vineri, 25 noiembrie 2016

Republica - Bogdan Suceavă



Republica, de Bogdan Suceavă, Ed. Polirom, 2016, 322 pag. 

După Miruna, o poveste și Venea din timpul diez, m-am întrebat dacă Bogdan Suceavă va reuși să mă surprindă din nou, și iată că a făcut-o cu cel mai recent roman, Republica. Știam doar că are legătură cu Ion Luca Caragiale și cu revoluția de la Ploiești, din 8 august 1870, și, nu în ultimul rând, că este un... roman. Nu mică mi-a fost mirarea când, în primele pagini, am dat peste o listă de personaje, apoi peste niște scene de teatru! Știind că I.L. Caragiale este unul dintre personajele cărții, mi-am zis: în definitiv, ce formă putea fi mai potrivită decât cea a teatrului, în care a excelat dramaturgul român? Și totuși, n-a fost chiar așa.

Construită în cinci acte și un entr'acte (plus un prolog și un epilog), Republica îmbină replici și monologuri tipice teatrului cu pasaje narative și dialoguri proprii romanului. Este un hibrid interesant, cum eu una n-am mai întâlnit până acum. Poate că veți avea rețineri văzând numărul mare de personaje și aparentele straie teatrale - pentru unii dintre cititori, menirea pieselor de teatru nu este să fie citite, ci văzute pe scenă, în interpretarea actorilor -, însă trebuie să vă spun că Republica este doar parțial o piesă de teatru, cum este doar parțial despre Caragiale.

Nu pierde românul ocazia să ia parte la o sculare pe cinste! (p. 19)
Trebuie să ai încredere în inima românului, când are motiv de supărare. (p. 33)

Moldovenii au geniul răspunsurilor au ralenti. Să ai grijă atunci când vezi Moldova aşteptând. (p. 35)

IANCU: Nu cred că se vor sparge capete pe străzi. Asta se face la alegeri. La revoluţie e altfel, toţi de aceeaşi parte. (p. 68)

- Fii, domn’e, serios! E revoluţie dacă izbândeşte! Dacă nu, e chermeză! (p. 167)

Republica ne restituie un episod important al istoriei, care se pare că a avut un cuvânt de spus în evoluția României moderne, căci a influențat politica domnitorului Carol I și modul în care a relaționat cu poporul român. În noaptea de 8 august 1870, câțiva liberali din Ploiești, în frunte cu avocatul Alexandru Candiano-Popescu, au mobilizat 3000 de locuitori ai urbei, care au ieșit în stradă pentru o revoluție progresistă împotriva lui Carol I, ajuns pe tronul țării în urmă cu numai patru ani, după lovitura de stat care-l înlăturase pe Cuza. Totul se organizează cu ajutorul preoților, căci preoți ca-n Ploiești nu s-au mai pomenit: ei, care ar trebui să-și vadă de cele sfinte și să nu se amestece în politică, protestează cot la cot cu enoriașii liberali, pentru că nimic nu e mai sublim decât să fii una cu voința poporului

A fost o mișcare destul de pașnică, stimulată de presupusa victorie a Franței împotriva Prusiei, dar și de o telegramă primită din partea lui Brătianu, prin care se anunța căderea regimului și constituirea unui nou guvern și a unei Regențe. Cu privirea mereu ațintită către Franța (Noi, în Ploiești, suntem cu toții un fel de parizieni), pentru care au o nespusă admirație, liberalii nu vor să fie prinși cu un Hohenzollern pe tronul țării, când victoria Franței împotriva Prusiei este mai mult ca sigură. Însă, după numai cincisprezece ore, revoluția este împrăștiată de regimentul de gardă venit cu trenul de la București, câteva sute de oameni sunt arestați, după care încep anchetările și procesul. Unii spun că la Ploiești s-a proclamat Republica, alții zic că n-a fost vorba de așa ceva. Dar ce s-a întâmplat, de fapt, atunci? A fost primul caz din istorie când un mare număr de oameni sunt ţinuţi arestaţi pentru participare la o chermeză, spune unul dintre liberalii anchetați. Desigur, cetățeanul turmentat nu putea să lipsească de la o astfel de manifestare cu nuanțe bahice. 

