Personale


24 august 2016
De când mi-a dispărut, în mod miraculos, răul de mașină, am început să stau cu nasul într-o carte la fiecare călătorie cu autobuzul. Însă acum nu pot citi, este înghesuială și sunt aproape lipită de pieptul generos al unei doamne corpolente, îmbrăcată într-o rochie albă, de pânză. După câteva stații, doamna coboară, iar eu îi preiau locul privilegiat din spatele unui rând de scaune, unde se mai poate respira cât de cât. Dau să scot cartea, dar atunci o văd, și mă opresc. Văd mânuța diformă care gesticulează, împinge ochelarii pe nas, sprijină trupul la frânele bruște, în timp ce perechea ei, o mână obișnuită, ține telefonul la ureche. Urmăresc fascinată bumbii de carne rozalie, nu mai mari decât o alună, excrescențe zadarnice, acolo unde ar fi trebuit să se afle degete lungi și articulate. Trebuie să fie un defect din naștere, mă gândesc. Bărbatul care stă pe scaun, întors spre mine, a trăit toată viața împreună cu această mânuță grotescă, se vede în gesturile degajate cu care își scarpină nasul, plimbând gogoșile cărnoase în sus și-n jos, în jos și-n sus. Simt un val de greață, deși ar trebui să-mi fie milă, și totuși nu-mi pot întoarce privirea de la mânuță, parcă aștept ca unul dintre bumbi să se desprindă și să se rostogolească pe podeaua autobuzului. Cobor la prima, mi-e rușine, și nu-mi pot scoate din minte palma mică și plată, asemenea unui cactus trandafiriu plin de muguri, pe cale să se desfacă. 

8 octombrie 2014
Asta este tot ce-am păstrat de la tine, o jumătate de baton de susan în zahăr caramelizat, pe care am descoperit-o pe fundul unui buzunar. Mi-a amintit de începutul primăverii și de ultima noastră călătorie la munte. Mi-ai dat jumătate din batonul tău cu gust amărui de susan aproape ars, dar eu l-am pus la păstrare într-un buzunar, mințind că nu am poftă de el chiar atunci, pentru a nu-ți strica pofta cu care mușcai dintr-al tău. Și am uitat de el. A venit toamna, am îmbrăcat din nou haina pe care o pusesem între timp în dulap, iar degetele mele au găsit batonul pe jumătate topit. Mi-a adus în nări miros de brândușe și de zăpadă topită, iar în fața ochilor mei ai răsărit tu, cu pielea netedă ca de copil, cu ochii mari și senini, cu zâmbetul tău ștrengar. Aș fi vrut tare mult să te sun și să-ți povestesc ce am găsit eu în buzunar, și apoi să râdem împreună. Dar nu se mai poate. Acolo unde ești, probabil că susanul și-a pierdut din importanța pe care o are aici, la noi, pe pământ. 


august 2014
Se spune că cei care pleacă primii sunt oamenii buni. Înseamnă că răutatea este un bilet pentru viață? Poate că nouă, celor rămași, ne este frică să fim buni, pentru a nu pleca, la rândul nostru, înainte de vreme. Să fim răi, deci, și poate vom trăi mai mult. Dar celor cu adevărat buni nu cred că le este frică de moarte. 

1 martie 2014
Scara rulantă cade în dizgrație odată ce s-a oprit din rotirea-i lentă, care aduce la suprafață, din străfundurile călduțe ale metroului, oameni prea obosiți sau prea leneși pentru a urca pe propriile picioare. Neclintită și inutilă, scara rulantă își pierde menirea, nu trece nici măcar drept o scară adevărată. Oameni neatenți se opresc derutați în fața primei trepte de metal imobile, câțiva își retrag pasul și se îndreaptă dezamăgiți spre scările de ciment, pe care le urcă cu năduf. Altfel stau lucrurile în cazul scărilor rulante oprite de cine știe când, care nu au mai fost văzute în mișcare de multă vreme; pe măsură ce menirea lor inițială începe să cadă în uitare, ele capătă valențe de scară adevărată, sunt fixe acum și pot fi urcate, nu mai sunt ocolite și înjurate. 

27 februarie 2014
O fată și un băiat așteaptă la semafor, trei lalele roșii își scot capetele roșii din ghiozdanul lui, chipul ei este pe jumătate întors. Poate că sunt iubiți sau doar prieteni buni, nu putem ști cu siguranță, pentru că mâinile lor nu se văd, poate că se țin de mână și , în acest caz, relația dintre ei este certă, dar lipsa atingerii nu înseamnă că ei nu pot fi iubiți sau chiar soți. Florile sunt pentru ea sau pentru altcineva, poate că el merge la o întâlnire și cei doi se despart acolo, la semafor, iar lalelele își continuă călătoria spre mâinile fetei care le va primi, sau poate mâinile mamei, căci rostul lor este să aducă un zâmbet pe chipul cuiva. Chiar și eu am zâmbit, deși nu erau pentru mine, fiindcă purtau în ele o fărâmă de dragoste și de joacă. 

24 februarie 2014
O cană albă de porțelan sau, poate, de ceramică ordinară, cu o bordură de flori și romburi albastre, în care mama îmi aduce cafeaua în fiecare dimineață. Are un defect pe latura fără toartă, și, așa cum țin eu cana atunci când beau, cu toarta întoarsă spre mine, degetele găsesc și pipăie excrescența de ceramică, o mică porțiune în relief, neașteptată și vie pe suprafața altfel netedă a cănii. Mângâi mica umflătură cu buricele degetelor și devin conștientă de prezența cănii în mâna mea, o cană veche, care a scăpat intactă din lupta cu gravitația. Este banală și chiar urâtă, dar iată, eu o privesc și o simt. Și o țin strâns.

