joi, 29 decembrie 2016

O listă cu cărți la finalul anului (2016)




După lista cu cele mai faine cărți din prima jumătate a anului, era musai să închei cu o listă a celor mai bune cărți citite în ultimele șase luni, înainte de a trece la tradiționala statistică a lecturilor din 2016, pe care o voi publica în primele zile din ianuarie. Pentru mine anul nu s-a încheiat, și, sub semnul unui inepuizabil optimism, încă mai sper să înghesui câteva cărți până pe 31 decembrie (not gonna happen, mai sunt doar trei zile!). Reading challenge-ul de pe Goodreads mă anunță că sunt în urmă cu vreo 13 cărți și e clar că nu mai am când să acopăr diferența - poate doar dacă las totul baltă și mă apuc de citit cărți scurte, una după alta, inclusiv în noaptea de revelion. Mda, sigur!

duminică, 18 decembrie 2016

Imago - Ludmila Uliţkaia




Acoperind peste jumătate de secol din istoria Rusiei, de la moartea lui Stalin până la câțiva ani după dizolvarea URSS, Imago este un roman excepțional, care-ți taie răsuflarea prin frumusețea, complexitatea, dar și amărăciunea lui. Este o carte copleșitoare, care te cam strivește sub greutatea ei elefantină, așa încărcată cu talente irosite absurd și destine modelate cu pumni insensibili de fier, cu neșansa de a trăi într-un timp bolnav și putred, când viața e ca un labirint sufocant fără ieșire, iar totul - bucuria, talentul, libertatea, chiar și dragostea -, evoluează doar pe jumătate, căci palme crude strivesc crisalida înainte de a se transforma în insecta adultă, și tot ele prind în zbor fluturii ce le-au scăpat printre degete, pentru a le smulge aripile și a le trimite corpurile mutilate într-un picaj umilitor. Istoria Rusiei era (și, în multe privințe, încă este) una mizerabilă, dar era loc și pentru generozitate, și pentru demnitate, și pentru simțul onoarei.

luni, 12 decembrie 2016

Varamo - César Aira




Dacă există un scriitor contemporan care se sustrage clasificărilor, acela este César Aira - spunea Roberto Bolaño despre autorul argentinian care, într-o frenezie creatoare, a publicat până acum nu mai puțin de 80 de cărți (scurte, ce-i drept) cu povestiri, nuvele și eseuri. Voiam de multă vreme să citesc ceva de Aira și plănuiam să încep cu O scenă din viața unui pictor călător, însă până la urmă am ales Varamo. A fost ceva cu totul diferit de ceea ce am citit eu până acum, iar micul roman și-a câștigat un loc binemeritat pe lista cărților bizare. O dată în plus, m-am lămurit că nu e nevoie de sute de pagini pentru a uimi și a încânta un cititor - e drept, unul care gustă poveștile atipice și ciudate, căci Varamo e genul de literatură care nu mulțumește pe toată lumea.

vineri, 25 noiembrie 2016

Republica - Bogdan Suceavă



Republica, de Bogdan Suceavă, Ed. Polirom, 2016, 322 pag. 

După Miruna, o poveste și Venea din timpul diez, m-am întrebat dacă Bogdan Suceavă va reuși să mă surprindă din nou, și iată că a făcut-o cu cel mai recent roman, Republica. Știam doar că are legătură cu Ion Luca Caragiale și cu revoluția de la Ploiești, din 8 august 1870, și, nu în ultimul rând, că este un... roman. Nu mică mi-a fost mirarea când, în primele pagini, am dat peste o listă de personaje, apoi peste niște scene de teatru! Știind că I.L. Caragiale este unul dintre personajele cărții, mi-am zis: în definitiv, ce formă putea fi mai potrivită decât cea a teatrului, în care a excelat dramaturgul român? Și totuși, n-a fost chiar așa.

