Degete mici - Filip Florian

miercuri, 10 iulie 2013


Până la Degete mici, nu mai citisem de multă vreme o carte a unui autor român (mulțumesc, Cristinica, pentru că mi-ai vârât-o sub nas). La fel ca mulţi dintre compatrioți, am tendința să evit literatura românească, și asta din mai multe motive: a) pentru că ar putea fi plină de comentarii sociale şi eternele probleme legate de comunism* (oamenii sunt deja sătui de acest subiect, în schimb, pentru un străin, poate fi foarte interesant); b) pentru că ar da pe afară de cuvinte obscene (deşi este o piaţă şi pentru asta, sunt convinsă); c) pur şi simplu, cartea se poate dovedi o dezamăgire. Această ignorare a literaturii românești ar putea fi, totodată, reacţia unei societăți ai cărei membri citesc din ce în mai puţin, nu sunt din cale-afară de patrioţi şi nici nu se pot împăca cu locul și timpul lor în istorie. 

Din fericire, romanul lui Filip Florian nu se încadrează în niciuna din aceste categorii. Subiectul este, într-adevăr, ancorat într-o realitate pur românească, dar nu se îndreaptă în vreuna din direcţiile greşite. Pentru un roman de debut, a fost o surpriză plăcută şi, cu ajutorul lui, am reuşit să ajung cu un pas mai aproape de reconcilierea cu literatura propriei ţări.

*am mai citit între timp literatură românească și am realizat că se poate scrie foarte bine despre comunism (vezi Provizorat), ba chiar m-am bucurat să pot învăța lucruri noi dintr-o perioadă pe care nu o cunosc, de fapt, foarte bine.

Proza acestui mic roman este densă, cu paragrafe lungi şi şerpuite, cu o bogăţie de paranteze, semănând cu scriitura autorilor sud-americani. Am fost surprinsă (şi bucuroasă) să descopăr o tentă de realism magic - pe care îl iubesc - în minunata poveste a călugărului Onufrie, dar și în altele. Parantezele nu m-au deranjat, pentru că mi-am dat seama că şi eu le folosesc din plin.

Romanul cuprinde o întreagă paletă de personaje, aspect care este punctul forte şi, în acelaşi timp, slăbiciunea romanului. Punctul forte - pentru că Filip Florian este un portretist talentat, care îşi înzestrează personajele cu trăsături memorabile; punctul slab - pentru că unele personaje se pierd în ceață și anumite episoade par disparate, fără o legătură aparentă. Din acest motiv, romanul lasă impresia că este, mai degrabă, o colecţie de povestiri, aduse laolaltă de un timp şi de un loc comun. 

O groapă plină cu oseminte este descoperită între ruinele unui castru roman dintr-o mică staţiune montană, fapt care declanşează o investigaţie. Şeful poliţiei locale este convins că rămăşiţele umane provin de la o ucidere în masă din timpul comunismului; în schimb, arheologii afirmă că oasele sunt mult mai vechi, dar presa îmbrăţişează povestea masacrului comunist. Datorită implicaţiilor politice şi a neîncrederii generale, este chemată la faţa locului o echipă imparţială de antropologi argentinieni, care va avea ultimul cuvânt în privința adevăratei provenienţe a osemintelor. 

Aceasta este povestea de fundal, platoul pe care Filip Florian înșiră personajele sale măiestrit conturate: tanti Paulina, o proprietăreasă care ghiceşte în cafea şi visează la o iubire ca-n filme; cel mai bătrân om din oraș, care s-a specializat în vânarea și gătirea porumbeilor; nevasta acestuia, care și-a găsit un tovarăș de viață mai bun în persoana lui Iisus; lady Embury, o colecționară de pisici care a fost îndrăgostită odinioară de un nobil englez; dromaderul Aladin, prietenul fotografului din stațiune, care mănâncă varză, mere și ciocolată; un colonel obsedat de degete mici, pe care ajunge să le fure din groapa comună. Din paginile cărții se conturează și portretul unei țări, Argentina, atinsă de nemiloasa boală los desaparecidos, a celor dispăruți sub dictatura militară din anii '70 -'80. 

Dar personajul cel mai memorabil dintre toate, a cărui poveste mi-a plăcut la nebunie, este Gherghe orfanul - Moțatu - Onufrie călugărul, al cărui smoc de păr fermecat l-a obligat să-și poarte întotdeauna capul acoperit. Din ziua în care a scăpat, în mod miraculos, din lagărul de muncă forțată, el a fost însoțit de viziuni ale Fecioarei Maria; sub comunism, a petrecut mulți ani în sihăstrie, transcriind Biblia din memorie, pe scoarță de copac; timpul lui este măsurat prin cadența cu care își tunde magicul smoc de păr. Într-o țară în care religia reprezintă o dimensiune importantă a vieții, iar cultul sfinților este la mare prețuire, asistăm, prin personajul lui Onufrie, la nașterea unui nou sfânt.

Chiar și acum, scriind despre Onufrie, mi s-a făcut poftă să-i recitesc povestea, într-atât este de fabuloasă. Dacă sunteți curioși ce se întâmplă cu moțul fermecat atunci când nu este tăiat la timp sau dacă vreți să aflați deznodământul anchetei de la groapa comună, nu mai stați pe gânduri și citiți Degete mici. Mie mi-a plăcut mult acest roman.

***

Câteva note:

Gâscanul este porecla lui Nicolae Dobrin, un cunoscut fotbalist român născut în Pitești; Pitești este, de asemenea, orașul fără nume menționat pentru infamul penitenciar, unde au avut loc îngrozitoare experimente în timpul dictaturii comuniste.


Editura: Polirom, 2010
Număr de pagini: 256

2 comentarii

  1. Buna recomandarea, o sa o citesc probabil, datorita tie.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Coffee, mulțumesc pentru comentarii, a fost tare plăcut să le găsesc la întoarcere. :)
      „Degete mici” împarte cititorii în două, din câte am observat, așa că e o chestiune de gusturi în care tabără te vei găsi la final. Eu am picat în cea care a apreciat acest roman, mai ales datorită personajelor și a poveștii călugărului Onufrie, cu o puternică tentă de realism magic. Romanul are și părți slabe, așa că, dacă nu te farmecă cele menționate mai sus, vei ajunge probabil în cealaltă tabără. :)

      Ștergere

Un produs Blogger.