luni, 16 mai 2016

Marea, marea - Iris Murdoch



Marea, marea a fost prima mea întâlnire cu Iris Murdoch, prilejuită de Antoaneta Ralian - prietenă a autoarei britanice timp de douăzeci și cinci de ani - și cartea ei de memorii, Amintirile unei nonagenare. Nu știam la ce să mă aștept, nu aveam nici o idee despre subiectul romanului sau despre stilul lui Iris Murdoch, însă scriitura ei m-a fermecat de la bun început printr-un magnetism aparte, care s-a păstrat până și în lungile pasaje care, în aparență, nu vorbesc despre nimic deosebit. În cele din urmă, am optat pentru lectura cărții în limba engleză, pentru a mă bucura de farmecul scriiturii în original, însă am citit în paralel o mulțime de fragmente din ediția românească, în traducerea excelentă a Antoanetei Ralian.

Nici n-a mai contat că mă așteptau șase sute și ceva de pagini, căci călătoria alături de Charles Arrowby - infamul protagonist și narator al cărții - a fost în mare parte imprevizibilă, punctată de întâmplări ciudate, elemente pseudo-fantastice și răsturnări de situație, precum și de personaje care intră și ies din scenă când te aștepți mai puțin, ca într-o comedie ușor macabră care pe parcurs se transformă în dramă. Chiar am avut senzația că mă aflu în fața unei scene pe care evoluează o mână de actori, sub îndrumarea despotică a regizorului Charles Arrowby, care, deși a părăsit lumea teatrului, continuă să dirijeze viețile celor din jur (sau cel puțin încearcă să o facă, convins că și-a păstrat aura și influența), manipulând totul în funcție de capriciile și obsesiile sale și privind lumea din perspectiva sa egocentrică și vanitoasă. 

Dacă puterea absolută te corupe în mod absolut, atunci eu ar trebui să fiu cel mai corupt dintre oameni. Un regizor de teatru e un dictator. (Și dacă nu e, înseamnă că nu-și îndeplinește menirea.) Mi-am cultivat faima de om necruțător, și s-a dovedit extrem de utilă. Când eram eu la mijloc, actorii știau că trebuie să se aștepte la deprimări nervoase și lacrimi. Multora le plăcea: actorii sunt masochiști și narcisiști în același timp. (pag. 54)

Marea, marea are o forță aparte și o atmosferă extraordinară, imprimându-mi pe retină o sumedenie de scene memorabile. O casă solitară și ciudată aflată la malul mării; o obsesie rămasă intactă de-a lungul deceniilor, care, printr-o întorsătură a sorții, își poate găsi rezolvarea; întâmplări inexplicabile care îmbracă povestea într-o țesătură misterioasă și de rău augur; marea, care invadează paginile ca un personaj omniprezent, purtând, pe rând, măști inofensive, atrăgătoare sau amenințătoare. 

Cu o finețe și o versatilitate admirabile, cu umor și observații pătrunzătoare, Iris Murdoch vorbește despre obsesie, egoism, gelozie, amăgire, autosuficiență, dependență, dragoste, vanitate, dar și despre tot felul de subiecte interesante precum teatrul, gastronomia sau viața într-un sat englezesc. Însă ceea ce este cu adevărat remarcabil la acest roman este faptul că, scenă după scenă, autoarea construiește minuțios portretul unui personaj formidabil, pe care este imposibil să-l urăști, la fel cum este dificil să-l iubești. 

La șaizeci de ani, dramaturgul și regizorul de teatru Charles Arrowby a renunțat la viața agitată din Londra și s-a retras într-un sătuc din nordul Angliei, unde a cumpărat o casă la malul mării. S-a izolat aici pentru a se gândi la sine și a-și scrie memoriile, dar și pentru a despacheta, în solitudine, un talisman ce l-a însoțit încă din adolescență - miezul luminos care, aparent, și-a păstrat inocența și bunătatea, în ciuda vieții tumultuoase și egoiste pe care a dus-o Charles. Complet singur, el își petrece zilele într-o rutină binefăcătoare, savurând liniștea acestui colț de lume care nu atrage prea mulți turiști: înoată în pielea goală, se plimbă în jurul casei, inspectează stâncile și micile bălți ce ascund o lume fascinantă, pregătește mese nepretențioase și așterne, în scris, amintiri și opinii despre anii petrecuți alături de părinți, iubitele pe care le-a abandonat, ambițiile legate de teatru și de actorie, invidia resimțită față de inteligentul și bogatul văr James. 