— Ei, ce să‑i faci, modelul francez împinge înainte societatea Principatelor Unite, aşa cum boul trage de plug. Dacă francezii merg dintr‑o revoluţie într‑alta şi dacă lor li se pare că ăsta‑i progresul, atunci unii cred că şi noi trebuie să facem la fel. Şi‑atunci hop în stradă, musiu ! Cum se face că numai partea tâmpă a ideilor franceze ajunge la noi ? (pag. 250)

Deși cartea poate părea cam searbădă prin subiectul istoric cu o pronunțată tentă politică - un subiect de nișă, care probabil va genera un interes mai restrâns -, Bogdan Suceavă reușește să înlăture ariditatea faptelor și să îmbrace povestea în nuanțe calde, iar pe alocuri, chiar lirice. Scriitorul dozează foarte bine evenimentele, menținând un ușor suspans, și reușește să surprindă starea de fierbere a urbei, emoția revoluției, acel moment unic pândit de tânărul Iancu Caragiali, când inimile aprinse de entuziasm bat la unison și se unesc într-o cauză comună. Drept să spun, am simțit fiorul acelor momente, ca și cum aș fi fost acolo, pe străzile Ploieștiului, la fel cum am simțit și emoție în timpul procesului care urmează revoltei, și chiar am tremurat puțin de grija lui Candiano-Popescu, pentru că, pe nesimțite, m-am atașat de acest, să-i zicem, erou - căci are stofă de erou, prin curajul nebunesc cu care se expune pericolelor, prin înflăcărarea cu care își urmează idealurile, dar și prin spiritul de sacrificiu, căci Candiano încearcă să ia asupra sa întreaga vină (deși, după cum vom vedea, „o întoarce ca la Ploiești” și își minimizează vina). 

Mă roade gândul că și eu am fost la fel de naivă ca tânărul Iancu Caragiali, iar evenimentul solemn n-a fost decât o farsă, și, cu lipsa mea de experiență într-ale politicii, nu am înțeles prea clar cum stau lucrurile. Bogdan Suceavă nu dă sentințe și nu trage concluzii (cel mult ne mai ghidează, ici și colo, prin vorbele unor Luca Caragiali sau Zaharia Antinescu), ci lasă faptele să vorbească de la sine, oferind cuvântul actorilor principali, care vorbesc posterității prin frazele pe care le-au lăsat scrise fie în memorii, fie în lucrări cu tentă autobiografică.

O surpriză a cărții este însuși Caragiale, pe care Bogdan Suceavă îl înfățișează într-o ipostază inedită: aceea de adolescent cam naiv și foarte idealist, care se află încă sub înrâurirea părinților, în special a mamei, Catinca, care îl controlează cu o voință de fier (sunt foarte amuzante scenele în care mama îl aleargă cu mătura sau îi îndoaie sabia căpătată la revoluție). Mai aflăm că, la doar 14 ani, Iancu votase „la suveică” la plebiscitul din 11 februarie 1866, și nu o dată, ci de șapte ori! 

În 1870, Iancu era copist la tribunalul din Ploiești, o muncă care-i omoară sufletul și îl sufocă. Clopotele care vestesc în noapte începerea revoluției îl aduc pe Iancu în stradă, pentru că vrea să fie martor momentului înălțător când țara se va aprinde de o mare pasiune. Caragiale este prins în vârtejul nebuniei generale și ajunge un membru activ al revoltei, dezarmând un om al legii și fiind numit subcomisar al poliției republicane. Degeaba îi spusese Luca Caragiali că, în acel moment la istoriei, nu se putea naște o republică.

ZAHARIA ANTINESCU: Dumneata, tinere domn Caragiali, ar trebui să‑ţi vezi de carieră! Nu să te aduni cu toţi aceşti coate‑goale! Cu aceşti maţe‑fripte!
IANCU (privind în jur, oarecum surprins de libertatea cu care vorbeşte învăţătorul): Dar aici e tot Ploieştiul!

ZAHARIA ANTINESCU (fără teamă că ar putea să fie auzit): Nişte ameţiţi! Nişte neica‑nimeni!

IANCU (cu excesivă politeţe): Domnule învăţător, regret că vedem lumea diferit! Acum trebuie să plec!

