luni, 7 aprilie 2014

Sânge de pasăre pe haine - Liviu G. Stan



Cartea aceasta mi-a plăcut tare mult, și nu doar pentru că, întâmplător, îl cunosc pe Liviu. Sânge de pasăre pe haine este romanul de debut al unui tânăr care citește mult și își trage seva artistică din filmele de artă, literatură și pictură. Mai mult decât o vagă autoportretizare (din câte mi-am dat seama reconstituindu-l pe Liviu din fragmente disparate împrăștiate în metafore și simboluri), Sânge de pasăre pe haine este un exercițiu de imaginație impresionant, în care ne adâncim, treptat, în confuzie și nebunie, alături de personajul principal.

Limbajul scriitoricesc al lui Liviu G. Stan este, surprinzător, prea puțin românesc, căci, în înlănțuirea de metafore în tonuri sumbre și suprarealiste, am regăsit, mai degrabă, vocea auctorială din romanele maghiare sau poloneze. Este un limbaj puternic vizual, cu sclipiri lirice și fraze minunat construite, ce m-a făcut să uit, de multe ori, că citesc un roman de debut. Imaginația debordantă creează secvențe fabuloase ce par desprinse din coșmaruri, într-o imagistică la granița fantasticului pe care am gustat-o din plin.

Chiar dacă eram curioasă ce a putut născoci acest brăilean pe care l-am cunoscut în București, recunosc că nu a fost dragoste la primele pagini cu romanul său. Au intervenit neîncrederea în ceva nou și ochiul critic, care devine atent la orice amănunt: repetiții (bărbatul...bărbatul, copilul...copilul), conținutul inventariat al geamantanelor, pahare fără număr băute în crâșmă. Și ce naiba se putea întâmpla în Brăila, un nume cu o sonoritate mult prea neaoșă pentru urechile noastre saturate de tot ce este autohton? L-am abandonat temporar și am început o altă carte. Apoi am reluat romanul lui Liviu și, supriză... După primele pagini, am fost atrasă în povestea ce se dezvăluie treptat într-un peisaj hibernal, cu ecouri ce par că răzbat dintr-o altă viață și cu scene grotești desprinse, parcă, din coșmaruri fantasmagorice. Nu m-am mai putut desprinde de roman până când nu l-am terminat. 

La treizeci de ani, regizorul polonez Dawid Jarek este un om aflat în pragul nebuniei. Fantasmele pe care le poartă cu el din copilărie îl urmăresc pretutindeni, chiar și departe de țara natală. Asemenea lui Juan Preciado din Pedro Páramo, care sosește în Comala - satul natal al mamei - în căutarea tatălui, Dawid Jarek ajunge în Brăila maternă, oraș încărcat de melancolia istorisirilor din copilărie, însă nu pentru a-și găsi tatăl (pe care este bucuros să îl lase în urmă) ci pentru a descifra trecutul misterios al mamei, care a devenit pentru el o adevărată obsesie.

Într-un decor decadent și hibernal, Dawid se pierde pe străzile Brăilei, oraș pe care îl percepe ca pe un organism rănit și fără leac - însă bărbatul însuși este un organism bolnav, ros pe dinăuntru de copilăria petrecută alături de un tată cinic și orgolios și o mamă egoistă și plină de frustrări. Dawid o regăsește pe Alina, verișoara lui cea timidă devenită o fată zurlie și vorbăreață, cu ajutorul căreia speră să înlăture vălul aruncat peste trecutul misterios. Însă bărbatul trăiește din ce în ce mai mult în imaginație și tot mai puțin în real, iar granița dintre umanitate și monstruozitate devine neclară și dispare odată cu câteva fapte ce îl aruncă pe un drum fără întoarcere.

Uitați de crima petrecută în pădure; uitați chiar și de filmul pe care Dawid vrea să îl realizeze în Brăila. Miezul acestui roman, partea cea mai cursivă și măiestrit scrisă este Negura, povestea părinților și, intrinsec, povestea copilului devenit adult. În copilărie, părinții Ulryk și Irena i-au construit lui Dawid un întreg univers ludic în interiorul casei, pe care băiatul o părăsește arareori, iubind singurătatea și căutând izolarea. Prin văz, el cunoaște și gustă viața în cele mai infime forme ale ei, devenind fascinat de firele de praf. Imaginația lui este hrănită cu jocuri și decoruri fabuloase; prin intermediul ei, lucrurile din jur încep să îi vorbească, iar Dawid capătă puterea de a deveni invizibil, de a se sustrage timpului. Martor al certurilor dintre părinți, al tandreții lor izvorâtă parcă din milă, copilul se refugiază în prietenia imaginară cu băiatul de pe fundul ceștii de cafea, prin cuvintele căruia începe să descifreze comportamentul adulților. 

Îl descoperă pe Ulryk prin intermediul mâinilor sale dibace, mâini de care ajunge să se teamă mai târziu, mânjite de actul îngrozitor care îl marchează profund pe copil. Cât despre Irena, Dawid oscilează între iubirea pătimașă pentru mama-călăuză ce îi deschide porțile cunoașterii, rușinea resimțită față de mama-ventriloc ce poartă masca afabilității, precum și ura față de mama-trădătoare care nu îl protejează în fața cruzimii tatălui. 

Dacă v-ați săturat de comunismul românesc, în acest roman primiți o mostră din cel polonez, nu foarte detaliat însă, pentru că proza se concentrează pe influența climatului politic asupra familiei lui Dawid. Veți ajunge și la crima menționată pe coperta patru (care, probabil, nu este așa cum vă imaginați), una dintre cele mai horifice scene pe care le-am întâlnit în literatură - am citit-o cu ochii pe jumătate închiși, aproape printre gene, pentru a scăpa, pe cât posibil, de impactul emoțional care m-a lovit asemenea unui pumn primit în stomac. 