marți, 22 noiembrie 2016

Nutshell (Coajă de nucă) - Ian McEwan




De-a lungul timpului, au tot apărut romane de Ian McEwan, însă Nutshell (publicat recent de Polirom cu titlul Coajă de nucă) mi-a atras imediat atenția prin subiectul inedit, și mai ales prin naratorul atipic: un copil încă nenăscut, martor nevăzut al unui complot de alcov. Ce ne poate spune un fetus, o ființă primitivă și neștiutoare, care n-a trăit nici măcar o zi în lumea noastră? După cum am aflat ulterior, ne poate spune multe, prea multe chiar, și pe deasupra lucruri văzute dintr-o perspectivă cu totul neobișnuită. I stay awake, I listen, I learn. 

joi, 17 noiembrie 2016

Ghid literar al Lisabonei & listă de lectură




Îmi doream de multă vreme să ajung la Lisabona, pe care mi-o imaginam micuță și încântătoare, un loc cu o atmosferă specială. Am găsit, în schimb, un oraș destul de mare și zgomotos, plin de turiști, magazine și restaurante, unde farmecul nu te lovește drept în față, ci se ivește discret odată cu o prăjitură mâncată pe o stradă în trepte, observând cum trece Elevador da Bica, pe o străduță îngustă unde trebuie să te lipești de ziduri, pentru că tocmai vine tramvaiul 28, în spațiile dintre clădiri prin care, pe neașteptate, se zărește de sus marele râu Tejo, în localurile vechi de sute de ani în care ospătarii poartă papion, într-o piațetă de unde răzbat acorduri de fado, pe acoperișul unui rezervor de apă care nu figurează pe traseul turiștilor, într-o curte interioară ornamentată cu azulejos, sau la un geam înalt de la etajul patru, privind luminile orașului ridicat pe coline, cu câteva sticle de bere Bock așezate instabil pe pervazul îngust. 

miercuri, 19 octombrie 2016

The Vegetarian (Vegetariana) - Han Kang





De multă vreme n-am mai citit o carte atât de ciudată și de tulburătoare, deși, dacă stau bine să mă gândesc, ciudățenia asta este doar o fațadă sub care se ascund implicații mai profunde și câteva subiecte general valabile. The Vegetarian (Vegetariana), romanul scriitoarei sud-coreene Han Kang, care a câștigat Premiul Man Booker International în 2016, este o carte incomodă, aproape insuportabilă în unele momente, când peste noi năvălește un noian de violență, sexualitate, disperare, obsesii, abuzuri, alienare, măști de un calm aparent care ascund un violent tumult interior, întâmplări ambigue, care rămân fără o explicație clară.

joi, 13 octombrie 2016

Blestemul tâlharului mustăcios - Irina Teodorescu



Nu auzisem până acum de Irina Teodorescu, dar m-a atras imediat titlul romanului său, Blestemul tâlharului mustăcios, care promitea mai multe lucruri deodată: o poveste cu tentă fantastică, într-o cheie amuzantă, o istorie petrecută demult, în vremuri când blestemele și bandiții aveau o altă greutate în viața oamenilor și în imaginarul colectiv. Titlul este bine ales, m-am lămurit eu apoi, căci romanul mi-a oferit lucrurile la care mă așteptam, dar și câteva pe deasupra. 

duminică, 9 octombrie 2016

Ai uitat să râzi - Bogdan Munteanu



Pe Bogdan Munteanu l-am cunoscut anul trecut, în octombrie, la Festivalul de Literatură de la Timișoara, când volumul Ai uitat să râzi încă nu apăruse. Se zvonea că scrie niște povestiri mișto, așa că mi-am propus să le citesc neapărat după ce vor fi publicate. 