ZAHARIA ANTINESCU: Stai puţintel ca să‑ţi spun aşa: să‑ţi fie ruşine, stimabile! Ruşine, pentru că trăim sub domnia lui Vodă Carol şi putem să facem ceva cu ţara asta! Auzi? Cine altcineva are viziunea de a scoate din noroiul lui milenar acest pământ bătut de soartă?

IANCU (ca şi cum ar explica o aserţiune deja limpede): Poporul s‑a ridicat de acum. Şi e ridicat contra tiraniei lui Vodă Carol.

ZAHARIA ANTINESCU: La scara istoriei, ridicările popoarelor nu înseamnă nimic! Cine admiră picturile făcute de orbi?

IANCU (căzut pe gânduri): Ba eu cred că tocmai ridicările popoarelor înseamnă istoria! Prin ele ne vorbeşte istoria! Când ne tresare inima de emoţie, atunci ne simţim veacul!

ZAHARIA ANTINESCU (face semn cu mâna, desconsiderând argumentul): Ai înţeles greşit, tinere! Tot aşa şi stomacul nostru ne vorbeşte prin vânturi! (pag. 90)

Este interesant faptul că Bogdan Suceavă surprinde în acest roman sfârșitul inocenței lui Iancu Caragiale. Revolta și procesul la care asistă sunt un punct de cotitură pentru tânărul prins între propriile aspirații și datoria de a-și ajuta familia. Ceva se schimbă în interiorul lui, grăbindu-i maturizarea. Se întoarce acasă un alt om, ceva mai înțelept, pregătit să-și ia viața în propriile mâini. Schimbarea se reflectă și în atitudinea Catincăi, care slăbește strânsoarea maternă cu care îl protejase până atunci și ia pentru prima oară în serios dorința lui Iancu de a se muta la București, pentru a fi aproape de unchii săi actori și de scena teatrului, care îl fascinează atât de mult.

Visul profetic dintr-o noapte de febră cuprinde în el universul caragialian de mai târziu și reprezintă momentul în care Iancu Caragiali, ca într-o oglindă netulburată de patos și idealuri, vede lumea românească așa cum este, asemenea unui carnaval domestic unde dansează marionete care, luându-se în serios, și-au uitat condiția de făpturi trecătoare, firea șovăitoare și ignoranța, crezând că prin jocul lor prefigurează veșnicia, vorbind despre idei înălțătoare, când ele nu disting gastronomia de politică, când amestecă vinul cu actul politic

„Iancule, spune, cum ţi se par oamenii între care trăieşti?... Spune ce vezi, pentru că, din ceea ce mărturiseşti, se încheagă sufletul tău“. Curioasă ieşire a nopţii printre atâtea visuri încurcate, iată în fine unul clar, unul în care toate chipurile par măştile unui carnaval domestic, în care nimic nu pare serios, ci totu‑i luat în şagă. (...) Toţi sunt marionete, cu picioare şi braţe din segmente de lemn, frumos închegate la încheieturi, dar atârnând de un şir de scripeţi mecanici legaţi de clapele unui clavecin. Visul apasă cel mai mult atunci când din clavecin se‑aude Marsilieza, pentru că marionetele fără de chip capătă o rigiditate profund serioasă, ca şi cum din aţe s‑ar naşte temeinicia, din dansul lor mecanica socială, din dinamica lor progresul. (...) De‑acum serioase, fiecare se joacă pe sine, uitând că sunt făcute din materie care arde. (...) De ce uită oare ele asta? De ce vezi mai clar, în noaptea febrei, asemenea lucruri? De ce marionetele vorbesc despre onoare, dacă nu ştiu ce‑nseamnă asta? De ce vor să danseze cadriluri pe care aţele lor nu le ştiu? De unde setea de a vorbi despre loialitate acolo unde loialitatea e necunoscută? (pag. 294)

Sunt, însă, și alte aspecte prin care m-a surprins acest roman. Stilul narativ și tonul abordat sunt diferite de cele întâlnite în Venea din timpul diez și Miruna, iar narațiunea se parcurge mult mai ușor, față de densitatea romanelor amintite, prin care am înaintat destul de lent. Însă Republica nu este o carte mai puțin complexă, căci aduce laolaltă istoria, politica și moravurile epocii, atât în Ploiești, cât și în Târgoviște (unde are loc procesul), iar în spate se intuiește o lungă perioadă de documentare. Din câte am înțeles, revolta de la 8 august 1870 a fost un eveniment mult mai complex, însă Bogdan Suceavă reușește să distileze faptele și actorii mai importanți pentru a păstra esențialul și pentru a evita ca romanul să se transforme într-o greoaie lucrare de istorie, pe care mulți cititori n-ar fi putut-o digera.