Cocoțată pe un mic promontoriu și clădită direct pe stânci, casa - pe nume Capul Shruff - este izolată și misterios de umedă, friguroasă și expusă intemperiilor, lipsită de electricitate și de sistem de încălzire. Charles nu cunoaște nimic despre istoria casei, care l-a fermecat din prima clipă prin aspectul ei neobișnuit și prin poziția pitorească, îndrăgind în cele din urmă și obiectele vechi rămase de la fosta proprietară, pe care nu a întâlnit-o niciodată. Camere interioare a căror destinație nu o poate ghici, o oglindă frumoasă ce pare luminată din interior, un palier întunecos cu o atmosferă proprie - casa pare un decor de scenă în așteptare, unde urmează să se petreacă ceva; nu este nici pe departe refugiul retras și liniștit la care a visat Charles, care o populează cu propriile obsesii și dorințe. 

Sunt foarte conștient de prezența mută a casei în jurul meu. Am reușit să colonizez o parte din ea, dar alte părți se păstrează, îndărătnic, străine și misterioase. (...) N-aș putea spune că socotesc Capul Shruff drept o casă „care-ți dă fiori”. Dar, mi-am dat brusc seama că e pentru prima oară în viața mea că mă aflu cu adevărat singur, noaptea. (...) Aceasta este prima casă care îmi aparține și prima solitudine autentică în care am trăit vreodată. Și nu-i ceea ce am dorit? Firește, casa freamătă, chiar și pe o noapte fără vânt, de mici zgomote și scârțâituri care-ți încordează nervii, ca orice casă veche; curentul mării suflă pe sub chenarele ferestrelor ușor desprinse și prin crăpăturile de sub uși. Astfel încât noaptea, când zac în pat, e lesne să-mi închipui că aud pași ușori bântuind în pod, deasupra mea, sau că perdeaua de mărgele de pe palier răpăie sfios pentru că cineva s-a strecurat pe furiș printre șiraguri. (pag. 28-30) 

În galeria de chipuri feminine care îl înconjoară pe Charles se află un chip vechi și statornic: prima și singura iubire, față de care celelalte n-au fost decât simple umbre, o ființă prețioasă ce s-a păstrat neprihănită, stăpânindu-i gândurile zi de zi, întreaga viață. Însă, după părerea lui Charles, această ființă este totodată cea care i-a călcat în picioare inocența și i-a distrus încrederea neștirbită în bine și în virtute, așezându-i viața pe făgașul imoralității și al egoismului. De atunci, în interiorul lui s-a trezit monstrul geloziei, irațional și irezistibil, care se naște odată cu iubirea, dar nu moare întotdeauna odată cu ea. Existența lui a fost un spectacol continuu al geloziei - poate cea mai involuntară dintre toate emoțiile puternice. Îți răpește luciditatea, se înfige mai adânc decât gândirea. E întotdeauna prezentă, ca un spin în ochi, și decolorează cromatica universului.

Deși este un personaj în esență detestabil, nu m-am putut opri să îl simpatizez în anumite momente pe Charles Arrowby - grija cu care salvează păianjenii din foc, plăcerea cu care adună pietricele și studiază ochiurile de apă, aplecarea lui spre contemplarea mării și a cerului, dorul și duioșia cu care se gândește la tatăl dispărut -, pentru că, până și în cele mai abjecte manifestări ale sale, Iris Murdoch reușește să îl prezinte într-o lumină incertă și schimbătoare, care atenuează gravitatea faptelor sale și le justifică într-o anumită măsură. Alte și alte fațete ale personalității lui se relevă pe măsură ce noi personaje își fac apariția pe scenă, cu propriul bagaj de experiențe neplăcute legate de Charles, iar însemnările din jurnalul-roman dezvăluie o sumedenie de informații contradictorii, ceea ce complică și mai mult sentimentele cititorului față de acest personaj deopotrivă josnic și remarcabil. 