11 februarie 2014
Este un soare minunat de februarie și m-am oprit la ieșirea din pasajul de la Universitate, pe treptele dinspre Teatrul Național, unde îmi place să stau și să observ oamenii din când în când. La câțiva pași de mine, în dreapta, sunt două femei la vreo patruzeci de ani, care au mutre de lesbiene. Am impresia că vorbesc în franceză, și tare aș vrea să intru în vorbă, dar nu pot găsi o frază potrivită. Altădată eram mai îndrăzneață, acum îmi înghit cuvintele. La câțiva metri spre stânga, un boschetar cântă din frunză. Zâmbesc, pentru că se pricepe, iar melodia săltăreață se potrivește grozav cu primăvara timpurie. Destul de repede, însă, trilurile ascuțite pătrund prin pelicula de soare ce-mi glazurează ochii, este același cântec repetat la infinit, încât devine sâcâitor. Mă ridic, pentru că momentul solar este de-acum ruinat, îi dau boschetarului un leu și îi spun să mai învețe și alte cântece. El râde cu gura-i știrbă și-mi spune să mai trec pe acolo, pentru că o să cânte și altceva. Pe când cobor treptele spre întunericul pasajului, el începe deja o nouă melodie sprințară la frunză, iar eu mă întreb de ce nu a făcut-o mai devreme. Dar nu mă mai întorc. 




14 comentarii

  1. Parca ai iesit cu o camera de filmat formata din cuvinte. Reportaj nici cald (fara impresii si romantisme) dar nici rece. O dozare frumoasa, reala. Ca si cand ai dat copy-paste (sau ca sa ma exprim ca un barbat ctrl/c-ctrl/v) la un gand de-al tau.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc pentru acest feedback, Ștefan. Ar trebui să revin la gândurile răzlețe, căci nu am mai scris pe această pagină de ceva vreme. Primăvara am o stare destul de meditativă, care se mai diminuează vara - dar adevărul este că am cam neglijat postările din această secțiune.

      Ștergere
  2. Iartă-mi indiscreția...dar îmi poți spune câți ani ai?

    RăspundețiȘtergere
  3. Îți mulțumesc oricum pentru răspuns.Îmi dau seama că acest aspect e lipsit de importanță,însă curiozitatea m-a împins să îți adresez această întrebare inutilă,în urma a ceea ce am citit.Cuvintele tale aprind trăiri puternice în sufletele oamenilor.Continuă ceea ce faci,aștept poate pe viitor un volum scos la lumină.Sper la cât mai multe :).

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hihi, ce de încurajări! Mulțumesc mult. Uite, adineauri am mai scris ceva, un mic text (cam ciudat, știu) amânat de vreo câteva luni, ca multe alte texte. O să încerc să scriu mai des pe pagina asta, pe care am tot neglijat-o. Și să știi că, orice vârstă ai avea, nu e nici prea devreme, nici prea târziu să te apuci de ceva care-ți face plăcere. La început o faci mai prost, dar cu timpul devii mai bun, iar dacă există și un strop de talent (și ambiție), cine știe unde vei ajunge... Cum eu nu prea am ambiție, iar de talent mă îndoiesc, rămân cu plăcerea de a scrie. :))

      Ștergere
  4. Fii sigură de talentul și ambiția ta!Ceea ce scrii tu se numește artă!:)
    Te apreciez foarte,foarte mult pentru ceea ce faci și m-am bucurat la fel de mult când am descoperit această pagină,întâmplător găsită prin romanul „Marina” de Carlos Ruiz Zafón,roman pe care îl îndrăgesc...Abia aștept să fac rost de cât mai multe volume din lista ta numeroasă!Îți mulțumesc!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vaai, m-ai copleșit cu încurajări și cuvinte frumoase! Cumva, mă motivează să mă ridic la înălțimea lor, pentru că eu nu mă văd încă acolo. :) Îți mulțumesc!
      Sper să ne potrivim la gusturi în privința cărților citite - îmi dau seama prea bine că ceea ce îmi place mie nu va fi neapărat pe placul tuturor. „Marina” a fost o carte tare faină, mă bucur că ți-a purtat pașii încoace. :)

      Ștergere
  5. Răspunsuri
    1. O declarație neașteptată, mulțumesc! Am fost ocupată cu alte activități în septembrie, dar voi reveni cât de curând pe blog.

      Ștergere
  6. Dupa cum a spus si persoana anonima de mai sus. Ar trebui să scrii. Poate nu ai talent in arta scrierii sau poate ai,cine știe. Eu nu sunt critic.
    Dar stiu una precis,o persoana care fă semnificație lucrurilor simple precum "lalelele intr-un ghiozdan" merita si va fi citită .
    Cel puțin de mine si de anonimul de mai sus :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc tare mult pentru încurajări. :) Ar trebui să-mi fac timp pentru scris, în cazul acesta, deși nici de recenzii n-am mai reușit să mă ocup constant în ultimele luni - viața tot intervine, se pare. Îmi venise la un moment dat ideea de a scrie texte scurte pornind de la fotografiile mele, dar nu m-am ținut de ea - doar imaginea cu lalelele m-a inspirat pe loc. :)

      Ștergere
  7. Un pic dezamagit ca s-au terminat comentariile. Ce s-a intamplat dupa decembrie?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Comentariile? Sau faptul că n-am mai scris în ultimele luni nicio „chestie”? N-am mai avut nici inspirație, nici timp, din păcate. Sper să vină și vremuri mai relaxate.

      Ștergere

Un produs Blogger.