Bonobo și ateul – Frans de Waal

luni, 26 februarie 2018

recenzie carte Bonobo și ateul de Frans de Waal

► „Bonobo și ateul. În căutarea umanismului printre primate”, de Frans de Waal 
Ed. Humanitas, 2017, 322 pag. | Traducere: Ioana Miruna Voiculescu
Titlul original: „The Bonobo and the Atheist: In Search of Humanism Among the Primates”, 2013 | Țara: Olanda/SUA


Știați că înroșirea obrajilor este singura expresie exclusiv umană? Că primatele, delfinii și elefanții au conștiință de sine și își recunosc propria reflexie în oglindă? Că oamenii asupra cărora căscatul are un efect foarte molipsitor s-ar părea că sunt și cei mai empatici? Că există neuronii-oglindă, care favorizează răspândirea unor obiceiuri într-o comunitate, prin imitație? Sau că cimpanzeii se pricep să citească oamenii, pentru că sunt foarte buni la limbajul trupului? Eu nu știam, de fapt abia acum am aflat multe dintre lucrurile despre care vorbește primatologul Frans de Waal în „Bonobo și ateul”. Am învățat o mulțime de chestii interesante din volumul ăsta, care atinge subiecte din domeniul științei, religiei și filozofiei, dar și al artei, cu un limbaj accesibil și teorii prezentate pe înțelesul tuturor.

De pildă, habar n-aveam de existența primatelor bonobo, despre care s-a crezut multă vreme că sunt doar niște cimpanzei mai mici. Este ironic că am ascultat adeseori piesele artistului Bonobo, dar nu m-am întrebat niciodată dacă numele lui de scenă înseamnă ceva. Primatele bonobo, alături de cimpanzei, sunt cele mai apropiate rude în viață ale omului: analiza ADN-ului a arătat că este comun într-un procent de 98%. Uimitor, nu-i așa? Și totuși, în ciuda descoperirilor din ultimele decenii, există încă o mulțime de oameni care resping teoria evoluției. „Trebuie să fii destul de imun la dovezi ca să pui la îndoială evoluția”, spune Frans de Waal, adăugând: „Pentru cei care cred că moralitatea vine direct de la Dumnezeu creatorul, acceptarea evoluției ar deschide un hău moral”.
8

Jurnal de lectură (februarie)

luni, 5 februarie 2018

11-19 februarie

Mai am vreo 60 de pagini și termin „Bonobo și ateul”, o carte de non-ficțiune a lui Frans de Waal, un cercetător olandez specializat în comportamentul primatelor. N-aș fi ajuns prea curând la cartea asta dacă nu mi-o recomanda Cătălina, care mi-a și împrumutat-o. În cea mai mare parte, e scrisă pe înțelesul tuturor, astfel că lectura curge neașteptat de repede. Bine, nu chiar așa de repede în cazul meu, pentru că m-am reîntors la scos notițe cu ocazia acestei cărți. Renunțasem la însemnări în ultima vreme, din cauza timpului redus de lectură, dar mi-am dat seama că e de preferat să citesc mai puțin și să înțeleg (și să rețin) ceea ce aflu decât să citesc mult și să uit repede. Iar cartea lui Frans de Waal e plină de informații și teorii foarte interesante, nu doar despre primate și moralitate – de pildă, pe parcursul întregului text, autorul revine la analiza celebrei picturi a lui Hieronymus Bosch, „Grădina desfătărilor lumești”. Am învățat multe din „Bonobo și ateul”, de unele lucruri n-aveam habar, deși sunt informații care ar trebui să țină de cultura generală. 

Bonobo și ateul de Frans de Waal

Oarecum în paralel, am citit și din „G.”, un roman de John Berger, un nume despre care eu nu știam absolut nimic, până să-mi spună amicul meu irlandez că e unul dintre autorii lui preferați. Scriitorul britanic a fost și critic de artă, și pictor, și poet, deci a fost un om cu multiple talente (zic „a fost” pentru că a murit la începutul anului trecut). Cartea a primit Premiul Booker în 1972 și se concentrează (deocamdată) pe viața câtorva personaje din Europa anilor 1880, văzute în contextul politic foarte agitat, cu accent pe situația social-politică a Italiei. Deși povestea de bază e destul de simplă, narațiunea e complicată de intervenția autorului în text, de fragmente scrise sub forma unor scurte eseuri și de multe alte subiecte intercalate cu firul principal (de pildă, figura lui Garibaldi). Berger vine cu tot felul de afirmații și teorii care mă nedumeresc și mă depășesc, pe unele nu le înțeleg deloc, dar măcar încerc. Nici la „G.” nu luasem notițe, iar când a început discuția cu Declan pe marginea cărții, m-am trezit că nu prea știam ce să spun, așa că am revenit la prima pagină și am scos câteva însemnări. Mda, încă o dovadă că notițele ajută la formarea unor păreri mai clare asupra textului, chiar dacă asta înseamnă un efort în plus și o lectură care avansează mai lent.
21

Fragment: „Sfîrșitul”, de Attila Bartis

vineri, 2 februarie 2018

Fragment roman „Sfârșitul” Attila Bartis Polirom

M-am bucurat când am aflat că urmează să apară un nou roman de Attila Bartis, căci „Tihna”, citită în 2016, a intrat repede pe lista cărților mele preferate. Radu Pavel Gheo, pe care s-a întâmplat să-l vizitez tocmai în perioada când redacta „Sfîrșitul”, mi-a spus că romanul e despre un fotograf și că e cel puțin la fel de bun ca „Tihna”. Nu m-am grăbit să-l cumpăr, pentru că a început să-mi fie teamă de boala cărților dorite: odată intrate în bibliotecă, dispar ca înghițite de o gaură neagră și pot trece ani buni până când reușesc să le citesc. În cele din urmă, am primit cartea în dar, după Crăciun, și o țin aproape, cu gândul la o lectură complicată și stranie, taman pe gustul meu.

Pentru cine n-are răbdare să citească ce am scris despre „Tihna” (și chiar am scris o grămadă!), am extras un paragraf din care puteți înțelege cum am perceput eu cartea și cam ce așteptări am acum de la „Sfîrșitul”: „Tihna” este o carte ca un vulcan pe punctul de a erupe, în care brutalitatea, sexualitatea, poezia și nebunia se amestecă, rezultând un hibrid bizar, cu efecte nocive asupra cititorului sensibil și pudibond. Cartea asta e uneori otravă, alteori miere, cert este că-ți răscolește măruntaiele și joacă un joc murdar cu creierii și sentimentele tale de om respectabil. Îți face greață, te oripilează, dar alteori te urcă pe culmile frumuseții când te aștepți mai puțin – însă asta mai rar, pentru că, în cea mai mare parte, este o carte sumbră, mocirloasă și plină de tenebre.
0
Un produs Blogger.