La început, totul pare să decurgă monoton și previzibil, dar serios dacă m-aș fi plictisit citind doar despre plimbările lui Charles, mesele sale frugale, partidele de înot, observațiile despre mare și cer, intercalate cu reminiscențele vieții trecute, legate de teatru, familie și fostele iubite. Din partea mea, putea să nu se întâmple nimic altceva în afară de această rutină zilnică (rutină doar în aparență, căci întotdeauna intervine o variație interesantă) și însemnările din jurnal, îndeajuns de savuroase, însă Murdoch complică structura poveștii adăugând treptat alte și alte fire, deși, privind înapoi, totul pare să aibă o stranie simplitate. 

Nu este, însă, un roman simplu, cum nu este nici o lectură facilă, care să poată fi parcursă rapid. Stilul lui Iris Murdoch are un fel de fluiditate vâscoasă, ca o miere densă ce curge lent, cu o mulțime de epitete care preced substantivul, creând o muzicalitate și un ritm aparte, care uneori se transformă într-o psalmodiere monotonă și hipnotică. Precum marea pe care Charles Arrowby o contemplă zi și noapte, narațiunea alternează perioadele de agitație cu cele de bruscă acalmie, atingând uneori note amenințătoare și misterioase, liniștindu-se apoi într-o netedă oglindă înșelătoare, pentru ca, în tot acest timp, să încurce ițele poveștii și să aducă la suprafață noi elemente îngropate în adâncuri.

***

M-a amuzat foarte tare concepția lui Charles despre gastronomie și gătit, căci protagonistul are o aversiune față de excese, detestă haute cuisine, pe care o consideră o falsă artă, și bucătăria complicată, care i se pare o pierdere de vreme (deși, într-adevăr, unele nefericite femei n-au nimic altceva de făcut decât să gătească). Trebuie să mărturisesc că așteptam cu mare nerăbdare următoarea dare de seamă despre mesele sale simple și cam neapetisante, bazate pe carne din conservă, linte și ceapă fiartă (on a side note, e musai să mănânc mere Cox's Orange, poate când mai ajung prin Londra). Spre disperarea lui Charles, este imposibil să găsească pește proaspăt în acest sat aflat la malul mării, unde se pare că nimeni nu pescuiește și nici nu înoată, deși sunt destule semne - cimitirul marin, Magazinul Pescarului, „scăldătoarea pentru doamne” - care sugerează că lucrurile au stat altfel odinioară. 

Ar trebui să încercăm a suprima până și gândirea în timp ce mâncăm. Lectura și gândirea sunt, firește, lucruri foarte importante, dar, pe Dumnezeul meu, și mâncatul e important. Ce fericire că suntem animale consumatoare de hrană! Fiecare masă trebuie să fie o sărbătoare și ar trebui să binecuvântăm fiecare zi care ne aduce cu sine o digestie bună și prețiosul dar al poftei de mâncare. Mă întreb dacă am să scriu vreodată acea Carte de preparate în patru minute a lui Charles Arrowby? (...) În chestiunile de mâncare și băutură, ca și în multe altele (nu chiar în toate), plăcerile simple sunt cele mai bune, așa cum știe orice om inteligent care se iubește pe sine. (...) Ce poate fi mai delicios decât niște felii de pâine proaspăt prăjită, unse cu unt, la care se poate adăuga, sau nu, pastă de pește afumat? Sau niște cepe fierte cu o conservă de carne de vită? Un bine preparat terci de fulgi de ovăz, cu zahăr brun, nerafinat, și smântână e un fel de mâncare demn de un rege. (pag. 16-17)

