luni, 28 decembrie 2015

O listă cu cărți la finalul anului (2015)





Pentru că am făcut o listă cu cărți la jumătatea anului, m-am hotărât să închid cercul și să alcătuiesc o listă și cu cele mai faine cărți pe care le-am citit din iulie încoace. Statistica pentru 2015 vine mai încolo, pe la începutul lui ianuarie, după ce am închis și ultima carte citită anul acesta. Cine știe ce minunăție mai apare pe ultima sută de metri? :D Haha, sunt chiar optimistă, având în vedere că au mai rămas doar patru zile până la finalul anului, iar widget-ul de pe Goodreads mă anunță că sunt în urmă cu 17 cărți (oare pe ce mai pot da vina pentru această situație?). Mda, 17, exact cât îmi mai lipsește pentru a atinge challenge-ul de 82 de cărți la care visam prin ianuarie (și care mi se părea ușor de realizat, ha!). Acum o lună m-am gândit să trișez un pic și să citesc doar cărți scurte până la finalul anului, dar mi-am dat seama repede că e o prostie: pe lângă faptul că nu am când să scriu despre ele, subiectele și personajele se amestecă, iar lectura se transformă într-un maraton aberant. Așa că o să respir adânc, o să mă împac cu situația și o să citesc în continuare lent și cu plăcere, când am timpul și dispoziția necesare.

luni, 21 decembrie 2015

Evadarea imposibilă - Lena Constante



Cu naivitate, am crezut că trebuie să citesc despre lumi îndepărtate pentru a afla lucruri incredibile. De exemplu, despre Coreea de Nord, un loc necunoscut în care am pătruns prin intermediul cărții Nimic de invidiat. Însă la fel de necunoscut îmi este și ținutul apropiat - chiar dacă depărtat în timp - al penitenciarelor politice comuniste, despre care nu știam mare lucru. De acele vremuri ne despart zeci de ani, iar depărtarea continuă să crească. În curând, nu vor mai fi în viață oamenii care pot povesti celor tineri coșmarurile prin care au trecut. O carte precum Evadarea imposibilă a Lenei Constante este o mărturie necesară și una care va rămâne, dar oare câți dintre noi o vor citi? Nu trebuie să uităm, dar mai întâi trebuie să aflăm ceea ce s-a petrecut. Recunosc că nu aș avea tăria morală necesară pentru a citi despre experimentul Pitești sau despre alte locuri ale groazei din România comunistă; poate că nu aș fi în stare să citesc nici măcar Evadarea tăcută, prima carte a Lenei Constante, o carte dură, o carte neagră - după cum spune chiar autoarea - în care vorbește amănunțit despre anchetă, torturi și cele 3000 de zile (adică mai bine de opt ani) pe care le-a petrecut într-o singurătate insuportabilă.

miercuri, 16 decembrie 2015

Milena Agus - Mal di pietre (From the Land of the Moon)



Scrisă minunat, în cuvinte puține, dar bine alese, cu inserțiuni de fraze în limba sardă care dau o savoare aparte narațiunii, Mal di pietre (From the Land of the Moon) este dovada clară că lungimea nu este neapărat un semn al valorii. Milena Agus, o autoare originară din Sardinia, a reușit, în numai o sută douăzeci de pagini, să concentreze o mică bijuterie narativă, pe care am citit-o cuprinsă de încântare, dar și cu o umbră de tristețe - iar la final am avut parte și de o surpriză, care a răsturnat înțelesul celor citite până atunci. Cartea a fost tradusă și la noi, la Humanitas, păstrând titlul original în limba sardă (din păcate, ediția este epuizată); americanii au fost mai cu moț și au schimbat titlul în From the Land of the Moon - cuvinte deloc lipsite de rost, care se regăsesc în interiorul poveștii și au o mare relevanță pentru personajul central; un personaj extraordinar, o bunică din Sardinia anilor 1940-50, a cărei viață este rememorată prin ochii nepoatei-naratoare.

duminică, 13 decembrie 2015

Sabriel - Garth Nix



Oau! N-am mai citit o carte fantasy atât de captivantă și cu o lume imaginară atât de bine construită de la Harry Potter încoace. Sabriel de Garth Nix - primul volum din seria Vechiul Regat (sau Abhorsen, cum este cunoscută în afară) - m-a ajutat să trec de o perioadă mai proastă, în care am început zeci de cărți, dar nimic nu mi-a fost pe plac. Mie una mi-ar fi de folos o listă cu titluri care au efect garantat în astfel de situații, deși îmi dau seama că fiecare cititor are un mod propriu de a reacționa la subiecte sau scriitură. Din acest motiv, mă aștept ca Sabriel să nu fie pe gustul tuturor, nici măcar al celor care citesc în mod regulat literatură fantasy și pentru adolescenți (apropo, mă miră faptul că această serie nu se bucură de o mai mare popularitate printre fanii genului). 

Lumea romanului este destul de întunecată și violentă, fiind saturată de moarte, personaje de coșmar și evenimente înspăimântătoare - dar, în cazul meu, tocmai această tușă sumbră a fost cea care mi-a sporit fascinația, făcându-mă aproape dependentă de poveste. Ce mai, pur și simplu am devorat-o, pentru că universul fantastic este construit cu minuțiozitate și multă imaginație, iar surprizele și răsturnările de situație se țin lanț. Până spre ultima treime a cărții am fost într-un permanent suspans, fără să știu ce mă așteaptă după fiecare cotitură a narațiunii, ce informații și indicii noi mai ies la iveală sau care va fi deznodământul poveștii. 

luni, 7 decembrie 2015

Elena Ferrante - Prietena mea genială (My Brilliant Friend)



A fost de ajuns să citesc primele pagini din Prietena mea genială - volumul întâi din Tetralogia Napolitană - pentru a fi absorbită în lumea celor două prietene, Lila și Lenù, care trăiesc la marginea orașului Napoli în anii 1950, într-un cartier sărac unde violența și limbajul obscen sunt la ordinea zilei.

Cu o scriitură limpede și nepretențioasă, dar intensă și pătrunzătoare prin profunzimea emoțională pe care o conține, Elena Ferrante reușește să restituie prin cuvinte o întreagă lume, cu străzi, case și oameni care capătă formă și consistență, pășind din tărâmul ficțional în cel real. Multitudinea de personaje și întâmplări pitorești însuflețesc o lume deopotrivă familiară și străină, care, prin farmecul și naturalețea limbajului, capătă o aură de spectaculos.

Dar ceea ce străluceşte cu adevărat în această carte este prietenia uimitoare și complexă dintre Lila și Lenù, redată în cele mai mărunte și inefabile detalii, pe parcursul maturizării lor și pe fundalul unei competiții subtile. Mi se pare o abilitate rară aceea de a găsi cuvintele potrivite, care să insufle viață obiectelor, personajelor și întâmplărilor, care să articuleze clar și firesc emoții și trăiri pe care cei mai mulți dintre noi nu le pot conștientiza, și cu atât mai puțin exprima. Elena Ferrante pare să fi găsit rețeta miraculoasă, căci lumea cuprinsă în paginile cărții ei este una vie, fremătătoare, traversată de o analiză minuțioasă a celor mai mărunte sentimente și senzații, cu o intensitate care uneori devine copleșitoare.

