luni, 22 mai 2017

Inocenții - Ioana Pârvulescu




În anumite privințe, casele seamănă mult cu oamenii: le privești învelișul exterior, afli poate când s-au născut și alte repere importante din existența lor, dar nu prea ai cum să cunoști ce s-a petrecut înlăuntru. De câte ori, uitându-mă la o clădire interesantă, nu m-am întrebat ce întâmplări se leagă de acele ziduri și încăperi! Iată că, prin intermediul unei cărți precum Inocenții, putem păși în intimitatea unei case, aflând câteva dintre poveștile oamenilor care au locuit-o sau i-au trecut pragul. Cartea Ioanei Pârvulescu - nu tocmai roman, dar nici proză scurtă - ne poartă din pivniță până pe acoperiș, prin istoria, camerele și tainele unei case din Brașov, „născută” cândva prin secolul 17, sau chiar mai devreme.

Într-un alt timp și o altă lume, când nu existau telefoane mobile, internet, laptop și e-mail, iar copiii născoceau jocuri și povești cu propria lor imaginație, pe o stradă din Brașov locuiau într-o casă veche opt adulți și patru copii. Cum încăpeau toți acolo e un mister, căci nu era vreun palat, nici măcar un conac, dar casa de pe strada Maiakovski (fostă și viitoare Sfântu Ioan) pare o întruchipare a raiului pentru copiii care mereu găsesc aici ceva de explorat, dar și ceva interesant de învățat de la adulții care aplică metode pedagogice destul de relaxate. Cei patru copii - Ana și fratele ei, Matei, plus verișorii Dina și Doru - sunt liberi să cutreiere străzile orașului sau să pornească în expediții pe Tâmpa, în căutarea unor tuneluri iluzorii care, după cum spune legenda, ar lega Piața Sfatului de șaua unde se afla cândva un altar al cetății Brassovia. 

Ana, mezina familiei, este cea care relatează diferite episoade din viața casei și a generațiilor care o locuiesc. Lumea mea era simplă și se repeta fără să mă plictisească. Cineva mi-a spus mai târziu că asta e chiar definiția Paradisului. Văzută prin ochii ei, această existență pare una idealizată, însă necazurile și neajunsurile se ghicesc la periferia unei copilării petrecute în anii comunismului. Este o lume mică, aparent statornică și armonioasă, care se destramă însă treptat, începând cu lucrurile înstrăinate de nevoie și terminând cu plecarea unor oameni ce păreau că vor face parte întotdeauna din universul străzii Maiakovski.

Ăsta e marele avantaj al unei case „de familie”, poţi cere tot ce-ţi lipseşte în clipa aia. Uneori te alegeai doar cu răspunsul „N-am, de unde să am, crezi că-s Madam Mălai?” Am aflat, într-o zi, de ce spuneau aşa. În copilăria mamelor noastre exista, în vecini, un mic magazin la stradă, ţinut de o doamnă pe care-o chema în mod nu prea fericit Mălai. Însă proprietara îşi transformase numele în atracţie şi pusese deasupra uşii o firmă frumoasă: „Tot ce vrei şi tot ce n-ai/Găseşti la Doamna Maria Mălai”. Într-adevăr, avea de toate, mâncăruri diverse, ca la băcănie, obiecte de mercerie şi o mulţime de fleacuri, ca la talcioc. Singurul lucru pe care nu-l găseai la Doamna Maria Mălai era chiar mălaiul. Iar asta pentru că, spunea ea, „Nu mă vând”. (pag. 219)

În casă trăiesc oameni cu povești care mai de care mai interesante: Nenea Ionel și strămătușa Magda (zisă Tanti), tata-mare, de meserie doctor, și mama-mare, care înființează o societate secretă, SIL (adică Societatea de Îndreptat Lumea), în care cei patru copii devin membri pe viață. La fel de captivante sunt și poveștile celorlalți membri ai familiei, care vin uneori în vizită: fratele bunicului, Nenea Gheorghe, un excentric cu idei bune, din păcate în contratimp cu epoca, sau Nenea Gyuri Baci, fratele bunicii, care le vorbește copiilor despre dragoste și „izgonirea din Rai”.