M-a cucerit destul de repede scriitura limpede, cu o puternică amprentă orală, care curge fără să se împiedice în înflorituri și metafore căutate, care să trădeze efortul din spatele scriiturii. De fapt, Bogdan Munteanu lasă impresia că nu ar depune prea mult efort atunci când scrie, pentru că o face într-un stil curat, aparent simplu, care se mulează foarte bine pe caracterul personajelor sale și pe mediul în care se învârt acestea. Și totuși, scriitura nu este deloc facilă, căci, dacă uneori frazele sunt scurte, simplificate, adaptate unui limbaj de copil, alteori devin lungi și se înlănțuie parcă pe nerăsuflate, iar narațiunea înghite adeseori dialogurile, sporind astfel senzația de oralitate.

miercuri, 5 octombrie 2016

Viața mea printre cărți (XII)




Ce-am făcut eu în septembrie de n-am mai publicat niciun articol pe blog? Eu, care mă lăudam că nu mă omor cu treburile casnice, am muncit pe brânci - asta am făcut. Muncă de-aia fizică, de muncitor necalificat, care nici măcar nu e plătit la finalul zilei. În schimb, am învățat lucruri noi: de exemplu, ce-i aia amorsă și care-i diferența dintre vopseaua pe bază de apă și cea pe bază de ulei. Am învățat să folosesc trafaletul, pensula și - pam-pam! - pistolul de vopsit (până m-am prins eu care-i treaba, m-am împușcat singură cu lavabilă direct în față, dar asta era inevitabil). Am pus mâna pentru prima oară pe o bormașină, deocamdată doar pentru a face găuri în lemn (o să învăț și cum se găuresc pereții, pentru că am o mare poftă de așa ceva). Pe scurt, am renovat prin casă, activitate care credeam că va dura maxim o săptămână, dar care mi-a luat o lună. 

sâmbătă, 27 august 2016

Matei Vișniec, două piese de teatru



De când am auzit prima oară titlurile pieselor lui Matei Vișniec (destul de greu de ținut minte, trebuie să recunosc), m-au atras ca un magnet, pentru că mi s-au părut delicios de absurde și de inventive. Mă gândeam că și conținutul trebuie să fie pe măsură, curiozitate exista - mai ales că nu văzusem nici punerile în scenă -, dar iată că abia acum am reușit să citesc cartea, împrumutată de la o prietenă, pentru că la editură nu se mai găsește niciun exemplar. Am citit destul de rar piese de teatru, cumva îmi lipsește reflexul de a pune pe lista de lecturi astfel de cărți, dar mi-am zis că în luna literaturii mioritice e musai să includ și acest gen literar - iar Matei Vișniec e un nume care contribuie la imaginea bună a României peste hotare, fiind un dramaturg foarte apreciat în Franța (și nu numai acolo), unde s-a stabilit încă din 1987.

miercuri, 24 august 2016

Revista iocan


revista iocan


Na, că am citit și eu revista iocan. Cu i mic, că așa a vrut treimea luminată - Florin Iaru, Marius Chivu, Cristian Teodorescu - care a pus la cale această colecție de proză scurtă într-un format atipic și nemaivăzut de mine până acum. Revista iocan e cool, de ce să nu recunoaștem. Arată bine, hârtia e de calitate, are și poze printre proze (majoritatea alb-negru, artistic blurate, deși fără o legătură evidentă cu textele; îi aparțin lui Claudiu Popescu). Și-a propus să resusciteze acest gen literar mai puțin consumat de publicul românesc, gen care - habar n-aveam - stă mai prost decât poezia, după cum zice Marius Chivu aici, pentru că poezia are până și festivaluri, premii și reviste dedicate, dar proza scurtă ba (nu știu ce să zic, eu încă am impresia că tot poezia e mai puțin citită* - cea publicată în volume, nu cea scrisă de amorezii de liceu).