sâmbătă, 28 noiembrie 2015

The Thief (Hoțul) - Megan Whalen Turner



Mi-am dorit un singur lucru după ce am terminat de citit Hoțul lui Megan Whalen Turner, prima carte din seria The Queen's Thief (care cuprinde deocamdată patru volume): să trec imediat la cartea a doua, The Queen of Attolia. Asta nu pentru că povestea s-ar fi terminat în coadă de pește, lăsându-mă în suspans și disperată să citesc continuarea (din contră, finalul este extrem de mulțumitor), ci pentru că cititorii spun că Regina Attoliei este o carte mult, mult mai bună decât Hoțul. Exact ce-mi trebuie, pentru că vremea asta urâtă mi-a trezit pofta de povești pline de aventură și imaginație, care să mă acapareze cu universul lor fantastic. Se pare că am ales bine, pentru că, deși la început Hoțul nu părea a fi cine știe ce, ulterior a căpătat toate atributele unei cărți fantasy grozave: mister, răsturnări de situație, umor, chiar și bătăi, o evoluție foarte bună a personajelor și o lume fantastică interesantă (deși nu originală), care probabil va fi dezvoltată în următoarele cărți ale seriei. Sper, totuși, că volumele vor fi de sine stătătoare, pentru că nu-mi place să devin depedendentă de o serie. :)

joi, 26 noiembrie 2015

The Martian (Marțianul) - Andy Weir



Cum n-am avut starea necesară pentru o carte serioasă, am citit într-o doară câteva pagini din Marțianul lui Andy Weir, și cu ea am rămas până am terminat-o. Informațiile interesante și răsturnările de situație, dar mai ales umorul, optimismul și soluțiile ingenioase ale astronautului Mark Watney, aflat într-o cursă incredibilă de supraviețuire pe Marte, au reușit să mă captiveze și să-mi dea o stare pozitivă - iar cuvintele cu care se încheie romanul, chiar dacă ar părea clișeice în alte momente, s-au potrivit cum nu se poate mai bine cu situația din ultima lună: 

Every human being has a basic instinct to help each other out. It might not seem that way sometimes, but it’s true.
If a hiker gets lost in the mountains, people will coordinate a search. If a train crashes, people will line up to give blood. If an earthquake levels a city, people all over the world will send emergency supplies. This is so fundamentally human that it’s found in every culture without exception. Yes, there are assholes who just don’t care, but they’re massively outnumbered by the people who do. 

luni, 23 noiembrie 2015

Listă de dorințe la spartul târgului (Gaudeamus)



La fiecare târg de carte îmi fac liste imense cu titlurile pe care mi le doresc, deși este evident că nu voi reuși să le cumpăr pe toate și nici nu voi avea timpul necesar pentru tot ce aș vrea să citesc - însă eu îmi dau voie să visez în continuare. De data aceasta m-am gândit să vă arăt pomelnicul meu cu dorințe, care a început simplu, ca o listă, apoi s-a tot lungit cu descrieri și noi titluri despre care am aflat ulterior, astfel că iată-mă duminică, la final de Gaudeamus, cu articolul încă neterminat, încercând să-l duc totuși la capăt (mda, între timp s-a făcut luni). Listele Laurei cu noile apariții la Gaudeamus au fost foarte utile, am mai găsit inspirație și pe site-urile editurilor (deși unele dintre ele au mare nevoie de actualizări și de categorii bine puse la punct) și am citit cu interes listele făcute de Diana, Eli sau Jovi. Între timp, câteva cărți au ajuns la mine acasă, după cum se poate vedea din poza de mai jos. Pentru restul, aștept Crăciunul și alte ocazii, că doar nu e omenește posibil să le iau pe toate odată, și cu atât mai puțin să le și citesc.










marți, 17 noiembrie 2015

Lupta mea: Moartea unui tată - Karl Ove Knausgård



Mi-am dorit foarte mult să citesc Moartea unui tată, prima carte din seria Lupta mea a scriitorului norvegian Karl Ove Knausgård, iar când am ajuns în sfârșit la ea am găsit o cutie de carton cu poleială aurie, în care conținutul a fost divers și amestecat. Fragmente scrise remarcabil stau alături de pagini întregi cu întâmplări banale și plictisitoare, pasaje fascinante despre artă, moarte și literatură alternează cu descrieri amănunțite ale unor gesturi mărunte, anoste, sinceritatea brutală, cu o etalare a lumii interioare și familiale apropiată de exhibiționism, este contrabalansată de inexactități, contradicții și neglijențe în structurarea narațiunii. Cum se explică atunci succesul uriaș al acestei serii care cuprinde șase cărți și totalizează nu mai puțin de 3600 de pagini? Un răspuns posibil a sosit după ce am ascultat-o pe Ivona Skuld, traducătoare din limba norvegiană: sinceritatea cu care Karl Ove Knausgård vorbește despre cele mai intime și degradante gânduri, pe care majoritatea oamenilor fie le trec sub tăcere, fie nu le recunosc nici măcar în forul lor interior. O franchețe atipică mai ales pentru norvegieni, care au o grijă fantastică în a-și proteja imaginea și a nu lăsa ochii străini să pătrundă în gândurile și intimitatea lor. 

duminică, 15 noiembrie 2015

Un blestem cu domiciliu stabil - Rodica Ojog-Braşoveanu



Pe la 12-14 ani citeam cu înfrigurare aventurile Melaniei, iar romanul Coșmar mă bântuie și astăzi, însă pe Rodica Ojog-Braşoveanu o clasasem drept o autoare a copilăriei mele și nu mă gândeam că voi reveni vreodată la cărțile dumneaei. Dar, cum niciodată nu trebuie să spui niciodată, iar eu una sunt deschisă la recomandări convingătoare, am mers pe mâna Cameliei și am citit Un blestem cu domiciliu stabil. Nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit o scriitură curgătoare și plină de umor, care m-a captivat instantaneu - însă adevărata surpriză au fost personajele Rodicăi Ojog-Braşoveanu, plămădite atât de realist și de uimitor încât am avut senzația că le cunosc de o viață, că le-am trecut pragul sau cel puțin le-am întâlnit pe stradă, în repetate rânduri. Umorul delicios și personajele excelent construite sunt cele două puncte forte ale romanului, care pătrunde mai mult pe tărâmul socio-psihologic și mai puțin pe cel al suspansului.

miercuri, 11 noiembrie 2015

Rugul - György Dragomán



Rugul a fost un roman minunat, care m-a impresionat prin sensibilitatea, imaginația, talentul și scriitura excelentă a lui György Dragomán (autor maghiar născut în România). O poveste deopotrivă frumoasă și tristă, presărată cu mici întâmplări fabuloase infuzate de farmec și magie, Rugul vorbește despre inocență și maturizare, despre vinovăție și iertare, despre adevăr și libertate. De multe ori, am avut senzația că cele povestite mi s-au întâmplat chiar mie, iar faptul că naratoarea romanului este o fetiță pe nume Emma a dus cu un pas mai departe identificarea mea cu protagonista. Pe lângă celelalte calități ale narațiunii, am fost uimită în primul rând de felul autentic și credibil în care un scriitor matur a reușit să privească lumea prin ochii unei copile de treisprezece ani, creînd un personaj atât de proaspăt și de verosimil.

marți, 27 octombrie 2015

Și v-am spus povestea așa - Florin Bican



Lectura cărții lui Florin Bican este o metodă bună de a afla ce mai face copilul din voi: cât își mai amintește din basmele citite de părinți sau bunici? În ce măsură îl mai amuză isprăvile de pomină care l-au încântat odinioară? O carte cu povești pentru copii de orice vârstă, care plusează prin comentarii mucalite și ironii înțepătoare la adresa societății românești contemporane - camuflate printre rânduri spre deliciul cititorilor adulți -, Și v-am spus povestea așa a fost pentru mine o lectură extrem de simpatică și amuzantă. Uitasem o mare parte din poveștile reunite în această carte, nu mai țineam minte care este istoria lui Harap Alb sau cea a Spânului, cu cine se combinase Ileana Cosânzeana sau fata Împăratului Verde - și am aflat, cu această ocazie, că lumea basmelor românești este, în fond, o mare familie, în care toți eroii, antieroii și frumoasele locuiesc într-un plan temporal comun, laolaltă cu bidiviii înzestrați cu puteri miraculoase. Căci, de fapt, caii sunt cei care repovestesc, din punctul lor de vedere, istoriile binecunoscute - după cum indică și subtitlul cărții, Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei înșiși

miercuri, 21 octombrie 2015

Suntem deja uitarea ce vom fi - Héctor Abad Faciolince



Tare mi-e teamă că-mi vor lipsi cuvintele potrivite pentru a vorbi despre Suntem deja uitarea ce vom fi, care m-a impresionat profund și a devenit una dintre cărțile mele preferate. E clasica stare de derută pe care mi-o dă o carte excelentă: nu știu despre ce să vorbesc mai întâi, pentru că totul mi se pare important, nici ce citate să aleg, pentru că sunt prea multe. De obicei nu vreau să influențez pe nimeni cu părerile mele, însă de această dată mai că aș vrea să spun: luați cartea lui Héctor Abad Faciolince și citiți-o! Este o poveste adevărată, incredibil de puternică și emoționantă, scrisă într-un stil minunat: povestea unui om care a murit pentru idealurile sale, un erou modern sacrificat pe altarul păgân al violenței și corupției din Columbia anilor 1980: medicul Héctor Abad Gómez, tatăl scriitorului, care a fost asasinat în Medellín în august 1987, la vârsta de 66 de ani. 

