marți, 11 iulie 2017

Jurnal de lectură - iulie


5-10 iunie

Deocamdată, am citit foarte puțin luna asta, trec zilele și mă mir că nu găsesc măcar o oră liberă de stat cu nasul într-o carte. Plimbarea cu cățelul rămâne uneori singura perioadă certă de lectură din zi (presimt că jurnalul de luna asta va fi unul tare scurt). Nu trebuie să mă mai mir, așadar, că n-am ajuns nici măcar la jumătatea volumului de povestiri al lui Bogdan-Alexandru Stănescu. Eram foarte curioasă să citesc Copilăria lui Kaspar Hauser, o începusem mai demult în autobuz și m-a cucerit imediat felul în care scrie BAS, dar eram prinsă cu alte cărți atunci și am amânat-o. 

Weekendul ăsta am reușit să citesc un pic în vârf de deal, la Voineasa, privind spre versantul opus al văii, unde hotelul Lotru și restaurantul Lotrișor, acum semi-părăsite, au un aer dezolant și oarecum misterios. Citeam câteva pagini, mă uitam în zare, îmi imaginam că hotelul se animă iarăși, ca pe vremuri, reveneam la lectură, și tot așa. Aș mai fi putut sta cel puțin două zile pe acel deal, nefăcând altceva decât să citesc și să privesc peisajul, fără să mă plictisesc. 


Primele povestiri mi-au plăcut mult, BAS chiar scrie foarte mișto. Nu pot să scap de senzația că autorul își povestește viața în aceste proze legate printr-un narator comun - adultul care privește spre copilărie cu un soi de melancolie, deși, după cum aflăm și ne cutremurăm, nu prea are motive să regrete acei ani duri, marcați de teamă și nesiguranță. E genul de copilărie despre care nu prea auzi povestindu-se în jur, printre prieteni și cunoscuți. Nu e nici atât de dramatică încât să ajungă la știri, dar nici idilică nu se poate numi - nici pe departe. Am pozat un citat din multele care mi-au plăcut:



3 iulie

Vreau doar să notez că, fiind într-o stare mai dubioasă după câteva zile de dormit pe sponci, am încercat să încep o carte nouă (pentru Mo Yan n-aveam condiția necesară), iar singura care m-a prins a fost Metro 2033, de Dmitri Gluhovski. E un SF despre o societate post-apocaliptică, când viața s-a mutat în galeriile de metrou din subteranele Moscovei. M-a captivat de la bun început, ceea ce mi se întâmplă mai rar. Am citit puțin și a doua zi am lăsat-o deoparte (cartea are vreo 600 de pagini și aș vrea totuși să termin lecturile începute), dar în minte mi-a rămas imaginea tunelului în care câțiva ruși beau ceai de ciuperci și ascultă povești terifiante despre ce s-a întâmplat în alte stații ale metroului moscovit. Voi reveni la romanul ăsta la un moment dat, cu siguranță. 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...