Pentru mine, Candiano-Popescu era doar un nume, numele unei străzi din București, și nu știam nimic despre acest personaj istoric. Trebuie să recunosc că nu mă împac cu politica, și nici istoria nu este punctul meu forte. Însă cartea lui Bogdan Suceavă a reușit să mă captiveze și, uneori, să mă țină cu sufletul la gură, ca să nu mai spun de momentele în care am izbucnit în râs la unele scene absolut ilare. A izbutit să facă asta prin dialoguri spumoase și episoade de un comic absurd, prin informații interesante pe care le scoate la iveală și personaje bine individualizate, prin logica și rigurozitatea cu care reconstituie arhitectura revoltei și a procesului, infuzând niște fapte altminteri seci cu ironie fină, umor și un ușor suspans, păstrând, totodată, câteva surprize pentru sfârșit. 

Uneori, o doză de ignoranță este binevenită, căci, până la final, nu am știut care va fi deznodământul procesului, nici dacă Alecu Candiano o să scape, nici dacă Iancu Caragiale va trage ponoasele pentru actele săvârșite în timpul revoluției. Mă bucur când învăț ceva din cărțile citite, iar Republica m-a familiarizat cu un episod istoric despre care nu știam aproape nimic până acum. E drept că, uneori, lectura a fost anevoioasă din cauza detaliilor politice și a discursurilor care aduc câteodată a vorbărie goală, și totuși, există ceva mai multă coerență și substanță decât în cuvântările de un ridicol extrem ale personajelor lui Caragiale. 

Pe ultima copertă a romanului sunt scrise următoarele: „Experiența lui Caragiale din timpul evenimentelor de la Ploiești influențează până astăzi felul în care românii privesc politica și pe politicieni”. Percepția populară asupra revoluției de la Ploiești a fost modelată, în mare parte, de scrierile lui Caragiale, ce iau în derâdere aspectele mai puțin onorante, care, după cum aflăm din Republica, sunt destule. De exemplu, faptul că mulți dintre liberalii conspiratori erau deja bine abțiguiți în ziua cea mare, după ce, cu o seară înainte, jucaseră la kilometru - adică băuseră pe rupte - la Hotel Moldova. Stan Popescu, noul comandant al poliției republicane, a fost arestat beat turtă, după ce consumase un vin roșu excelent, găsit în sediul poliției. Apoi, telegraful, un punct strategic al revoltei, este lăsat de izbeliște, în grija unui singur liberal care îl supraveghează pe telegrafistul devotat regimului, care nu ezită să profite de somnul progresistului răpus de oboseală și alcool, pentru a anunța Cancelaria Guvernului de ceea ce se petrece în oraș. Nu în cele din urmă, revoluția - care, în accepțiunea populară, ar trebui să fie o încleștare sângeroasă între populație și forțele de ordine - se transformă într-o chermeză, cu râuri de vin, munți de grătare și o veselie generală potrivită, mai degrabă, unui carnaval. 

— Cum ai descrie dumneata, întrebă magistratul, cu o singură expresie ceea ce s‑a petrecut pe 8 august? (...)
— A fost cea mai minunată chermeză la care am mers vreodată.

Magistratul, cu îndoială:

— Chiar aşa?

— Daaaa, făcu Stan. — A fost minunat.

— Chiar aşa, domnule şef al poliţiei republicane?

— Acuma, şi la Veneţia la carnaval se alege ba un rege, ba un zeu, ba o vestală. Dar nu vine nimeni a doua zi să îi aresteze pentru numirile din timpul carnavalului. Domnule, a fost o chermeză veneţiană! S‑au purtat măşti. Puteau să mă aleagă şi împărat! Mă ţineaţi la preventivă că l‑am depus pe Napoleon?

Magistratul nu se aşteptase la aşa ceva. Asta ieşea din orice schemă a răspunsurilor. Întrebă:

— Cum aşa, carnaval?