Toți adulții casei sunt de părere că ești de atâtea ori om câte limbi străine știi - iar româna, germana și maghiara apăreau în repertoriul tuturor. Educația se face simplu, cu subtilitate, în decursul conversațiilor. Fiecare poveste, călătorie sau întâmplare este un prilej pentru a învăța lucruri noi, iar Tanti strecoară abil informații de cultură generală și întrebări prin care îi testează pe copii - și, indirect, pe cititorii cărții (aflăm, de pildă, despre cerneala invizibilă, efectul Tyndall, limba esperanto sau originea numelui „Brașov”). Însă Ana învață multe lucruri și pe cont propriu, cum ar fi faptul că viața se întinde dincolo de zidurile casei, că o casă adăpostește și oameni invizibili, care produc tot felul de încurcături, sau că dragostea e o calamitate pentru orice grup. Pe-atunci nu știam încă nici despre oameni că mor, darămite despre case sau orașe, despre civilizații sau stele. Asta am învățat eu toată viața: că nimic nu-i deloc așa.

N-am văzut pe nimeni din casă citind cu atâta poftă, ca tata. Cum avea un ban, cum îşi lua sau ne lua o carte, pe care o deschidea de parcă ar fi vrut să se mute cu totul acolo, înăuntru. Nici nu mă auzea, dacă-i vorbeam când citea. Tata avea la îndemână un Larousse în care mă punea să caut cuvinte franţuzeşti, chiar înainte de a şti limba asta, mi le spunea pe litere, şi aşa franceza s-a amestecat încetul cu încetul între cuvintele mele. (pag. 277)

Ana privește lucrurile și din perspectiva casei, care este înzestrată cu trăsături umane: pereții îi transpiră, ochii ei urmăresc casele de vizavi, suferă când îi moare un om, știe tot felul de secrete, pe care copiii încearcă să le descifreze - precum sertarul încuiat din scrinul lui Tanti sau misterioșii cocoșei ascunși în ziduri. Dacă enigmele îi preocupă în mod deosebit la vârsta explorării și a aventurii, istoria, prezentă peste tot în casă, îi atrage mult mai puțin. Vaza lucrată dintr-un obuz de tun, sabia de Toledo din care se făcuseră mai multe cuțite sau pătura de cal folosită de bunic în război, pe care mama-mare călca rufele, sunt tot atâtea obiecte infuzate cu o istorie pe care copiii nu știu să o recunoască. Abia mai târziu, când importanța întâmplărilor și a lucrurilor crește odată cu ei, ajung să-și pună întrebări și să regrete ocaziile pierdute. Pe toţi adulţii de la mesele la care participam aş avea să-i mai întreb o mulţime de lucruri. Dar se vede că trecutul trebuie să rămână, în vieţile noastre, la fel de plin de posibilităţi ca viitorul.

Ți-am spus, nu-i aşa, că eu mă simţeam încă de pe-atunci rudă de sânge cu casa noastră? Era un membru al familiei. Avea în codul ei genetic câte ceva din toţi cei cu care, în anii copilăriei, m-am intersectat în lăuntrul ei, cu toţi cei pe care i-a găzduit o vreme. Îşi încrucişaseră şi ei acolo vocile, vieţile, istoriile personale, rupte, nu fără răni, din istoria cea mare. Aerul casei era dat de respiraţia lor, se mişca în acelaşi ritm cu mişcările lor. (...) ADN-ul casei e amestecat într-al meu. (pag. 322)

Miraculosul își face loc în poveștile Anei, aflată la vârsta la care lumea mare nu are limitări, iar supranaturalul face parte firesc din viața de zi cu zi. Într-o după-amiază, Ana vede cum ninge în tabloul cu un peisaj de iarnă din camera lui Tanti; bunica, despre care se spune că în tinerețe avea o capacitate neobișnuită de a detecta apele subterane, poate ghici culoarea la care se gândește fiecare; tatăl le povestește despre misteriosul bărbat care l-a salvat de la înec în adolescență; bunicul a trecut și el printr-o pățanie ciudată la cutremurul din noiembrie 1940. Chiar și la vârsta adultă, aceste întâmplări își păstrează aura de miracol și, cu excepția ninsorii din tablou, rămân undeva într-un tărâm al tuturor posibilităților, fără o rezolvare certă. 