sâmbătă, 17 octombrie 2015

Dansatoarea din Izu (Yasunari Kawabata) & Onoarea pierdută a Katharinei Blum (Heinrich Böll)



Humanitas, 2008, 224 pag.,
trad. Flavius Florea

Dansatoarea din Izu - Yasunari Kawabata


Prozele care alcătuiesc volumul Dansatoarea din Izu s-au dovedit o experiență mai degrabă neplăcută: deși au fost două-trei povestiri cu care am rezonat, altele au reușit să mă deprime, iar una, în mod special, mi s-a părut îngrozitoare. Citind cartea lui Kawabata, m-am simțit precum un cititor superficial și neinițiat, care s-a aflat la picioarele unei lucrări complexe, pe care nu a fost în stare să o înțeleagă. Mai mult, am îngăduit slăbiciunilor mele să îmi influențeze percepția scriiturii lui Kawabata, judecând-o și condamnând-o pentru senzațiile inconfortabile sau de-a dreptul insuportabile pe care mi le-a trezit. 

Nu există nici măcar un singur suflet fericit în această colecție de proză scurtă, care abordează teme precum alienarea și singurătatea, pierderea și lipsa, decepția sau cruzimea. Soția unui om de știință, care este obsedat de dorința de a avea copii, este nefericită în căsnicie și se simte atrasă de o fată mult mai tânără; un bărbat, literalmente în flăcări, este adus într-un spital plin de muribunzi, fiecare cu propria poveste dezolantă; o fată părăsită de iubit vorbește cu sufletul acestuia după ce el a murit; supraviețuitori ai războiului, înfometați și lipsiți de adăpost, nu își mai pot găsi locul într-o Japonie ce abia a ieșit din război; o văduvă își amintește cum proiecta lumea într-o oglindă, spre alinarea soțului ei aflat pe patul de moarte.

luni, 12 octombrie 2015

Parohia - Dan Coman



Tare stranie și faină a fost cartea asta! Sensibilitatea, cruzimea, umorul (de multe ori absurd), fantasticul, sexualitatea și poezia se amestecă într-o poveste care pe mine m-a fascinat. Nu cred că aș fi citit prea curând Parohia lui Dan Coman dacă nu o lăuda Roșu vertical și dacă Ionuca nu-mi dădea impulsul final - spre nemulțumirea lui Vio, care vrea să ne convingă pe toți să citim Căsnicie (vine și vremea ei, stai liniștită, Vio!). Eu una n-am putut rezista prezentării Ionucăi (Ce personaje stranii, ce lume cu susu-n jos, ce scene incredibile!), care s-a dovedit întru totul adevărată, dar cea care m-a cucerit de la primele pagini a fost scriitura lui Dan Coman, cu precădere ritmul minunat pe care îl au frazele lui. Știam că este poet, am și ascultat într-o seară câteva poeme care-i aparțin, însă nu mă așteptam ca proza lui să fie atât de armonioasă și melodioasă, cu un ritm atât de natural și distinct. Întreaga lectură a fost pentru mine o încântare - ba, uneori, a căpătat accente aproape magice prin imaginile stârnite de cuvinte. Și nu, nu cred că Dan Coman a scris această carte pentru publicul feminin.

marți, 6 octombrie 2015

Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry - Rachel Joyce‎



Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry mi-a trezit o poftă grozavă să-mi iau picioarele la spinare și să plec în lume. Pe jos, cum altfel? :) M-am surprins cu gândurile aiurea în timpul lecturii, imaginându-mi cum aș străbate la pas toată Transilvania, vizitând castele și biserici fortificate - un vis din copilărie, care nu s-a materializat niciodată. Nu m-aș mira ca măcar un om dintre miile (milioanele?) care au citit romanul lui Rachel Joyce să fi plecat într-adevăr pe jos spre o destinație oarecare, căci povestea lui Harold are ceva care însuflețește și parcă-ți dă o pereche de aripi. Trebuie, totuși, să ai un scop la capătul drumului, ceva pentru care să lupți, cum a avut și protagonistul - altfel, dificultățile își vor spune repede cuvântul, uzând voința și puterea de a merge mai departe. Chiar credeți că e floare la ureche să mergi pe jos sute de kilometri? După cum spune un personaj al cărții, uneori tocmai lucrurile simple se dovedesc a fi cel mai greu de realizat.

vineri, 2 octombrie 2015

Tăiţei chinezeşti (Ma Jian) & Doctor Glas (Hjalmar Söderberg)




Curtea Veche, 2009, 232 pag.,
trad. Roxana Rîbu

Tăiţei chinezeşti - Ma Jian


Mi-a plăcut surprinzător de mult cartea scriitorului chinez Ma Jian (publicată în 1991), care conține zece capitole-povestiri legate între ele prin același cadru spațio-temporal și câteva personaje comune. Unele istorii au o puternică amprentă suprarealistă, iar majoritatea sunt absurde, cu un umor negru pătrunzător. Nu știu cum de am uitat de cartea aceasta când am alcătuit lista cărților bizare, însă o voi include cu siguranță în partea a doua a listei.

O satiră a societății chineze din perioada politicii porților deschise - instituită de Deng Xiaoping în 1978 -, Tăiţei chinezeşti cuprinde o colecție interesantă de personaje: scriitorul ratat care visează la marele său roman, dar, în schimb, este nevoit să scrie despre așa-zișii eroi ai societății comuniste; donatorul de sânge profesionist, care s-a îmbogățit profitând de beneficiile ocupației sale; actrița geloasă care vrea să se răzbune pe iubitul ei prin înscenarea unui suicid dintre cele mai bizare; tânăra femeie pe care nimeni nu o mai consideră virgină din cauza sânilor ei uriași; un câine vorbitor și filozof, care încearcă să îi demonstreze unui interlocutor uman că specia canină este superioară oamenilor.

luni, 28 septembrie 2015

Thornton Wilder - Puntea Sfântul Ludovic (The Bridge of San Luis Rey)



Cred că n-aș fi ajuns prea curând la romanul lui Thornton Wilder, The Bridge of San Luis Rey - care a primit Premiul Pulitzer în 1928, la un an după publicare* -, dacă nu l-aș fi descoperit în lista prietenilor de pe Goodreads. Ediția publicată la noi prin 1968, sub numele de Puntea Sfântul Ludovic, nu se mai găsește decât prin biblioteci sau anticariate, dar cu greutate. Dacă ar fi după mine, aș reedita acest scurt roman chiar mâine, pentru că este o mică bijuterie care merită să stea din nou pe rafturile librăriilor. Eu l-am citit în engleză, iar uneori m-am lovit de unele formulări mai ciudate, explicabile probabil prin vechimea cărții - însă, în cea mai mare parte, povestea lui Wilder pare la fel de proaspătă și astăzi, fiind pe cât de concentrată și interesantă, pe atât de profundă prin implicațiile sale.