— (...) Poate a început la Ploieşti tradiţia unui carnaval minunat şi dumneata o cercetezi ca pe o crimă.

— Adică dumneata încerci să‑mi spui că asta n‑a fost o tentativă de răsturnare a ordinii constituţionale, ci un soi de carnaval.

— Absolut! spuse Stan Popescu. — Cel puţin eu aşa am înţeles! Şi nu am fost ales doar şef al poliţiei în noaptea aceea, ci am fost desemnat ca Apollo. (pag. 192)

Sunt, într-adevăr, câteva aspecte comice la această revoluție de la Ploiești, altminteri făcută cu mare seriozitate, aspecte pe care nici Bogdan Suceavă nu le omite, însă fără a le ridiculiza în exces, așa cum a făcut-o Caragiale. Și totuși, pe tot parcursul lecturii, am fost conștientă de prezența unei ironii fine, în antiteză cu aerul grav al poveștii, ironie al cărei rost nu îl puteam dibui. Mai ales că, după cum transpare din paginile cărții, scriitorul încearcă să prezinte evenimentele cât mai obiectiv și mai imparțial, în măsura în care a reușit să le reconstituie din documente, memorii și alte surse. Însă adevărul se dovedește dificil de probat, având în vedere că multe dintre mărturiile de atunci conțin inexactități sau chiar fapte eronate și, astfel, este aproape imposibil de reconstituit cu precizie ce s-a întâmplat, de fapt, pe 8 august 1870, la Ploiești.

Când am văzut scenele de teatru, m-am gândit că poate Republica este scrisă în spiritul caragialian, ca un tribut adus dramaturgiei lui Caragiale. Însă nu aceasta a fost intenția lui Bogdan Suceavă, căci scriitorul folosește o voce proprie și se ține departe de stereotipuri și de acel comic exagerat de limbaj și de caracter, propriu lui Caragiale (nu lipsește, în schimb, comicul de situație). Personajele lui Bogdan Suceavă sunt umane și realist construite, în măsura în care umanul are atât o latură ridicolă, cât și una eroică. Principalii actori ai revoluției de la Ploiești au o complexitate ce se întrevede abia în timpul investigațiilor, când ies la iveală disimulări și lașități care, până nu demult, au fost camuflate de fervoarea simțămintelor patriotice și ideologice.

Desigur, unele lucruri rămân la fel de-a lungul istoriei, iar Republica lui Bogdan Suceavă ne arată cât de puțin ne-am schimbat în punctele esențiale. 

Dar cine nu era periculos în urbea Ploieştilor? Toţi înjurau guvernul cum aveau ocazia, toţi spuneau că era mai bine înainte, toţi se arătau nemulţumiţi şi ştiau de unde li se trage nefericirea: de la stăpânire. Şi toţi, fără osebire, înjurau poliţia. Comisarul ştia foarte bine că tot românul crede sincer că ar fi fost mult mai fericit dacă stăpânirea ar fi fost alta. Lucrul de care nu‑şi dădea seama comisarul era dacă românii ar fi dispuşi la efort ca să schimbe stăpânirea. (pag. 92)

M-am întrebat de ce scriitorul a ales să-și prezinte povestea în această formă hibridă, care îmbină scenele de teatru cu narațiunea romanescă. Un răspuns ar putea fi acela că revolta și procesul care-i urmează seamănă, în anumite privințe, cu o tragi-comedie. Personajele poartă măști, declară faptele altfel decât s-au petrecut, interpretează roluri pentru a ieși basma curată - în fine, joacă teatru, iar asta este evident mai ales în cazul mărturiilor din timpul investigațiilor, când realitatea la care Iancu Caragiali a fost martor suferă mutații considerabile. Scenele reprezentate sub forma unei piese de teatru sunt mai aproape de satiră, cu replici mai scurte, adeseori pline de umor și ironie, pe când, în cadrul pasajelor narative, limbajul aleargă liber, căpătând uneori accente lirice și descriptive. 