N-aș fi crezut că se va întâmpla - pentru că nu sunt neapărat o amatoare de pasaje descriptive -, însă am fost absorbită de descrierile mării, atât de plastice și de evocative încât întinderea muabilă de la Capul Shruff s-a înfățișat aievea înaintea mea, cu toate stările prin care trece marea și toate nuanțele care o îmbracă, observate și consemnate atent de ochiul pătrunzător al lui Charles, căruia nu i se poate tăgădui o anume sensibilitate. Am resimțit intens atmosfera casei izolate de la marginea promontoriului, cu alcătuirea ei bizară, cu turnul de pază aflat în paragină, cu treptele ascunse ce coboară în mare, cu stâncile galbene care tăinuiesc ochiuri de apă trepidând de o viață miniaturală, cu podul natural peste Cazanul lui Minn, unde valurile se sinucid furioase strivindu-se de pereții abrupți. Marea este omniprezentă cu frumusețea ei rece și amenințătoare, vuind, unduind și clipocind, legănându-l și învăluindu-l pe Charles într-o mantie argintie și călduță, sau înspăimântându-l prin forța cu care valurile îl împiedică să iasă la mal. 

Marea care freamătă în fața mea, în timp ce scriu, are o oglindă mai curând incandescentă decât scăpărătoare, sub lumina mângâioasă a soarelui de mai. Suptă în reflux, zace liniștită la buza țărmului, aproape neîncrețită de unde, neîntinată de spumă. Către orizont, se aprinde într-un purpuriu somptuos, striat cu dungi de verde smaraldin. Chiar la muchea orizontului, se topește în indigo. În apropierea uscatului, unde câmpul meu vizual e crenelat de movilițe gheboșate din rocă gălbuie, se așterne o fâșie de un verde deschis, înghețat și pur, mai puțin strălucitor, ba chiar opac, lipsit de transparență. Ne aflăm în nord, și lumina solară nu poate străpunge marea. În locurile unde apa molcomă linge stâncile, stăruie la suprafață o peliculă de culoare. Cerul fără de nori e foarte palid înspre dunga de indigo a orizontului, punctată cu ușoare scânteieri de argint, la zenit. Albastrul se intensifică și vibrează. Dar cerul e rece, până și soarele e rece. (pag. 7)




Editura: Polirom, 2012
Număr de pagini: 648
Traducere din limba engleză: Antoaneta Ralian
Titlu original: The Sea, the Sea (1978)
Premii: Booker Prize, 1978



13 comentarii:

  1. Eu cred că ți-am zis și pe Fb că Arrowby e unul dintre bărbații mei preferați din literatură. Cînd am citit eu cartea îmi imaginam că dacă s-ar face un film după ea (habar n-am dacă este vreunul, de fapt) mi-ar plăcea ca Alan Rickman să-l joace pe Charles. Acum nu se mai poate :(

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Adaptare radio BBC, cu Jeremy Irons: https://jeremyirons.net/2015/08/25/jeremy-irons-performs-the-sea-the-sea-by-iris-murdoch/ ;)

      Cred că ăsta a fost primul roman de Iris Murdoch pe care l-am citit și eu. Făcusem o pasiune pentru ea la un moment dat. Am mai multe romane de-ale ei, dar, deși nu mai țin minte detalii, cred că tot ăsta mi-a plăcut cel mai mult.

      Ștergere
    2. Scuzați tăcerea, am avut o mie de treabă. :)

      Dap, asta găsisem și eu pe Wikipedia - sunt două adaptări pentru BBC Radio, una în patru părți (cu John Wood în rolul lui Charles Arrowby) și cealaltă în două părți, de data asta cu Jeremy Irons. La o căutare pe IMDB, nu apare nici un film după „The Sea, the Sea” - în schimb, sunt seriale după „The Bell” și „An Unofficial Rose”, un film TV - culmea, românesc! - pe nume „Prințul negru” (din 1988) și un film ne-teve după „A Severed Head”. Și eu mi-aș dori să apară un film bazat pe „The Sea, the Sea”, mă întreb dacă ar putea capta atmosfera extraordinară a romanului. Până una-alta, aș vrea să văd filmul Iris, cu Judi Dench în rolul lui Murdoch.