Apreciez cărțile care mă școlesc, ceea ce s-a întâmplat și în cazul acestui roman care se adapă de la izvorul artei europene, a cărei influență se observă pretutindeni în paginile sale. Pe lângă scenele de film descrise somptuos - Tarkovsky, Bella Tarr, Bergman (multe dintre care nu le-am văzut încă, spre rușinea mea), Liviu G. Stan ne introduce și în lumea picturii, a muzicii și a cărților, un univers cosmopolit ce-i oglindește pasiunea, mereu în expansiune, pentru artă și cunoaștere.

Am aflat, astfel, de pictorul polonez Zdzisław Beksiński, care a lăsat în urma lui niște lucrări senzaționale, într-o desfășurare impresionantă de imagini macabre și suprarealiste. Am reușit să o găsesc pe cea de care vorbește Dawid, atunci când menționează sindromul Stendhal (alt lucru de care nu știam) - o amețeală și o sfârșeală vecine cu leșinul, pe care le resimte în fața acestei picturi răscolitoare. Mai multe lucrări ale artistului, ucis stupid cu lovituri de cuțit, pot fi văzute într-o galerie dedicată lui. 

Pictura lui Zdzisław Beksiński,
menționată în Sânge de pasăre pe haine 

Iată și scena din filmul Hour of the Wolf a lui Ingmar Bergman, în care flacăra chibritului devine asemenea unei luni în care se concentrează tumultul interior al personjaului interpretat de Max von Sydow (după cum am aflat tot din roman). Abia acum am făcut legătura dintre film și imaginea de pe blogul lui Liviu (da, recunosc, sunt o ignorantă într-ale cinematografiei), ceea ce mă conduce spre o rezoluție personală - aceea de a vedea, în sfârșit, toate aceste filme. 

Max von Sydow în filmul lui Bergman


Sânge de pasăre pe haine nu este un roman perfect, însă nu mă așteptam nici să fie atât de bun încât să mă țină cu sufletul la gură în multe dintre momente. Scriitura este, în cea mai mare parte, densă și monopolizatoare, însă ritmul se schimbă uneori, creând o notă discordantă între planurile narative - cel mai mult am resimțit diferența la trecerea dinspre imaginația fabuloasă a lui Dawid înspre planul realității în care trăiește Alina, în care limbajul devine mai simplu și mai neaoș, întrerupând starea de visare. Notele ce răsar în text dau senzația unui raport asamblat de un autor neștiut, al căror rost nu l-am înțeles pe deplin (este, oare, o reconstituire a celor întâmplate la final?), însă prezența lor nu deranjează prea mult, ci doar ridică niște semne de întrebare. Aceste „defecte” nu mi-au știrbit, totuși, plăcerea cu care am citit Sânge de pasăre pe haine. Am rămas cu câteva imagini fabuloase pe retină, ca și cum aș fi urmărit un film acaparator (este drept că sunt subjugată de grotesc și de scene cu tentă suprarealistă).

În mod straniu, Brăila Irenei este și Brăila mamei mele, care se trage de pe aceleași meleaguri. Am resimțit și eu melancolia acestui oraș în vizitele făcute alături de mama, melancolie care se insinuează apăsător într-o zi inundată de nori și de ploaie. Am perceput-o în casele splendide ajunse o ruină, în turnul de apă crăpat și faleza tristă, în geamurile hâde care te privesc de la înălțimea fațadelor descuamate.

Sunt curioasă ce se va mai revărsa, pe viitor, din imaginația acestui tânăr scriitor, pe care sper să îl citiți și voi. Eu recomand din toată inima romanul lui de debut, și nu doar pentru că, întâmplător, îl cunosc pe Liviu G. Stan.



Editura: Herg Benet, 2014 
Număr de pagini: 270 

4 comentarii:

  1. Ai un stil de-a scrie ce te acapareaza si inevitabil te face sa iti doresti sa citesti cartea. Recunosc ca nu am citit recenzia cand ai postat-o pentru ca numele cartii m-a infricosat si am intrat aici doar dupa ce ai spus de lansare. Dar m-ai facut curioasa, desi mi se pare cam "intunecata" cartea.

    RăspundețiȘtergere
  2. Roxana, mulțumesc tare mult, ești o drăguță!
    Da, ai dreptate, romanul este destul de sumbru pe alocuri, ceea ce pe mine m-a încântat teribil. Este însă și foarte profund și bine scris pentru un roman de debut, iar băiatul ăsta chiar merită șansa de a fi citit! Nu am mai întâlnit, deocamdată, o asemenea înclinație spre grotesc și suprarealism în literatura noastră contemporană - aspecte care mie îmi plac tare mult și pe care le-am apreciat în romanul lui Liviu. Poate te convinge el la lansarea de marți. :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Am citit si eu recent cartea lui Liviu G. Stan si mi-a placut mult. Totul este de o calitate foarte buna - scriitura in sine (poti desprinde fraze sau paragrafe, simple descrieri care sunt pur si simplu wow din punct de vedere lliterar), subiectul, constructia personajelor... Dar, mai ales, cred ca este unul dintre foarte putinii autori care au scris atat de bine si de profund despre copilarie.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Oai, mă bucur că ai citit romanul lui Liviu și ți-a plăcut atât de mult! Sper să-l citească mai multă lume și să descopere cât de bine este scris. Și da, ai făcut o observație foarte bună, fragmentul despre copilăria lui Dawid este extraordinar, m-a încântat și m-a uimit deopotrivă. N-aș fi crezut că Liviu poate scrie atât de frumos despre copilărie!
      Văd că ai scris și tu o recenzie, o citesc acum. :)

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...