Mai toate episoadele relatate în carte sunt savuroase, dar mi-au plăcut în mod deosebit aventurile câinelui Miticuțu, povestea anticarului care inventase un pix de lemn cu pastă și le dădea copiilor probleme de logică, descoperirea unei pietre cu o inscripție ciudată în șaua Tâmpei, tradiția de a pune un buchet de flori la mormântul lui Andrei Mureșanu (Brașovul făcea parte din Austro-Ungaria și tradiția devenise o operațiune primejdioasă, pentru care era ales un elev de la gimnaziul Șaguna), precum și poveștile membrilor familiei, care se dezvăluie treptat, pe măsură ce Ana află amănunte noi despre istoriile vechi, ca în foiletoanele de la televizor

Ce mi-a plăcut foarte mult la Inocenții, pe lângă întâmplările pline de farmec și informațiile interesante despre istoria și locurile Brașovului, a fost felul în care povestește Ioana Pârvulescu, cu umor și o abia simțită nostalgie, cu un limbaj simplu, nepretențios, cu un ton încrezător și optimist, dar și echilibrat, fără ca evenimentele triste să devină apăsătoare și fără a ridica în slăvi virtuțile familiei, ai cărei membri sunt, în mod evident, niște oameni deosebiți. Naratoarea se adresează unui auditor (nu aflăm cui, poate fiecărui cititor în parte), căruia îi istorisește toate aceste întâmplări, subliniind, din loc în loc, lucrurile pe care le-a învățat de-a lungul timpului.

Ţi-am mai spus că până la o vârstă destul de înaintată nu înţelegeam metaforele, iar asta făcea ca lumea celorlalţi, plină de explicaţii logice şi banalitate, să devină, pentru mine, ciudată, copleşitor de puternică şi, nu de puţine ori, supranaturală. Mă obişnuisem cu asta şi nimic nu era imposibil în lumea mea, altfel spus mă aşteptam oricând la orice. Poate că din cauza acestui defect de percepţie am devenit scriitoare, aşa cum unii oameni care au un defect la ochi şi văd lumea altfel decât noi toţi devin pictori. (pag. 164) 

Deși cartea Ioanei Pârvulescu nu poartă eticheta de „memorii” sau „autobiografie”, ispita de a o identifica pe autoare cu naratoarea Ana este foarte mare. Totul pare atât de autentic, încât tind să cred că poveștile relatate aici chiar s-au petrecut în realitate sau, cel puțin, au pornit de la o bază reală. Naratoarea stă undeva pe muchia dintre copilărie și maturitate, privind spre trecut prin ochii fetiței de odinioară, dar percepând totuși lucrurile cu mintea de adult. E, poate, o încercare de regăsire a inocenței, a acelei stări de spirit binecuvântate, când grijile ce țin de lumea adulților sunt departe, la marginea înțelegerii, iar viața e o înșiruire de momente pline de bucurie, mister și revelații. Micșorată, precum Alice, pentru a încăpea în casa ce aparține tărâmului copilăriei, Ana recuperează mirarea, fiorul și încântarea proprii felului naiv de a privi lumea.

Ed. Humanitas, 2016, 340 pag.
Încercasem mai demult să citesc În intimitatea secolului 19, era o carte împrumutată și am fost copleșită de cantitatea informațiilor, așa că am dat-o înapoi cu gândul să mi-o cumpăr (ceea ce nu s-a întâmplat nici în ziua de azi). În schimb, Inocenții m-a atras de îndată ce am aflat că poveștile sunt istorisite din perspectiva unui copil (una dintre slăbiciunile mele în materie de literatură, cred că v-am mai zis treaba asta). N-am fost deloc dezamăgită, ba din contră, lectura s-a dovedit o încântare. Știți sentimentul acela contradictoriu când îți vine să citești o carte pe nerăsuflate, dar în același timp n-ai vrea să se termine? Inocenții e genul acesta de carte: sărind din poveste în poveste, nici nu mi-am dat seama cum am ajuns la ultima pagină, când și noi, asemenea Anei, suntem izgoniți din raiul unei copilării extraordinare, populate de figuri și întâmplări memorabile. 