*Am eu o slăbiciune pentru numărul 10 și, sub impulsul unei presimțiri, am făcut calculele necesare, ajungând la concluzia că romanul a fost al zecelea care a primit premiul Pulitzer, iar 1+9 și 2+8 fac tot 10. :D 

vineri, 25 septembrie 2015

Câteva romane SF



Omul demolat - Alfred Bester


Omul demolat, publicat în 1952, a fost primul roman science-fiction care a primit Premiul Hugo, în 1953. Fără să fiu o fană a genului SF, cartea lui Alfred Bester mi-a plăcut foarte mult, pentru că e plină de acțiune și răsturnări de situație, fiind mult mai captivantă decât un roman polițist. Ceea ce mi-a plăcut mai puțin au fost unele dialoguri care mi s-au părut superficiale și simpliste, nepotrivite unui roman care, în cea mai mare parte, a fost inteligent și plin de imaginație. Evenimentele au loc într-un viitor în care nu a mai fost comisă nicio crimă premeditată de șaptezeci de ani, căci gândurile oamenilor, ba chiar și lucrurile care sunt ascunse adânc în subconștient, pot fi citite de către Telepați (ideea de bază a cărții mi-a amintit de filmul The Minority Report).

marți, 22 septembrie 2015

Viața mea printre cărți (X)



Când toată lumea s-a întors din concediu, noi abia ne-am urnit. A fost o plecare în pripă, cu bagaje făcute pe la 11 noaptea, cu informații adunate doar pe jumătate, cu puține ore de somn și câteva drumuri rătăcite până am ajuns la destinație - insula Zakynthos. Am încercat să las în urmă povestea cu plagiatorii și editurile, care mi-a dat peste cap tot programul și m-a consumat mai mult decât ar fi fost cazul. Prima ocazie de a mă desprinde de viața din București mă aștepta chiar lângă ușa camerei de la pensiune: niște teancuri generoase de cărți, majoritatea în limba engleză, aruncate în dezordine într-un ungher al curții, de parcă așteptau să fie duse la reciclat. Pentru moment, chiar am crezut că sunt cărți care urmează să fie aruncate și deja mă vedeam cu portbagajul plin ochi la întoarcere, dar apoi am aflat că acel colț e un soi de bibliotecă pentru oaspeți, cel mai probabil volume uitate sau lăsate în urmă de alți turiști.

joi, 17 septembrie 2015

Plagiatul în blogosferă - un fel de epilog la episodul al doilea




M-am tot gândit dacă are rost să scriu acest articol, vorbind despre ce s-a mai întâmplat în legătură cu cele două cazuri de plagiat din blogosferă, despre care am scris aici. Între timp, cineva mi-a atras atenția că „plagiat” este un termen incorect pentru ceea ce au făcut cei doi bloggeri - căci trebuie folosit strict în domeniul academic și nu are semnificație pe net, unde orice scrii devine, odată on-line, o copie care se multiplică de fiecare dată când pagina respectivă e deschisă de cineva. Mi s-au oferit și termeni alternativi, potriviți mediului: șuteală, furăciune, ciordeală, împrumut - dar și „ciupeală”, cum am aflat că a fost termenul folosit pentru admonestarea lui Andrei Cioată: i-am scris lui Andrei acum două zile și i-am transmis că dacă face parte dintr-o comunitate sau dacă își asumă apartenența la ea, nu e ok să ciupească textele colegilor de breaslă.

duminică, 13 septembrie 2015

Plagiatul în blogosferă, partea a doua



Aseară, Dana de la Bookish Style m-a anunțat că și-a recunoscut câteva idei și fraze într-un text de pe blogul lui Andrei Cioată. Dana a scris despre asta pe Facebook, dar sper că va scrie un articol și pe blogul ei. Cred că vă mai amintiți de acest tânăr de nădejde al blogosferei, dacă ați citit episodul 6 din „Viața mea printre cărți”, unde s-a stârnit o întreagă discuție despre textele furate. Acum sunt surprinsă și dezamăgită, pentru că băiatul părea să regrete sincer cele întâmplate, ba și-a cerut scuze chiar pe blogul personal, cu promisiunea de a nu mai face așa ceva în vecii vecilor. Ei, iată că a recidivat. 

Să fim surprinși au ba? Atitudinea lui Constantin Piștea, care mie mi s-a părut prea vehementă la momentul respectiv, s-a dovedit a fi cea corectă în astfel de situații: dacă ar fi avut caracter, Andrei Cioată ar fi luat-o de la zero pe un blog nou, și-ar fi învățat lecția și cu siguranță nu ar fi recurs la aceleași metode pe viitor. Cum bine a zis Stela atunci, „mai gravă decît greșeala este perseverența în greșeală”, așa că de data aceasta Andrei nu mai are nicio scuză (ne putem șterge la fund și cu cele de dinainte).

joi, 10 septembrie 2015

Marina Stepnova despre ”Femeile lui Lazăr”, literatură și scris



Marina Stepnova (foto: arhiva personală)
Am auzit de cartea ei înainte de a-i cunoaște numele - nume care, la vremea aceea, nu însemna nimic pentru mine. Femeile lui Lazăr, cel de-al doilea roman al Marinei Stepnova (care nu se consideră, cel puțin nu încă, o scriitoare adevărată), s-a dovedit a fi o experiență cu totul deosebită. M-am îndrăgostit de scriitura savuroasă și densă, de poveștile complexe țesute cu sensibilitate, umor și inteligență, de cuvintele cu o putere aproape magică de a stârni imagini și senzații. La un moment dat, două personaje secundare s-au dovedit a fi părinții scriitoarei, astfel că, învinsă de curiozitate, mi-am luat inima în dinți și i-am scris pe Facebook. Marina Stepnova a fost neașteptat de amabilă și comunicativă, răspunzând la toate întrebările mele, chiar dacă a fost nevoită să o facă în engleză. Ideea unui interviu a venit apoi în mod spontan, și iată-mă muncindu-mi creierii pentru a găsi niște întrebări îndeajuns de bune. Mi-aș fi dorit să ne aflăm față în față, pentru că din răspunsurile ei au răsărit alte și alte întrebări (cum ar fi aceea dacă primirea unui premiu important i-ar confirma statutul de scriitor), pe care mă abțin să le pun acum - altfel interviul acesta nu s-ar mai finaliza niciodată. Cine știe, poate ne vom întâlni la un moment dat, când se va împlini dorința Marinei de a locui câteva luni la București - iar atunci sper să aibă răbdare pentru toate întrebările mele, căci, între timp, numele ei a căpătat o greutate și un sens pentru mine. Nu știu dacă ați citit deja ”Femeile lui Lazăr”, dar eu vă îndemn să deschideți cartea, oriunde o veți găsi, și să citiți primele pagini: poate romanul acesta chiar a fost scris pentru voi.

miercuri, 9 septembrie 2015

Marina Stepnova on The Women of Lazarus, literature, life and writing



Marina Stepnova (photo: personal archive)
I heard about her book before knowing her name - a name which, at the time, meant nothing to me. The Women of Lazarus, the second novel of Marina Stepnova (who doesn't consider herself a writer, at least not yet) proved to be a surprising and special experience for me. I fell in love with her dense and savory writing, with her carefully-wrought stories filled with tenderness, humor and witty remarks, with her words infused with an almost magical power of arousing images and emotions. At some point in the book, two of the secondary characters turned out to be the writer's parents; thus, overcome by curiosity, I decided to write to her on Facebook. Marina Stepnova proved to be unexpectedly affable and communicative, answering all my questions, although she had to do it in English. The idea of an interview came spontaneously, and there I was, wrecking my brains, trying to find some good enough questions for the occasion. I wished we were face to face, because her answers arose more questions (like whether receiving an important literary award would validate one's identity as a writer) which I abstained from asking, as this interview would have never come to an end. Who knows, maybe we'll meet someday, when Marina's wish to live in Bucharest for a couple of months will come true - and then I hope she'll have enough patience for all my questions, as her name has acquired weight and significance for me in the meantime. I am not aware if you've already read "The Women of Lazarus", but I encourage you to open the book, wherever you might find it, and read a couple of pages: maybe this novel was meant for you, after all.

miercuri, 2 septembrie 2015

Cărți bizare (I)





Am câteva ore la dispoziție în care aș putea scrie ceva pentru blog, pe care l-am neglijat în ultima vreme. Viața mea printre cărți? Nu mi s-a mai întâmplat nimic deosebit sau măcar amuzant de la ultima dare de seamă. Un articol despre literatura românească, cum vorbisem cu Anca? Nu îmi ajunge timpul [LE: haha, ce glumă! Nu mi-a ajuns nici pentru lista asta]. M-am hotărât, așadar, să scriu despre cele mai bizare cărți pe care le-am citit până acum. 