marți, 9 august 2016

O dimineață la vânătoare - Ligia Ruscu




Pe la mijlocul romanului O dimineață la vânătoare, prinsă în mrejele poveștilor cu boieri și doamne din Țara Românească, complet fascinată de bogăția de istorioare și amănunte învăluite într-un minunat parfum de epocă, mi-am pus două întrebări: unde s-a ascuns Ligia Ruscu până acum? Și cum de nu se vorbește mai mult despre romanul acesta excelent? Bine, Ligia Ruscu nu s-a ascuns, ci a publicat câteva cărți de istorie antică, dar, cum acestea nu prea intră în sfera mea de lecturi, nu auzisem de profesoara de la Cluj care a debutat în proză aproape pe neobservate, după ceea ce nu mă îndoiesc că a fost o lungă perioadă de documentare și plămădire a acestui roman complex și captivant, despre societatea românească din prima jumătate a secolului 19.

marți, 2 august 2016

Lindenfeld - Ioan T. Morar




Dacă vă hotărâți să citiți Lindenfeld de Ioan T. Morar (eu sper să o faceți, este una dintre cărțile românești bune - deși nu perfecte) și nu vă plac spoilerele, trebuie să vă avertizez de la bun început: evitați pe cât posibil prezentarea de pe ultima copertă, Goodreads sau site-ul editurii, care dezvăluie o parte din intrigă și - pe-asta n-am înțeles-o - chiar și o răsturnare de situație de la final. Pentru ca micile sau marile surprize să rămână intacte, ar fi bine să știți cât mai puțin despre subiect, așa că n-o să vorbesc nici eu prea mult despre asta, străduindu-mă totuși să vă trezesc interesul pentru această carte, care merită citită fie doar și pentru a afla istoria și destinul satului Lindenfeld - cea reală și cel imaginar. Dar nu numai din acest motiv.

vineri, 22 iulie 2016

Tihna - Attila Bartis





În timp ce citeam Tihna lui Attila Bartis, m-am întrebat ce-o fi cu autorii maghiari născuți în România, de scriu niște cărți atât de... altfel. Și pe gustul meu, trebuie să adaug. De la scriitură, la temele abordate și la felul cum sunt tratate, cărțile lor au o serie de ingrediente mai mult sau mai puțin în comun (delicioase pentru mine, de nesuportat pentru alți cititori): o tentă grotescă, o anume duritate (care poate escalada până la o violență înfiorătoare), o doză de absurd, umor negru, o atmosferă puternică și o aplecare spre fantastic și alegorie.

joi, 14 iulie 2016

Luna literaturii mioritice




De-a lungul timpului, m-am tot gândit cum să fac să citesc mai multă literatură română. Acum ceva vreme, mi-am propus să includ pe lista de lecturi măcar o carte românească pe lună, dar am observat că sunt o mulțime de titluri din bibliotecă la care nu reușesc să ajung niciodată. Întotdeauna apar altele care-mi dau planurile peste cap: fie noutăți foarte tentante, fie titluri recomandate de alți cititori, fie apariții mai vechi pe care le găsesc prin anticariate. 

Așa că m-am gândit: cum ar fi ca în luna august să citesc doar autori români? Hai, că nu poate fi chiar așa de greu, ba pare destul de realizabil, și cu siguranță literatura străină poate să aștepte un pic. Așadar, pentru mine, luna august este luna în care voi citi numai și numai literatură română. De fapt, de acum încolo, luna august va fi dedicată literaturii autohtone, fără să o exclud nici din restul anului, deși ritmul nu va mai fi același.

vineri, 8 iulie 2016

O listă cu cărți la jumătatea anului (2016)




Dacă anul trecut mă plângeam că stau cam prost cu lecturile (asta pentru că citisem „doar” 38 de cărți în primele șase luni ale anului), situația de anul acesta ar trebui să mi se pară de tot plânsul: am reușit să citesc numai 27 de cărți din ianuarie încoace, printre care și unele foarte scurte, pe care nici nu-mi vine să le pun la socoteală. În mai și în iunie am citit extrem de puțin, vedeam cum trec zilele și eu tot n-aveam timp să pun mâna pe o carte. Frustrare la cote maxime, vă dați seama! 