Însuși Caragiale declara în schița „Boborul” (publicată în 1896, deci la ceva distanță de evenimente) că pe atunci era minor, cu toate că împlinise deja 18 ani. Care este motivul pentru care dramaturgul a recurs la o informație eronată? Poate că voia să se ascundă în spatele măștii imaturității, căci statutul de minor aduce circumstanțe atenuante și absolvă de o pedeapsă aspră în justiție, justificând totodată iresponsabilitatea comportamentului său din timpul revoltei. Legat de Boborul, am găsit un scurtmetraj foarte fain, inspirat de schița lui Caragiale, cu Victor Rebengiuc în rolul dramaturgului.

Eu am fost cetățean al acelei republice. Am asistat la mărirea și decadența ei, și nu în calitate de gură-cască, ci în calitate oficială. Când poporul a călcat poliția, eu m-am repezit și am dezarmat pe un subcomisar de serviciu, luându-i sabia din cui. M-am încins cu ea, și am avut norocul să treacă atunci pe lângă mine Prezidentul Republicei. Eram de șaptesprece ani; înfățișarea mea hotărâtă atrase privirile Prezidentului - mă numi subcomisar în locul zbirului pe care-l dezarmasem. Astăzi, când sper că s-a prescris vina mea contra monarhiei, am curajul s-o spun cu mândrie. Da, am fost unul dintre cei mai aprigi susținători ai ordinii în Republica Ploeștilor. (I.L. Caragiale, Boborul)

Puteți citi aici un articol despre Republica de la Ploiești.



12 comentarii:

  1. Frumoasa recenzie. Felicitari !
    Se vede ca ti-a placut cartea . :)
    E un roman complex si interesant , scris ingenios iar subiectul istoric este aproape necunoscut . Nu-mi amintesc sa fi invatat la istorie despe Republica de la Ploiesti .

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc, Anca! Felicitări pentru că ai venit cu inițiativa de a organiza o întâlnire între scriitor și cititorii săi! Ai mai convins și pe alții să-l citească pe Bogdan Suceavă, ceea ce e mare lucru, pentru că mi se pare un autor foarte talentat, care surprinde de fiecare dată prin stilul și temele abordate. Eu o să revin la cărțile lui mai vechi în următoarele luni.
      Da, mi-a plăcut „Republica”, deși e diferită de celelalte cărți de Suceavă pe care le-am citit. Mi s-a părut și mai interesantă pentru că m-am documentat și am învățat destul de multe despre acea perioadă a istoriei, despre care nici eu nu știam mai nimic. Problema e că, dacă mă apuc să citesc o carte de specialitate, la final va fi un talmeș-balmeș în capul meu, pe când un roman îmi prezintă informația într-o formă mult mai plăcută, mai digerabilă și mai ușor de reținut. Acum sunt curioasă care va fi următorul subiect pe care îl va aborda Bogdan Suceavă. :D

      Ștergere
    2. Surpriza in Republica nu sunt numai subiectul si momentul istoric ales ci si felul in care autorul prezinta "nasterea" dramaturgului Caragiale. Acele fragmente scrise ca o piesa de teatru reprezinta felul in care tanarul Iancu Caragiale incepe sa vada lumea in jurul sau . Totul este o imensa piesa de teatru in care fiecare joaca un rol . Oamenii nu sunt sinceri dar sunt ghidati de interese , interese care se pot schimba in functie de cum bate vantul . De aceea unul care azi este revolutionar si republican , maine, cand ajunge in fata tribunalului ajunge sa spuna ca el a luat parte la o chermeza , nicidecum la o miscare de strada . Ingenios realizata in carte, este si caracterizarea personajelor . Sub presiunea anchetei, inainte de proces , fiecare isi arata aluatul .
      Si-apoi sunt multe analogii cu Romania de azi . Cei care vor citi cartea isi vor da seama cu siguranta. Umorul subtil al autorului se vede in aceste analogii .

      Eu multumesc ca ai acceptat sa moderezi intalnirea , practic eu ti-am pasat motanul ...cum s-ar spune :) Adica , o fi fost initiativa mea dar greul l-ati dus tu , autorul si domnul Cristian Theodor Popescu.
      Daca am reusit sa conving si pe altii sa-l citeasca pe Bogdan Suceava, inseamna ca mi-am atins scopul . (De la romanele lui pana la curiozitatea catre alti scriitori romani contemporani e doar un pas .)
      Dar cred ca insusi autorul i-a convins , nu eu . Sunt sigura ca cei care-l asculta si ajung sa-l cunoasca pe Bogdan Suceava , il vor indragi , admira si vor dori sa-i citeasca opera.