Poate v-ați lămurit deja că am o slăbiciune pentru poveștile ciudate, pentru istoriile morbide și grotești; dacă mai au și o acțiune complicată și confuză, care îmi face creierii pilaf în încercarea de a-i da de capăt, cu atât mai bine. Majoritatea acestor cărți m-au bântuit zile în șir sau chiar luni, prin atmosfera lor intensă și stranie, prin întrebările cu care am rămas în urma lecturii. Nu doar că sunt bizare, dar majoritatea sunt și excelent scrise, cu subiecte care dau de gândit - iar multe dintre ele se încadrează și la categoria mea preferată, cărți mai puțin cunoscute care merită citite.

miercuri, 26 august 2015

Femeile lui Lazăr - Marina Stepnova



Cătălina este un librar atât de priceput, încât, deși nu am intrat niciodată în librăria în care lucrează, m-a convins să citesc Femeile lui Lazăr. Nu pot decât să-i mulțumesc, pentru că n-am mai stat de multă vreme așa lipită de o carte, care nu este nici polițistă, nici de aventuri, ci pur și simplu o carte scrisă minunat, cu niște povești așa de bine ticluite încât îți dau lacrimile sau te pufnește râsul, dar indiferent n-ai cum să rămâi... Pe tot parcursul lecturii m-am minunat de scriitura savuroasă, plină și densă, a rusoaicei Marina Stepnova, și nu de puține ori am recitit frazele cu plăcere înzecită (primul capitol, chiar de trei ori, pentru că n-am avut timp și am tot întrerupt lectura). Aproape nimic nu este în plus sau redundant în romanul acesta, totul își are locul său, iar spre final mi-a părut rău că poveștile din friguroasa și pitoreasca Rusie s-au sfârșit. E de ajuns să deschideți cartea și să citiți primele pagini pentru a înțelege despre ce vorbesc - eu chiar sper să o faceți, căci presimt că n-o să vă pară rău.

luni, 17 august 2015

Intermitențele morții - José Saramago




V-ați întrebat vreodată ce s-ar întâmpla dacă moartea ar dispărea, brusc și fără justificări, din ciclul existenței umane? Dacă oamenii s-ar trezi în fața posibilității de a trăi veșnic, însă fără a fi tineri și sănătoși pentru totdeauna? Dar dacă moartea nu ar fi acea forță abstractă și ineluctabilă, ci o ființă care și-ar putea opri masacrul printr-un simplu act de voință, sau poate dintr-o curiozitate morbidă a celei ce se poate juca cu soarta? Și oare moartea e aceeași pentru toate ființele vii? Ar face față societatea și statul unei existențe prelungite la infinit, în care trupurile matusalemice, neputincioase, s-ar acumula în mormane dezgustătoare, nedorite de nimeni, când o întreagă țară s-ar transforma într-un azil de bătrâni ce monopolizează resurse și epuizează bugete? Cine și cum va fi afectat într-o societate care se bazează tocmai pe moarte pentru a putea supraviețui? În stilul inconfundabil al lui José Saramago - paragrafe interminabile, blocuri compacte de text care sfidează regulile gramaticale și sintaxa de manual, ignorând semnele de dialog, majusculele și punctuația -, Intermitențele morții ridică toate aceste probleme la care noi poate că nu ne-am gândit niciodată, deși n-ar fi rău să o facem.

vineri, 14 august 2015

Wool Omnibus (Silozul) - Hugh Howey



Cu cartea asta imensă (pe care am citit-o în engleză) am petrecut noaptea dintre 2012 și 2013. Mi-a fost așa de rău în seara de Revelion (după ce mâncasem aproape jumătate de kilogram de ciuperci pleurotus la grătar), încât am fost nevoită să anulez planurile pe care le aveam. Chiar dacă am urmărit artificiile din balcon și m-am cam bosumflat, am avut mare noroc cu seria Wool a lui Hugh Howey (volum tradus și la Nemira în 2014, sub numele de Silozul), care m-a captivat atât de mult, încât m-a făcut să uit de faptul că nu mă distram alături de prieteni. Am stins luminile din casă, lăsând aprinse numai beculețele din pomul de Crăciun, am pornit lampa de la Kindle și m-am scufundat în lumea fascinantă a Silozului și a locuitorilor săi. Până la urmă, a fost o experiență tare faină.

marți, 11 august 2015

Viața mea printre cărți (IX)



Mda, chiar înainte să termin această postare am reușit să mă electrocutez pentru prima oară în viața mea. Ce legătură o avea asta cu cărțile? Are, că încercam să scot un bec de la lustra din sufragerie (una imensă, din fier forjat) pentru a-l muta pe lampadarul din colțul de citit. M-am apucat eu să desfiletez becul, dar fără să mă urc pe un scaun - așa că, pentru echilibru, m-am agățat la un moment dat de lustră (lumina era stinsă). Ei, și în secunda următoare am simțit cum mi se zguduie brațele, apoi m-am trezit proiectată pe covor și - asta nu-i totul - ornamentele de sticlă ale lustrei au explodat cu un zgomot teribil, căzând apoi pe jos. Din fericire, nu peste mine, care eram câțiva centimetri mai încolo. Și acum îmi simt brațele amorțite și sunt un pic șocată, dar trebuia să vă povestesc asta, că așa ceva n-am pățit niciodată. Și sper să nici nu mai pățesc, că a fost o experiență foarte stranie. Poate cu ocazia asta mi s-a activat partea nefolosită a creierului, așa că nu-i păcat să nu scriu? Dacă iese ceva genial? Neah... 
(se pare că ornamentele nu au explodat, deși asta a fost senzația de moment - ulterior s-a ajuns la concluzia că au căzut singure atunci când eu m-am desprins de lustră) 

Cam așa cred că arătam când m-am electrocutat. Ca Tom Sawyer fără lustră.

vineri, 7 august 2015

Armele secrete - Julio Cortázar



Armele secrete este prima carte de Julio Cortázar pe care o citesc, la recomandarea lui Alin. Cred că am început multe recenzii în felul acesta și o voi mai face, pentru că sunt o mulțime de autori, mai mult sau mai puțin cunoscuți, la care ajung pentru prima oară. Nu mă încumet deocamdată să încep Șotronul - care, de la distanță, mi se pare teribil de alambicat și dificil -, în schimb voi mai citi proză scurtă de Cortázar, care mi-a plăcut și observ că s-a tradus la noi în cantități mulțumitoare. Într-o primă fază, povestirile scriitorului argentinian m-au nedumerit cu începutul lor abrupt și complex - căci autorul vorbește despre întâmplări și persoane pe care încă nu le cunoaștem -, cu scriitura lui mai degrabă intelectuală decât pasională, cu parantezele în care subliniază sau dezvăluie lucruri ce uneori sunt mai dificil de înțeles. N-a fost dragoste la prima vedere, dar, încetul cu încetul, a început să îmi placă foarte mult atmosfera lucidă și bizară a poveștilor lui Cortázar.

marți, 4 august 2015

Adevărata viață a lui Sebastian Knight - Vladimir Nabokov



Îmi doream de multă vreme să citesc ceva de Nabokov - Lolita, uitată între timp, nu intră la socoteală - dar am tot amânat alegerea unui titlu dintre multele traduse la noi. Să recitesc Lolita sau să aleg altceva? Foc palid, Pnin sau, mai bine, Ada, sau ardoarea? Până la urmă, recenzia lui Paul Cătălin m-a scos din impas: am știut imediat că trebuie să citesc Adevărata viață a lui Sebastian Knight. Oau, și cât de mișto a fost cartea asta! M-a entuziasmat, m-a amuzat, m-a pus pe gânduri, m-a și emoționat un pic, pentru că a avut de toate: o scriitură excelentă, cu pasaje relaxate care au alternat cu unele dificile, axate pe idei și reflecții, un subiect interesant și o poveste tensionată de un ușor mister care m-a ținut în priză până la final, accente lirice dar și umor, plus o ambiguitate care înzestrează narațiunea cu mai multe înțelesuri. Cum fac de obicei când proza unui autor (nou pentru mine) mă entuziasmează, m-am certat că l-am amânat pe Nabokov atâta vreme - dar, de acum înainte, cărțile lui vor figura în capul listei mele de lecturi.