Casa noastră cu pod şi pivniţă supravieţuise într-o lume de blocuri. Era o eroină. Ne depăşea în toate privinţele. Trecuse prin două războaie mondiale, două cutremure, un bombardament. (...) Casa însăşi, cândva nesfârşită, mi se pare acum mică de statură şi neîncăpătoare. E limpede că am trecut şi eu dintr-o casă în alta, şi ştiu ce înseamnă asta: am altă vârstă. Tot ce am scris aici e, poate, ca să reintru pentru un timp în casa cealaltă şi în singura vârstă la care poţi s-o vizitezi. (pag. 334)

***

Ironia sorții este că, în urmă cu doar trei luni, am fost într-o scurtă vacanță la Brașov și am stat chiar pe strada Sfântu Ioan, la Hotel Aro Sport (unde am avut o cameră luminoasă, cu vedere spre acoperișurile cu țiglă roșie - cine știe, poate de acolo aș fi zărit și mica terasă a casei) - așadar, la o aruncătură de băț de casa în care a locuit familia Anei și unde s-ar părea că mai locuiește și astăzi mama naratoarei. Din carte am aflat că la Aro Sport s-a sinucis fratele poetului Mircea Ivănescu, la numai 22 de ani. Citind mai multe pe internet, am aflat din acest articol că Emil Ivănescu a decis să se sinucidă la o anumită dată, anunțată din timp tuturor cunoscuților (hmm!), și chiar și-a dus gestul la îndeplinire, deși l-a amânat un pic pentru a audia recitalul de la București al pianistului Walter Gieseking (hmm!). Se pare că tot el spunea că „viața nu e decât un pretext pentru o sinucidere reușită”. În 2006, Institutul Cultural Român a publicat cartea Artistul și moartea, de care sper să dau la un moment dat.

Cum una dintre plăcerile mele este să pornesc pe urmele cărților, m-am boscorodit un pic pentru că n-am citit cartea mai devreme. Știu, nu se compară cu experiența reală, la fața locului, dar nu m-am putut abține și am căutat casa pe Google maps, cu street view. Am găsit o posibilă candidată la numărul 10, deși la fel de bine ar putea să fie și casa de la nr. 12 - ambele au câte cinci „ochi” și o „gură”. Dacă e să ne luăm după descrierea Anei, casa ar trebui să aibă și o intrare pentru mașini, dar musai cinci ferestre, trei sus și două jos:

Cu ochii nu stătea tocmai grozav, avea unul în plus sau în minus, depinde cum voiai s-o iei: doi la parter, cam înghesuiţi, şi trei la etaj. Dacă te uitai bine, acoperişul cu ţigle avea şi el doi ochişori bulbucaţi, dintre care numai unul se lumina seara, în mod misterios. Gura îi era subţire şi dreaptă, exact cât să poată înghiţi, la nevoie, în burta ei, o maşină. Însă asta se întâmpla rar, când veneau musafiri din alt oraş, de-obicei se-ndopa doar cu oameni, patru familii şi noi, cei patru copii ai casei. (pag. 12) 

Noi, copiii casei, ne-am risipit prin lume, dar ne regăsim uneori, toţi patru, la vechea adresă, în vechea casă, în care doar mama a stat de gardă toată viaţa. S-au îngrijit una pe alta. (pag. 327)

*** 

Alte lucruri interesante aflate din carte:

*Antologia inocenței: titlul mi s-a părut foarte fain, am căutat mai multe informații și am aflat că este vorba de o carte publicată la Editura Ion Creangă, în 1972. Titlul complet este „Cele douăsprezece luni ale visului. O antologie a inocenței”, iar editorul este Iordan Chimet. Laura a scris despre carte aici. Cum zice și Laura, e o carte rară, care se vinde cu 250 de lei pe Okazii - fericiți cei ce o au deja în bibliotecă și o pot răsfoi după pofta inimii. 

*Hotelul ARO Palace din Brașov a fost proiectat de nepotul lui Ion Creangă, la fel ca ARO Sport. Dintr-un articol despre Horia Creangă, care a fost un promotor al arhitecturii moderne în România, am aflat că echipa lui a construit și clădirea ARO (azi Patria), pe terenul fostei case Marghiloman. Tot el a proiectat și Teatrul Giulești, Uzinele Malaxa, Grupul Școlar Mihai Bravu și Blocul Burileanu-Malaxa.


(Un lucru a dus la altul și, găsind poza de mai sus pe net, am rămas uimită văzând un muzeu foarte interesant acolo unde astăzi se află blocul Eva. Bineînțeles, clădirea a fost demolată de comuniști în 1964. De aici am aflat că muzeul a fost deschis publicului în 1910, iar Anastase Simu, academician român, și-a donat casa și întreaga colecție de artă statului român, în 1927. Un alt articol mai complex aici.)

