comuniști; despre eroicul conte Zrínyi, care i-a cauzat lui Suleyman Magnificul un atac de apoplexie. Vizinczey mărturisește că a iubit Ungaria cu înflăcărare, ca și cum ar fi fost o femeie, și la fel de nestatornic. Ajuns în Canada, constată că oamenii de acolo iubesc mai presus de toate banii, băutura, televizorul și mâncarea, lucruri pe care el le detestă; în schimb, când vine vorba de sex, canadienii ar pune mâna mai degrabă pe o bere decât pe o femeie. [/potențiale spoilere]

În ceea ce privește dragostea, scriitorul filosofează că, în vremurile noastre, nu se mai face distincția între moral și imoral, ci între autentic și superficial; că rușinea păcatului a fost înlocuită de vinovăția defectelor personale, de flagelarea cu biciul profunzimii psihologice. Elogiu femeilor mature nu este o carte pe care aș recomanda-o celor care cred în iubirea eternă, căci concepțiile autorului-personaj i-ar putea deranja sau, Doamne ferește, le-ar putea zdruncina convingerile. 

Am respins moralitatea religioasă a părinților, pentru că îl asmuțea pe om împotriva instinctelor sale, îl trăgea în jos sub apăsarea unei culpe împovărătoare, pentru păcate care erau de fapt opera legilor naturale. Cu toate acestea, încă mai ispășim creația: mai degrabă ne considerăm ratați decât să renunțăm la credința noastră în posibilitatea perfecțiunii. Ne agățăm de speranța iubirii eterne negându-i chiar și o validitate temporară. E mai puțin dureros să gândești: „sînt superficial”, „ea e egocentrică”, decât să accepți pur și simplu că dragostea este o senzație trecătoare, din motive care scapă controlului nostru și dincolo de personalitățile noastre. (pag. 171)

Nu sunt foarte sigură că ceea ce am citit a fost o poveste adevărată, o lucrare de ficțiune sau o îmbinare a celor două. Cumva, această incertitudine m-a sâcâit un pic pe parcursul lecturii, pentru că nu știam dacă trebuie să mă minunez de imaginația scriitorului sau să fiu uimită de viața sa neobișnuită. Cum întâmplările relatate frizează de multe ori incredibilul am ales să privesc această carte drept un amestec de ficțiune și realitate, ceea ce, după toate aparențele, chiar și este. 

Chiar dacă experiența lui Stephen Vizinczey nu mai este la fel de edificatoare în prezent - căci multe lucruri s-au schimbat în psihologia feminină din 1950 până astăzi - Elogiu femeilor mature rămâne o lectură inedită și o mărturie a faptului că o amantă matură poate salva un tânăr de la frustrări inutile. Deși orbitează în jurul femeilor, romanul își depășește statutul de carte erotică prin numeroasele reflecții politice, culturale și sociale, precum și prin observațiile filozofice pe care autorul le expune pe un ton aproape pasional. Deși acestea par că îndepărtează narațiunea de la scopul declarat din titlu, ele nu fac decât să eleveze calitatea romanului, trasând totodată portretul unei epoci, al unei mentalități și al unui om care se face vinovat de „păcatul” nestatorniciei în dragoste - chiar și în ceea ce privește iubirea față de țara natală. 



Editura: Curtea Veche, 2003
Traducere: Ralu Maria Schidu, Elena Neculcea
Număr de pagini: 248

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...