luni, 27 iunie 2016

Ce-am mai citit de-a lungul vremii





Ca de obicei, înainte de a pleca în vacanță, cu o mie de treburi de făcut și niciun articol pregătit pentru blog, mă apuc să scormonesc prin recenziile mai vechi de pe Goodreads (scrise în engleză), pentru a mai scoate din pălărie un articol. Resursa asta salvatoare s-a tot diminuat, cred că au mai rămas doar „recenziile” de un paragraf sau două, prea jalnice pentru a fi de vreun interes. Toate cele trei cărți prezentate mai jos, citite în 2012, au o atmosferă incredibil de puternică, iar Zâtul e pe lista de recitiri de ceva vreme.

luni, 20 iunie 2016

Câteva cărți despre vară, mare și vacanță





În timp ce citeam A Month in the Country de J.L. Carr, mă gândeam cât de bine surprinde autorul atmosfera zilelor de vară petrecute la țară, și mă bucuram că m-am oprit la cartea asta în iunie, și nu în timpul iernii, când degeaba tânjesc după soare și copaci înfrunziți. Am scotocit apoi prin rafturile mele după alte cărți care vorbesc despre vară și senzațiile pe care le trezește aceasta, sau măcar despre lucrurile și activitățile cu care o asociem de obicei. Am găsit nouă cărți, deși nu toate sunt potrivite de luat la plajă sau de citit în vacanță, căci unele au o undă accentuată de melancolie, iar altele induc o anume seriozitate sau chiar tristețe. Le-am ordonat în funcție de relevanța lor față de tema estivală, sau, mai bine zis, în funcție de puterea lor de a evoca stări, amintiri și imagini.

miercuri, 15 iunie 2016

J.L. Carr - A Month in the Country (O vară la țară)





Îmi doream de multă vreme să citesc A Month in the Country, scurtul roman al autorului britanic J.L. Carr, care a fost nominalizat la premiul Man Booker în 1980 și se bucură de păreri foarte bune din partea prietenilor (străini) de pe Goodreads. Am găsit o poveste cu o puternică amprentă melancolică, o mică bijuterie cu o scriitură excelentă, intens evocativă, care m-a absorbit în atmosfera solară și liniștită a unui sat din nordul Angliei, unde un restaurator de picturi murale își petrece o lună din vara anului 1920.

duminică, 12 iunie 2016

Frații Tapper în război - Geoff Rodkey




Într-o seară eram așa de obosită, încât am căutat prin bibliotecă cea mai simplă și mai ușoară carte pe care o puteam găsi - o operațiune care nu mi-a luat mult timp, căci colecția mea de cărți necomplicate este destul de mică. Frații Tapper în război de Geoff Rodkey mi s-a părut perfectă pentru circumstanțele în care mă găseam (în plus, eram curioasă ce cărți publică proaspăt relansata Editură Nemi, de care se ocupă Laura Câlțea), așa că m-am îndreptat mulțumită spre fotoliul de citit și am început lectura. Și, ce să vezi, povestea fraților Tapper m-a relaxat și m-a înveselit, ba chiar am întins mâna după pix să iau câteva notițe, ceea ce mi se întâmplă destul de rar la cărțile pentru copii. După cum am aflat de pe ultima copertă, este o lectură potrivită de la vârsta de opt ani în sus (limita superioară nespecificată - totul depinde de doza de infantilism pe care o păstrează fiecare).