*Vila Christian Kertsch din Brașov a fost construită în 1887 și demolată în 1970, după ce fusese afectată de două cutremure și grav avariată în timpul bombardamentelor din 1944. În locul ei a fost ridicată clădirea „Modarom”. După cum am aflat de aici, la Vila Kertsch a avut loc prima proiecție cinematografică din Transilvania, la 5 decembrie 1896, când lumea bună din Brașov a putut vedea, la câteva luni de la prima proiecție mondială din Paris, intrarea trenului în gară și ieșirea muncitorilor din fabrica Lumière.


*Cabana Bethlen a existat cândva pe Tâmpa, până a fost distrusă într-un incendiu din 1977. După cum am aflat de aici, restaurantul cu berărie a fost amenajat în 1890 într-o peșteră din șaua Tâmpei, iar în 1905 s-a extins printr-o terasă construită deasupra unei prăpăstii. Localul a fost botezat după András Bethlen, un ministru al agriculturii maghiar care vizitase Brașovul, dar, după 1948, numele a fost schimbat în Cabana-Restaurant Tâmpa.



4 comentarii:

  1. Antologia lui Iordan Chimet poate fi descărcată de aici
    https://www.scribd.com/doc/98894778/Cele-12-Luni-Ale-Visului-Iordan-Chimet-Ed-Ion-Creanga-1972

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc pentru informație! E drept că un PDF nu se poate compara cu cartea fizică (pare genul acela de carte care trebuie ținută în brațe și răsfoită pe îndelete, ca să te bucuri cu adevărat de ea), dar măcar îmi pot face o idee despre conținut.

      Ștergere
  2. Pentru mine ''Inocenții ''a însemnat și o lecție de viață, pentru că întreaga scriitură se află sub semnul supraviețuirii. '' În toată copilăria tot ce am învățat a fost să supraviețuim. Și toți părinții și bunicii și unchii și străunchii ne arătau cum.'' Țesătura de amintiri surprinde chipul fetiței Ana, cea care, adultă fiind, o simți cum stă în umbră, ascultă parcă cuminte, propriul glas din copilărie, dar mai murmură cîte o remarcă '' Uneori simți nevoia să rostești lucruri doar ca să te eliberezi de ele, chiar dacă nu le aude nimeni.Sau le spui cuiva care nu le cunoaște deloc.'' Cartea emană o energie de descătușare, de eliberare a oricăror angoase, suferinșe și sugerează o atmosferă stenică, în care orice obstacol poate fi depășit, totul depinde de noi '' Depinde de fiecare pe ce cale a viitorului e în stare să-și plaseze viața și în ce variantă a trecutului, din o mie, e în stare să-și găsească urma.''. Nu numai în Brașov, ci pe orice coordonate geografice ne regăsim în amintirile inocenților, așa cum i-a surprins cu atâta delicatețe și profuzime Ioana Pârvulescu. Îmi doresc nespus să mai citesc o carte asemănătoare, care să-ți dea șansa de a spera că poți depăși orice obstacole.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Îmi cer scuze pentru răspunsul întârziat, Alice!
      Foarte bună observația ta - autoarea vorbește, într-adevăr, și despre supraviețuire. Deși copilăria Anei a fost destul de ocrotită (mai puțin episodul cu tatăl, nu dau spoiler pentru cei ce n-au citit cartea), fetița a crescut înconjurată de mărturii ale celor care au supraviețuit războaielor, lagărelor, opresiunii comuniste, dar și elementelor naturii. Până și casa familiei este o supraviețuitoare. Și da, învățăturile primite de la toți membrii familiei reprezintă o pregătire temeinică pentru viață - în fond, tot pentru supraviețuire.
      Se pare că te-a impresionat cartea, mă bucur. Nu-mi vine în minte o carte asemănătoare, e drept că eu n-am perceput-o din același unghi ca tine (mă refer la faptul că orice obstacol poate fi depășit), dar asta e frumusețea lecturii - o carte faină, cu o poveste complexă de viață, vorbește fiecărui cititor în parte.
      S-ar putea totuși să te intereseze și Evadarea imposibilă de Lena Constante, care vorbește tot despre supraviețuire și despre un spirit care nu se lasă înfrânt de greutățile de neimaginat prin care trece.

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...