      Ștergere
    3. Dap, asta spuneam și eu mai sus, una dintre surprizele cărții a fost felul în care ne este înfățișat Caragiale. O observație foarte bună, Anca, referitor la rostul acelor fragmente scrise sub formă teatrală. Totuși, eu am rămas cu impresia că mulți dintre cei care au pus la cale revoluția erau animați de idealuri în care credeau sincer, mai ales că în timpul anchetelor nu își neagă convingerile și apartenența la Partidul Liberal. Însă lucrurile sunt mult mai complexe, într-adevăr, și Bogdan Suceavă reușește să le prezinte cu abilitate, fără a da verdicte.
      Îți mulțumesc pentru invitație, Anca! A fost o experiență interesantă, deși, cum spunea, mă simt mult mai în siguranță la tastatură decât vorbind în fața unui public. :))

      Ștergere
  2. Da. Eroii au pornit sa faca schimbari pentru ca erau convinsi ca e mai bine pentru tara sa fie Republica decat monarhie . Dar asta nu i-a impiedicat sa-si apere pielea la proces si "s-o intoarca ca la Ploiesti" ( :) oare de-aici vine expresia? ) .
    Noi vedem politica romaneasca prin ochii lui Caragiale pana azi . Si cartea ne spune ca : Iancu Caragiale a perceput "scena lumii " de la varsta frageda , asa i se infatisa realitatea inconjuratoare . A simtit si a inteles felul in care oamenii isi duc viata ca pe un joc actoricesc ...adica prefacut , mincinos .Fiecare isi explica si modeleaza evenimentele in functie de interesul sau . Si atunci era de preferat sa redea aceasta falsitate umana in piese de teatru care sa starneasca rasul si sa lamureasca . Actul 5 rezumă toate planurile .Se aduna si se imbina perfect . Si e ingenios prezentat. Intre randuri se vad aluziile la ce se intampla azi . Este foarte complexa , are subtilitate dar si lucruri spuse direct .E multa tehnica literara in carte si este interesanta . S-a legat de un subiect care nu este foarte cunoscut si l-a adus la lumina . Textul e bine scris si exista ceea ce se intelege printre randuri , idei care amuza sau intriga (fiecare percepe diferit .)
    Unul dintre participantii la eveniment mi-a spus ca acum , in urma discutiilor purtate el vede in textele lui Caragiale mult sarcasm . Nu mai vede umorul cat sarcasmul si neincrederea in ceilalti .

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Și pe mine m-a intrigat expresia „a o întoarce ca la Ploiești”. Am întâlnit o menționare și la finalul articolului de pe Historia (am pus link în articol), iar o explicație am găsit aici. Pe scurt, pentru vagoanele care mergeau spre Predeal, locomotiva era decuplată în gara Ploiești și era întoarsă pe o placă turnantă, acționată manual, apoi cuplată la celălalt capăt al garniturii, astfel că ultimul vagon devenea primul. Călătorii aveau impresia că se întorc la București, când, de fapt, trenul mergea pe linia spre Predeal.

      În articolul de pe Historia, scrie așa: „S-a întâmplat ca şi după ce problema tehnică a întoarcerii trenului ca la Ploieşti să fie rezolvată, din obişnuinţă, un acar nu a schimbat macazul, iar trenul regal, în loc să ocolească gara, a ajuns la vechiul peron, spre consternarea şefului de gară silit să dea explicaţii. Vinovat era, desigur, acarul, pe care şeful de gară a dorit să-l concedieze. Regele s-a opus spunând că „atât timp cât populaţia oraşului n-a fost deranjată spre a mă întâmpina, înseamnă că lucrurile merg bine. E tot ce îmi doream!”. Trenul regelui nu urma să treacă atunci prin gara Ploieştiului, dar chiar şi dacă a ajuns, dintr-o greşeală, suveranul a fost întâmpinat cu mult entuziasm; ploieştenii erau la datorie. Se spune că triajul Ploieștiului a fost construit tocmai pentru ca trenurile să ocolească orașul, iar regele să nu mai fie nevoit să-şi întâlnească supușii, republicanii de altădată...”