      Ștergere
    3. Am văzut-o pe Judi Dench în Iris, o actriță pe care o admiram juca rolul unei scriitoare pe care o admiram. Ce-mi puteam dori mai mult? :p

      Ștergere
  2. Îmi pare rău că nu mai reţin exact detaliile acestei cărţi (am citit-o acum vreo 10 ani), dar ştiu că mi-a plăcut tare mult. În exemplarul meu cumpărat de la anticariat lipseau ultimele 2 sau 3 pagini şi ţin minte că am rămas un pic frustrată că nu ştiam exact cum se termină. Oricum parcă era ceva destul de ambiguu şi poetic, nu ştiu dacă era ceva foarte concret. Ar fi o idee să o recitesc că tot am cam uitat acţiunea, am rămas mai degrabă cu nişte senzaţii.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Și eu tot cu senzații am rămas, oricum nu e genul de carte pe care să ți-o amintești pentru acțiune.

      Ștergere
    2. Sunt destul de multe detalii în cartea asta, ar fi fost imposibil să le reții - sunt convinsă că le voi uita și eu, dar atmosfera va rămâne cu siguranță peste ani, poate împreună cu câteva imagini care m-au impresionat. Cum zice și roșu vertical, e mai mult o carte de atmosferă decât una bazată pe acțiune - ar fi fain să o recitești, mai ales că ai rămas în aer la final. :) Ți-aș recomanda lectura în original, chiar merită efortul.

      Un teaser din ultimele pagini ale romanului:
      Can one change oneself? I doubt it. Or if there is any change it must be measured as the millionth part of a millimetre. When the poor ghosts have gone, what remains are ordinary obligations and ordinary interests. One can live quietly and try to do tiny good things and harm no one. I cannot think of any tiny good thing to do at the moment, but perhaps I shall think of one tomorrow.

      Ștergere
  3. De multa vreme mi-am propus sa recitesc cartea asta, acu' în engleza, cred ca abia terminasem liceul cînd am citit-o prima data si tare mi-a mai placut!
    Excelenta recenzie Ema!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ce fain că ai început s-o citești pe Murdoch așa de devreme! Eu am ajuns abia acum la ea, după ce am amânat cartea un an de zile, din cauza proporțiilor (dap, un an din momentul în care am împrumutat-o, de la Paștele din 2015 la Paștele din 2016 :)) ).
      Așa e, musai s-o recitești în engleză - oricât de faină ar fi (și este) traducerea Antoanetei Ralian, forța și magnetismul scriiturii nu mai sunt aceleași în traducere. De-abia aștept să mai citesc ceva de Murdoch, mi-a plăcut foarte mult stilul ei.
      Mulțumesc, Stela! Am încercat să fiu cât mai concisă, mă mir că n-am scris mai mult. :))

      Ștergere
  4. Vad ca toata lumea s-a apucat de lectura clasica :) Nu am citit nici eu vreo carte de Iris Murdoch

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. E foarte bine dacă lumea s-a întors la literatura clasică! :)) Acum observ că ai citit „Muntele vrăjit”, felicitări! Când am un pic de timp, îți fac o vizită pentru a vedea (citi, ahem) cum ți s-a părut cartea.
      Murdoch s-ar încadra la clasici contemporani. Adevărata provocare mi se pare lectura cărților scrise în secolele trecute, care cuprind o realitate foarte diferită de cea din vremurile noastre (deși unele lucruri nu se schimbă niciodată și multe cărți clasice rămân foarte interesante - ba chiar de actualitate - și astăzi).

      Ștergere
  5. Bai, am terminat si eu de citit cartea. Suuuuper faina. Wow. Nu ma asteptam. Nici nu stiu cand au trecut cele 600 de pagini.
    Merci de recenzie. De la tine am aflat de ea :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ieei, ce mă bucur că ai citit romanul lui Murdoch și că ți-a plăcut! Nici eu n-am știut unde au zburat paginile, m-am mirat cât de repede am terminat cartea. :)

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...