marți, 7 iunie 2016

Darul lui Serafim - Simona Antonescu




Deși am auzit lucruri bune despre „Fotograful Curții Regale”, iată că prima mea întâlnire cu scriitoarea Simona Antonescu s-a petrecut în paginile celui de-al doilea roman al său, Darul lui Serafim. Despre ce poate fi vorba, oare, în această carte cu un titlu oarecum misterios? Despre Nicolae Malaxa, un bărbat ambițios și vizionar, care, susținut de linia nevăzută de străbuni din spatele său și dăruit cu șiretenie și fler, a reușit să ajungă unul dintre cei mai bogați oameni ai României interbelice. Despre Aglăița Vlădoianu, fiică de general și o tânără model, pe care prietenii, mari amatori de petreceri și farse, o înscriu la „Miss România 1932” (acum vă întrebați, probabil, cum se desfășura un concurs de Miss în urmă cu mai bine de optzeci de ani). Despre Eliza Moruzi Slătineanu, una dintre cele mai admirate doamne din oraș, care uneori mai încurcă numele băieților ei, iar alteori are crize de panică atunci când sticluța preferată de parfum, demult golită, lipsește de la recensământul matinal al sertarelor.

duminică, 29 mai 2016

Articole pe Bookaholic (I)



Poate că unii dintre voi au observat că, de la începutul anului, am început o colaborare cu Bookaholic. Pentru mine este o ocazie nemaipomenită de a scrie și alt gen de articole decât cele cu care eram obișnuită (ca, de exemplu, cronici de evenimente) și de a-mi pune un pic mintea la treabă pentru a găsi idei interesante. Deocamdată, am început o serie de articole pe tema „Bibliotecă de scriitor” și sper să-mi vină și alte idei, pentru că am observat că mă mobilizez un pic mai bine dacă știu că cineva așteaptă materialele, pe când cu blogul mă cam lălăi uneori. O altă parte bună este că, spre deosebire de fotografiile făcute pentru mine, care zac uitate prin calculator cu sutele (miile?), de data aceasta chiar le prelucrez pe cele selectate pentru articole, plus că le mai vede și altcineva în afară de mine. M-am gândit să adun ceea ce scriu pentru Bookaholic în câte o postare pe blog, așa, să fie toate articolele la un loc și să-mi dea avânt să scriu și altele. :)

miercuri, 25 mai 2016

Great Granny Webster - Caroline Blackwood



Într-o seară, m-a apucat dorința să recitesc scurtul roman al lui Caroline Blackwood, Great Granny Webster (Străbunica Webster), care, prin atmosfera sumbră și bizară, cu accente gotice, mi-a lăsat o impresie puternică la prima lectură. Deși au trecut numai doi ani și jumătate de când am citit cartea, am constatat că uitasem cea mai mare parte a poveștii, ceea ce într-un final a fost chiar mai bine. Singurele lucruri pe care mi le aminteam erau, de fapt, două imagini. Prima o înfățișa pe străbunica Webster așezată într-un scaun incomod, o bătrână stafidită îmbrăcată în negru, însă extrem de dreaptă și cu o privire de martiră, învăluită în penumbra salonului rece și posomorât din casa ei englezească. A doua imagine care m-a bântuit a fost cea a unui castel pe jumătate ruinat din nordul Irlandei, cu săli friguroase în care podeaua era acoperită de vase de toate formele și dimensiunile, în care sfori atârnând din tavan dirijau șuvoaiele de apă ce pătrundeau prin acoperiș.

luni, 16 mai 2016

Marea, marea - Iris Murdoch



Marea, marea a fost prima mea întâlnire cu Iris Murdoch, prilejuită de Antoaneta Ralian - prietenă a autoarei britanice timp de douăzeci și cinci de ani - și cartea ei de memorii, Amintirile unei nonagenare. Nu știam la ce să mă aștept, nu aveam nici o idee despre subiectul romanului sau despre stilul lui Iris Murdoch, însă scriitura ei m-a fermecat de la bun început printr-un magnetism aparte, care s-a păstrat până și în lungile pasaje care, în aparență, nu vorbesc despre nimic deosebit. În cele din urmă, am optat pentru lectura cărții în limba engleză, pentru a mă bucura de farmecul scriiturii în original, însă am citit în paralel o mulțime de fragmente din ediția românească, în traducerea excelentă a Antoanetei Ralian.