      Mă bucur că cei care au participat la întâlnirea cu Bogdan Suceavă l-au cunoscut un pic mai bine pe autor, dar, totodată, l-au văzut și pe Caragiale într-o altă lumină. Mă gândeam să recitesc teatrul, schițele și nuvelele lui Caragiale, pentru că s-ar putea să le percep cu totul altfel în contextul acestui eveniment istoric la care a luat parte (revoluția de la Ploiești).

      Ștergere
    2. Mi-a spus cineva ca acum il considera sarcastic pe Caragiale , in urma discutiilor :)

      Ștergere
  3. "îmbină replici și monologuri tipice teatrului cu pasaje narative și dialoguri proprii romanului. Este un hibrid interesant, cum eu una n-am mai întâlnit până acum."
    păi dacă ar fi să ne gândim numai la ulise. la anul e anul ulise! se fac 113 ani de la acea zi în care se petrece acțiunea romanului, a mai apărut și cartea aia a lui mihăieș, batrânul fascist, cum îl alinta sinistrul ponta. de citit!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. N-am citit Ulise, nici n-am idee când mă voi încumeta să citesc cartea asta din care nu știu ce voi înțelege acum. O iau cătinel, mai întâi vreau să trec prin alte romane care mi se par dificile, dar nu așa de înspăimântătoare.
      V-ați apucat și de „Ulysses, 732”?

      Ștergere
    2. am citit ulise când eram un pic mai june decât dvs. eram printr-a unșpea, cam atunci apăruse celebra ediție dela univers. nu eram un cititor experimentat, desigur, dar am fost adâmc mișcat. am reluat lectura acum câțiva ani, când a retipărit-o universul. dar ale vieții valuri (a trebuit să învăț pentru ceva examen, dacă nu greșesc) m-au făcut să încetinesc lectura și să abandonez complet după ceva vreme. ajunsesem la penultimul capitol! la anul voi relua cartea și în paralel pesemne voi citi și ulise 732. cel puțin așa sper.
      și mai trag nădejde că voi mai apuca în viața asta să mai citesc încă o dată ulise, dacă se va mai băga cineva la traducere. și de ce nu? undeva am citit că traducerea lui mircea ivănescu e destul de liberă (oare nichi manolescu în istoria sa zicea asta? parcă...). desigur, acum câțiva ani au expirat drepturile de autor pentru james joyce, așa că ediția în engleză e la liber pă net. mi-am mai aruncat și eu câte o privire și nu mi s-a părut că traducerea în română se abate de la original.
      apropo, am în bibliotecă 3 exemplare din maestrul și margarita, în trei traduceri diferite (și trebuie că mai sunt și altele, prin rep. moldova). toate 3 însă se termină la fel.

      Ștergere
  4. Ah, curajul tinereții! Acum raționalizez acest curaj, mă tem că nu mi s-a copt mintea îndeajuns. Și n-aș vrea să citesc Ulise doar pentru a mă lăuda apoi cu isprava mea (nu e vreo remarcă răutăcioasă vis-a-vis de ce ați scris mai sus). Regret totuși că n-am cumpărat Ulise în ediția nouă de la Univers, se găsea la un anticariat de pe strada Doamnei cu 20 de lei, dacă nu mă înșel. N-am luat-o, m-am gândit că n-o voi citi prea curând. Acum îmi pare rău, era bine s-o am în casă, căci cine știe când mă pălește curajul?

    Azi am găsit la un alt anticariat o carte în engleză cu eseuri de Edmund Wilson, în care vorbește, printre altele, despre James Joyce și Ulise. De fapt, cartea se deschide chiar la paginile despre Ulise, unde cotorul este dezlipit și cineva a subliniat diverse paragrafe. Am luat-o, era numai 7 lei. Ia să testăm, oare se poate vedea imaginea asta?

    Eu am o singură ediție a cărții lui Bulgakov, cea apărută la Litera, în traducerea Nataliei Radovici. Am împrumutat de la cineva și ediția apărută la Humanitas (tradusă de Ion Covaci), pentru a vedea care variantă îmi place mai mult, și până la urmă am ales-o pe Natalia.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. da, traducerea nataliei radovici a fost prima, aparuta in anii 70, iar apoi in varianta necenzurata prin 1995.

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...