vineri, 31 iulie 2015

Povestea târfelor mele triste - Gabriel Garcí­a Márquez



Nu aveam nimic pregătit pentru blog, dar am descoperit cu uimire acest text, tradus de cine știe când după varianta în engleză de pe Goodreads; dacă aș apela la explicații paranormale, aș crede că Márquez mi-a dat o mână de ajutor după ce l-am elogiat în articolul despre scriitorii mei preferați. Am citit Povestea târfelor mele triste acum doi ani; începusem lectura în limba engleză, dar ceva nu era cum trebuie: lipsea muzicalitatea scriiturii lui Márquez. Mi-era greu să cred că bătrânul Gabo şi-a schimbat stilul de-a lungul anilor, astfel că am căutat ediția românească și, surpriză! Totul suna aşa cum trebuie, poezia era încă acolo. Pot doar să-mi imaginez sonoritatea originalului (unul dintre motivele pentru care regret că nu cunosc spaniola decât la nivel de începător), însă a fost prima dată când am privit admirativ limba maternă și relaţia ei de rudenie cu latina - desigur, este și meritul de necontestat al traducătoarei.

luni, 27 iulie 2015

Scriitorii mei preferați (2015)





Iulia m-a întrebat mai demult care sunt autorii mei preferați, sugerându-mi să scriu despre asta. Cum ideea a fost a ei, i-am pasat responsabilitatea primului articol cu această temă, dar se pare că fructiza noastră nu are de gând să scrie prea curând despre acest subiect. Ok, m-am hotărât să o fac eu. 

Dacă ar fi să explic ce înseamnă pentru mine un autor preferat, cred că totul s-ar rezuma la plăcerea și entuziasmul cu care îi citesc cărțile, combinate cu o incidență scăzută (sau nulă) a dezamăgirilor. Nu există un tipar anume: poate fi un povestitor extraordinar, care mă poartă între râs și plâns, sau un scriitor care îmbină subiecte interesante cu idei care-mi pun neuronii la treabă, ori unul care mă fascinează cu anumite teme recurente; de obicei, toți au o scriitură care-mi gâdilă mintea și inima cu furnicături de plăcere. Dacă am citit și m-am extaziat în fața a cel puțin trei cărți, pentru mine autorul respectiv și-a făcut deja loc pe lista favoriților. Mai sunt și excepții precum Juan Rulfo, care a scris oricum doar trei cărți, sau Bruno Schulz, în urma căruia au rămas numai două volume de proză scurtă.

joi, 23 iulie 2015

Vara de neuitat • Plaja - Cesare Pavese



Vara de neuitat și Plaja sunt primele proze de Cesare Pavese pe care le citesc. Sunt un pic uimită că m-am oprit la acest scriitor italian pe care l-am ocolit până acum, deși nu pot explica exact de ce. Totuși, am început cartea fără așteptări și prejudecăți, curioasă de ceea ce voi găsi în paginile ei. Și ce am găsit? O scriitură simplă, în aparență despre nimic, dar un nimic sub care freamătă o întreagă lume de sensuri și posibilități; bucăți de viață fără început și final, rupte dintr-un tablou mai extins ce ne rămâne necunoscut; o mulțime de emoții încifrate în cuvinte, lucruri pe jumătate spuse sau mai degrabă intuite, fraze care, însoțite de gestică, capătă un înțeles mai profund. În urma lor mi-a rămas senzația că am mers o bucată de drum alături de personaje, împărțind cu ele gânduri și frământări, cunoscându-le mai mult sau mai puțin intim, pentru a ne despărți apoi brusc, fără formule ceremonioase, dar nu fără unele regrete și întrebări rămase fără răspuns.

vineri, 17 iulie 2015

Ciocârlia - Dezső Kosztolányi



Începutul acestui roman, scris la 1924, este superb. Atâtea promisiuni se deschid din cuvintele simple pe care Dezső Kosztolányi le mânuiește cu măiestrie, încât, citind primele două capitole, m-a cuprins un entuziasm nemăsurat, cum se întâmplă numai la cărțile cu adevărat grozave. Simți de la bun început că aceste cărți te vor trece printr-o sumedenie de stări, lăsându-te la final cu privirea în gol, retrăind episoade, înțelegând aluzii, copleșit de frumusețea a ceea ce tocmai s-a încheiat. Aș vrea să spun că aceasta este întocmai descrierea romanului Ciocârlia, însă n-ar fi chiar adevărat. Începutul și finalul sunt extraordinare, iar impresia care rămâne după lectură este covârșitoare, însă partea de mijloc a diluat mult din intensitatea și impactul narațiunii. Totuși, cartea este un caz aparte: în urma ei rămâne concentratul, miezul poveștii, iar dezamăgirea provocată de mijlocul mai puțin reușit pălește curând în lumina strălucitoare a acestei esențe. Ciocârlia lui Dezső Kosztolányi este o carte pe care nu trebuie să o ocoliți, pentru că unii dintre voi n-au mai citit niciodată ceva asemănător.

marți, 14 iulie 2015

Falconer - John Cheever



John Cheever: alcoolic, bisexual, depresiv, mereu în război cu lumea și cu sine. Auzisem de Cheever nu doar ca celebru autor american de proză scurtă, premiat cu Pulitzer și aclamat pentru vocea sa originală, ci și dintr-o povestire pe care i-a dedicat-o tovarășul său de beții, Raymond Carver (este vorba despre ”Trenul” din colecția Catedrala, o continuare a povestirii lui Cheever, ”The Five-Forty-Eight”). Deși îmi propusesem să-i citesc povestirile, am ales până la urmă Falconer, un roman scurt, dar extrem de intens, scris în ultimii ani de viață. Este prima carte în care Cheever vorbește deschis despre homosexualitate - de altfel, aceasta a fost nemesisul existenței sale, o sursă permanentă de stări conflictuale, de ură și dezgust față de sine. Scriitorul și-a ascuns multă vreme preferințele sexuale, chiar dacă nu a pregetat să le dea curs. Cei doi copii ai săi au aflat acest lucru abia din jurnalele sale, citite postum, deși Falconer, care apare drept o mărturisire fățișă, mult amânată, ar fi trebuit să le dea de gândit.

vineri, 10 iulie 2015

Sticletele - Donna Tartt



Este ok dacă v-a plăcut Sticletele, în ciuda criticilor care i s-au adus. Este ok și dacă nu v-a plăcut, în ciuda entuziasmului cu care a fost primit de public. Știu că legea crudă a popularității ascute simțurile cititorului și aduce sub lupă toate defectele potențiale ale unei cărți, însă orice critică ar trebui însoțită de argumente de bun simț. Spun asta pentru că sunt câțiva prieteni de pe Goodreads care, deși nu au citit cartea, ci doar au frunzărit-o, s-au grăbit să o facă cu ou și cu oțet. Ei, astfel de snobisme literare nu mi se par normale. 

Recunosc că am ezitat să încep romanul, nu doar pentru că este o carte imensă (1108 de pagini!), ci și pentru că nu prea rezonez cu subiectele abordate în literatura americană contemporană. Mi-am zis că mai degrabă citesc una dintre cărțile mari pe care le tot amân, precum Frații Karamazov sau Copiii din miez de noapte (unii vor zice că așa ar fi trebuit să fac). Dar, până la urmă, cum Sticletele urma să fie discutat la clubul de carte și n-aș fi vrut să-l refuz doar pe baza presupunerilor, mi-am propus să citesc o sută de pagini, urmând să decid, cu conștiința împăcată, dacă abandonez sau continui lectura. Ei, dar cele o sută de pagini au trecut foarte repede, iar subiectul m-a prins imediat. Am citit încă o sută și încă una, pentru că trebuia să aflu ce se întâmplă cu protagonistul - și uite-așa m-am trezit că am terminat mamutul.

duminică, 5 iulie 2015

Miruna, o poveste - Bogdan Suceavă



În această carte micuță, dar extrem de densă, Bogdan Suceavă a distilat chintesența imaginarului fabulos al satului românesc, mergând pe firul istoriei până la sursa de unde izvorăsc basmele, păstrătoare ale unor vremuri îndepărtate în care se întâmplau minuni, iar oamenii își împărțeau pământurile cu fiarele codrului și ființele supranaturale. Miruna, o poveste este o mică bijuterie de istorii stratificate, în care realitatea și fantasticul coabitează firesc, căci, în timpurile despre care se vorbește aici, babele făceau vrăji și trăiau sute de ani, icoanele vindecau și blestemele aveau putere, apa fântânilor se căuta cu bețigașe de alun, iar ielele se jucau cu mințile muritorilor rătăciți pe tărâmurile lor fermecate. Pe atunci, Codrii Vlăsiei erau întunecoși și nestăpâniți, iar oamenii din satul Valea Rea, ascuns în sălbăticia Munților Făgăraș, își duceau existența după legile ultimului vodă, complet uitați de administrația țării.

joi, 2 iulie 2015

O listă cu cărți la jumătatea anului





Dacă vă întrebați cum stau cu lecturile, situația nu se prezintă prea grozav: am citit doar 38 de cărți, cam puțin, iar widget-ul de pe Goodreads mă anunță că sunt în urmă cu două. E drept că tocmai am terminat Sticletele de Donna Tartt, un roman imens a cărui lectură mi-a luat aproape două săptămâni - dar ritmul de citit și de scris pe blog este mult mai lent, lucru care mă cam amărăște (dac-ar fi după mine, aș vrea să fiu și cu blogul la zi, și toată ziua prin oraș - ei, nu se poate). Din planurile de lectură făcute la începutul anului s-a cam ales praful, pentru că m-am abătut destul de mult de la listele din ianuarie - cu toate că sunt cărți pe care îmi doresc foarte mult să le citesc. Asta e, mi-e imposibil să rezist recomandărilor care vin de la prieteni (reali sau blogosferici) și titlurilor noi: de exemplu, abia aștept să apară O cale-ngustă spre nordul îndepărtat al lui Flanagan sau primul volum din Lupta mea de Knausgaard. 

sâmbătă, 27 iunie 2015

Zgomotul lucrurilor în cădere - Juan Gabriel Vásquez



Dacă realismul magic al lui Márquez îmbracă țara natală într-o aură de poveste, Zgomotul lucrurilor în cădere al lui Juan Gabriel Vásquez șterge oglinda aburită a plăsmuirilor mistificatoare, arătând fața brăzdată de cicatrici a Columbiei contemporane - o țară care a născut fugari, o țară care, timp de patruzeci de ani, a purtat la sânul ei un război sângeros între stat și traficanții de droguri. Un amestec de thriller, ficțiune istorică, dramă și noir sud-american, romanul lui Vásquez este construit pe mai multe planuri temporale, în care istoriile personale se leagă, dincolo de timp, într-un mod imposibil de prevăzut, iar evenimentele suferă o bizară ciclicitate. Cartea surprinde drama generației născute la începutul anilor 1970, odată cu contrabanda de marijuana: o generație care a crescut în ritmul focurilor de armă și al morților arbitrare - dar sub irezistibila fascinație a Haciendei Nápoles, proprietatea mitică a lui Pablo Escobar. 

duminică, 21 iunie 2015

Femeia de hârtie - Rabih Alameddine



Mi-am dorit să citesc Femeia de hârtie a libanezului Rabih Alameddine de când am dat peste recenzia Laurei. O carte care îți face chef de citit? Nu refuz niciodată așa ceva! Într-adevăr, romanul s-a dovedit o lectură extrem de interesantă și savuroasă. Presărată cu citate (atât proză, cât și poezie), tituri de cărți și nume de autori, Femeia de hârtie este ca o masă fastuoasă cu zeci și zeci de feluri apetisante, special concepută pentru devoratorii de literatură. Am citit-o cuprinsă de încântare, făcând liste peste liste cu romanele pe care mi-aș dori să le citesc cândva. 

Întâmplarea a făcut ca, înaintea ei, să lecturez Amintirile unei nonagenare de Antoaneta Ralian, iar cele două cărți s-au legat într-un mod fortuit: ambele sunt scrise din perspectiva unei traducătoare (una reală, cealaltă ficțională), ambele cuprind referiri la cărți și scriitori, ba chiar și informații despre viața acestora (în cazul doamnei Ralian, din experiența directă, a întâlnirii cu autorii), ambele vorbesc, pe lângă literatură, și despre muzică - iar amândouă trezesc un chef nesățios, aproape nesănătos, de și mai multe lecturi.

joi, 18 iunie 2015

Pe urmele personajelor lui Carlos Ruiz Zafón: Jocul îngerului



Stradă din cartierul El Born,
unde are loc acțiunea romanului 
Dacă traseul din Umbra vântului (despre care am scris aici), se bucură de o mare popularitate, beneficiind de o hartă desenată de Carlos Ruiz Zafón și de tururi ghidate contra cost, locațiile din Jocul îngerului sunt mai puțin „vânate” de turiști. Eu am plecat spre Barcelona cărând după mine o obsesie: să intru cu orice preț în clădirea numită și astăzi „Edificiul apelor” (deși rezervorul imens de pe acoperiș este închis de multă vreme), o construcție interesantă care găzduiește în prezent o bibliotecă universitară. Din fericire, am reușit, și pot spune că aceasta a fost locația preferată dintre toate cele văzute în peregrinările mele prin oraș, una dintre puținele care păstrează acel aer misterios, fascinant, pentru care am apreciat cărțile lui Zafon. Din exces de zel, m-am apucat să întocmesc un traseu pe Google Maps cu locațiile din Jocul îngerului, pe care îl puteți consulta aici (cine știe, poate îi va folosi cuiva, cândva, iar cu ocazia asta am învățat să fac lucruri noi). O mare parte din traseu poate fi bătut cu piciorul, dar pentru locațiile mai îndepărtate este recomandat metroul. 

sâmbătă, 13 iunie 2015

The Door (Ușa) - Magda Szabó



The Door (Ușa) a fost prima mea incursiune în literatura maghiară și primul pas pentru a scăpa de ignoranța din toți acești ani. Pentru multă vreme, am trăit cu prejudecata că vecinii noștri vestici nu au mare lucru de oferit în ceea ce privește literatura. Nimic mai greșit. După ce am citit romanul Magdei Szabó, iar ulterior și Satantango al lui László Krasznahorkai, mi-am dat seama că ungurii au multe cărți valoroase - ba chiar și un Nobel pentru literatură, acordat lui Imre Kertész în 2002. 

Romanul Magdei Szabó are unul dintre cele mai puternice și memorabile personaje pe care le-am întâlnit până acum în literatură. Este vorba despre o simplă femeie în vârstă, o menajeră analfabetă pe nume Emerence, însă aparențele banale ascund un caracter enigmatic, de-a dreptul uluitor. Înzestrată cu o putere aproape mitologică, revoltată de religie și de medicină, luând în derâdere activitățile și meseriile care nu includ munca fizică, Emerence este înconjurată de taine ca un văl. Personalitatea ei este plină de contraste, căci, pe lângă ideile încăpățânate și bizare, ea dă dovadă de bunătate și de o înțelegere superioară, fiind o adevărată salvatoare a fugarilor și a animalelor abandonate.

marți, 9 iunie 2015

Amintirile unei nonagenare - Antoaneta Ralian



Despre Antoaneta Ralian știam doar că este o apreciată traducătoare, dar am aflat că este și scriitoare din postarea Laviniei. De atunci mi-am dorit foarte mult să citesc o carte a venerabilei doamne, care, la cei nouăzeci de ani ai săi, m-a uluit cu verva, umorul, sinceritatea și autoironia dumneaei. Amintirile unei nonagenare - cu subtitlul Călătoriile mele, scriitorii mei - este o încântătoare carte de memorii selective, care mi-a trezit un chef nebun de citit și călătorit. Antoaneta Ralian vorbește cu atâta poftă și pasiune despre locurile pe care le-a vizitat, dar mai ales despre scriitorii pe care i-a cunoscut și i-a tradus - mai cu seamă Iris Murdoch, versatila autoare britanică de care a legat-o o îndelungată prietenie - încât este aproape imposibil să reziști recomandărilor sale indirecte. Am simțit impulsul covârșitor de a citi, pe loc și imediat, „Marea, marea” de Iris Murdoch, dar și „Iarna Decanului” de Saul Bellow - autori care nu îmi treziseră interesul până acum. 

vineri, 5 iunie 2015

Maestrul și Margareta - Mihail Bulgakov



Pe la începutul anului îmi propusesem să recitesc Maestrul și Margareta, dar, cum planurile de acest fel se pierd imediat în noianul de cărți noi, n-aș fi crezut că voi reuși - norocul meu a fost clubul de lectură organizat de Laura Câlțea și editura Litera, unde romanul a fost ales pentru una dintre întâlniri. Ei, trebuie să mărturisesc că nu mai țineam minte absolut nimic din lectura de acum cincisprezece ani (doar faptul că îmi plăcuse foarte mult), deci recitirea mea a fost mai degrabă o primă lectură. Între timp auzisem felurite păreri, care nu prea coincideau cu amintirile mele, cum că romanul ar fi tare greu de citit, că sunt prea multe personaje, că la tot pasul apar evenimente cu dublu înțeles, dificil de identificat. Sigur că, dincolo de subiectul imediat, n-am priceput eu mare lucru cu mintea de atunci, dar nici acum nu pot afirma că am înțeles pe deplin satira lui Bulgakov, care necesită ceva cunoștințe literare, teologice, istorice și politice, precum și amănunte din biografia autorului, pentru o lectură aprofundată și avizată. 

duminică, 31 mai 2015

Pe urmele personajelor lui Carlos Ruiz Zafón: Umbra vântului



După ce m-am întors din Barcelona și am început să scriu acest articol, mi-am dat seama cât de neglijent mi-am făcut temele. Am plecat numai cu câteva repere extrase din Jocul îngerului și cu un traseu cu locații importante din Umbra vântului, traseu care s-a aflat până nu demult pe website-ul scriitorului. Nu-mi explic de ce PDF-ul a dispărut între timp, dar nu-i problemă, se poate găsi la alții (de exemplu, aici). Ba, mai mult, întreprinzătorii organizează chiar tururi ghidate pe urmele locațiilor din Umbra vântului - contra cost, desigur (cam 14 euro pentru 2 ore și jumătate de plimbare și povești). De ce spun că m-am organizat prost? Păi, în primul rând, n-am luat cărțile la puricat pentru a scoate mai multe locații, și abia adineaori am realizat că am trecut foarte aproape de multe dintre ele, cum ar fi Calle Flassaders din cartierul El Born, unde, la numărul 30, s-ar fi aflat sumbra casă cu turn în care a locuit David Martín în Jocul îngerului. Și mai sunt destule pe lângă care am trecut în necunoștință de cauză. 

joi, 28 mai 2015

Viața mea printre cărți (VIII)



Dolors citește în orice minut liber
(aici se chinuia cu o trilogie de Sigrid Undset)
 
Povesteam mai demult despre întâlnirile mele cu doi cititori pe care i-am cunoscut pe site-ul de literatură Goodreads: englezoaica Knig și irlandezul Declan, doi oameni foarte simpatici, cu care încă țin legătura. Anul acesta am reușit să întâlnesc o a treia cititoare, cu care am schimbat, în ultimii ani, o mulțime de impresii legate de literatură și invitații reciproce de a ne vizita. Nu numai că am cunoscut-o pe catalana Dolors, dar am și locuit în apartamentul ei din Torredembarra, o micuță localitate aflată la malul mării, cam la o oră depărtare de Barcelona. Dacă cineva mi-ar fi spus că voi reuși să leg astfel de prietenii pe un site de literatură, n-aș fi crezut în ruptul capului. Dar iată că, prin nu știu ce conjunctură fericită a sorții, am aterizat, pentru trei zile, în viața unui om pe care nu-l mai întâlnisem niciodată până atunci. 

vineri, 22 mai 2015

Călărețul suedez & Palatul Viselor



Călărețul suedez - Leo Perutz
Humanitas, 2006, trad. Ana Popa, 232 pag.

Călărețul suedez, cea mai cunoscută carte a lui Leo Perutz, este un amestec interesant de ficțiune istorică, alegorie, fantastic și mister, cu o atmosferă stranie care m-a absorbit. Realitatea se împletește cu miturile și credințele populare, până în punctul în care acestea nu mai pot fi deosebite. Romanul lasă senzația unui basm medieval, căci fundalul pe care se desfășoară acțiunea este Silezia secolului al XVIII-lea (o regiune istorică a Europei centrale, aflată în mare parte pe teritoriul Poloniei, cu mici porțiuni în Cehia și Germania). 

luni, 18 mai 2015

Ludmila Petrușevskaia - There Once Lived a Woman Who Tried to Kill Her Neighbor's Baby



Titlul acestei colecții de proză scurtă și foarte scurtă, care vine la pachet cu subtitlul „Scary Fairy Tales”, este cel puțin bizar și trezește sentimente de tot soiul - ba curiozitate, ba reticență, dar cu siguranță nu și indiferență. Pe mine m-a nedumerit și m-a intrigat un asemenea titlu, care pare conceput în redacția unei reviste de scandal (cartea a fost promovată și ca „evenimentul literar al Halloween-ului” și s-a bucurat de recenzii pozitive), și, până la urmă, m-a determinat să citesc cartea Ludmilei Petrușevskaia acum aproape doi ani. Bineînțeles, am descoperit că nu există o povestire cu un astfel de titlu - în schimb, există una cu ideea respectivă, botezată mult mai puțin șocant: Răzbunare. Autoarea rusă mai are o carte în limba engleză, al cărui titlu este parcă și mai ostentativ (ca să nu zic de prost gust): There Once Lived a Girl Who Seduced Her Sister's Husband, and He Hanged Himself. Haida de! Oare aceste strategii de marketing chiar funcționează la cititorii străini? 

joi, 14 mai 2015

Căpitanii nisipurilor - Jorge Amado



O carte publicată în 1937 și interzisă de guvernul Braziliei, sub acuzația că este propagandă comunistă - 800 de exemplare au fost arse atunci în piața publică din Salvador, iar cartea a fost scoasă de pe rafturile librăriilor din Rio de Janeiro -, Căpitanii nisipurilor poate părea astăzi un pic demodată prin avântul revoluționar care se desprinde din paginile sale. Însă, din păcate, subiectul central al romanului este și astăzi de actualitate: viața copiilor orfani sau abandonați, care preferă întotdeauna libertatea străzii și o existență de borfași, fugind de tratamentul inuman din școala de corecție și din orfelinate. Pornind de la fapte reale, Jorge Amado a conceput o poveste uneori indulgentă și romanțioasă, dar întru totul memorabilă, care m-a purtat între râs și plâns, între uimire și neîncredere, între emoție și revoltă. Nu ai cum să rămâi indiferent la povestea unor copii care supraviețuiesc cum pot, luptând din răsputeri pentru cea mai prăpădită viață posibilă - viața de copil părăsit.

luni, 11 mai 2015

Mircea Cărtărescu, Nostalgia: REM, Arhitectul



După ce am citit și ultimele două proze ale volumului, pot spune că Nostalgia este o carte extraordinară, poate cea mai bună carte românească pe care am citit-o până acum. Lectura a decurs de multe ori sub semnul unei fascinații covârșitoare, care m-a făcut să uit de lumea din jur, cu posibilitățile ei limitate, cu realitatea ei finită și îngustă. Ficțiunea, locul în care visele cele mai nebunești se împlinesc, devine în proza lui Mircea Cărtărescu un tărâm posibil, palpabil, lipsit de granițe și constrângeri - însă el se deschide doar cititorului pregătit să renunțe la neîncredere și îndoieli, abandonându-se cu voluptate imaginarului fabulos.

Despre primele trei proze ale Nostalgiei - Ruletistul, Mendebilul și Gemenii - am scris aici, unde mă întrebam dacă această carte este un roman sau o colecție de proză scurtă, pentru că legătura dintre povești nu era una evidentă. Spuneam acolo că Ruletistul mi se pare proza esențială a cărții, dar îmi dau seama acum că ceea ce contează, de fapt, sunt câteva idei care se leagă până la final, precum și temele-simbol (visul, scriitorul, creatorul) care revin în fiecare proză.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...