Nici n-a mai contat că mă așteptau șase sute și ceva de pagini, căci călătoria alături de Charles Arrowby - infamul protagonist și narator al cărții - a fost în mare parte imprevizibilă, punctată de întâmplări ciudate, elemente pseudo-fantastice și răsturnări de situație, precum și de personaje care intră și ies din scenă când te aștepți mai puțin, ca într-o comedie ușor macabră care pe parcurs se transformă în dramă. Chiar am avut senzația că mă aflu în fața unei scene pe care evoluează o mână de actori, sub îndrumarea despotică a regizorului Charles Arrowby, care, deși a părăsit lumea teatrului, continuă să dirijeze viețile celor din jur (sau cel puțin încearcă să o facă, convins că și-a păstrat aura și influența), manipulând totul în funcție de capriciile și obsesiile sale și privind lumea din perspectiva sa egocentrică și vanitoasă. 

vineri, 13 mai 2016

25 de ani de plăcerea lecturii cu editura Nemira & concurs aniversar





Anul acesta, editura Nemira împlinește 25 de ani de la înființare. Pentru a sărbători un sfert de secol de plăcerea lecturii, editura a lansat campania Super-cititorii Nemira, dedicată cititorilor care i-au fost alături de-a lungul anilor. În cadrul acestui eveniment, toți iubitorii de carte sunt invitați la un maraton aniversar și la completarea unui Reading checklist, în urma căruia va fi găsit un SUPER-CITITOR.

marți, 10 mai 2016

Dama de pică și alte povestiri - Aleksandr S. Pușkin



Poate că nu aș fi citit prea curând Dama de pică și alte povestiri de Aleksandr Pușkin dacă romanul „Frații Karamazov” nu mi-ar fi trezit interesul pentru literatura clasică rusă și dacă nu aș fi constatat recent că n-am mai pus mâna de multă vreme pe un volum de proză scurtă. Chiar dacă la început am avut o oarecare reținere față de subiectele și personajele atât de diferite de vremurile noastre, povestirile au început să-mi placă din ce în ce mai mult, pentru ca la final să-mi pară rău că s-au terminat (am aflat ulterior că există un alt volum apărut la Editura Corint, care conține mai multe proze de Pușkin). 

Unele povestiri își fac simțită vârsta, însă majoritatea au un aer atemporal, rămânând la fel de interesante și de captivante și astăzi, la aproape două secole de la conceperea lor. Printre favoritele mele se numără Dubrovski, Dama de pică, Domnișoara țărăncuță, Căpitanul de poștă și Dricarul, însă fiecare poveste are câte un subiect neobișnuit sau un final surprinzător, toate sunt presărate cu vorbe de duh și cu umor, iar câteva au accente fantastice - o diversitate care a făcut lectura mult mai antrenantă și mai satisfăcătoare decât mă așteptam la început.

miercuri, 4 mai 2016

Câteva cărți de proză scurtă



Sursa de inspirație a acestui articol se datorează Laviniei, de la care am aflat că mai este luna prozei scurte. Se pare că, în cazul meu, este nevoie ca cineva să mă tragă de mânecă pentru a-mi reaminti că n-am mai citit de multă vreme așa ceva. M-am uitat pe Goodreads și am constatat că ultima colecție de povestiri a fost Armele secrete de Julio Cortázar, citită în august 2015. De atunci, n-am mai pus mâna pe o carte de proză scurtă și nici n-aveam de gând să o fac prea curând, până am citit articolul Laviniei. 

Volumele de proză scurtă pe care le am în bibliotecă (click pe fotografie pentru o dimensiune mai mare)

Am profitat de ocazie pentru a scormoni prin bibliotecă și a scoate la iveală cărțile de proză scurtă. Unele se aflau pe rândurile din spate și aproape că uitasem de existența lor, iar când teancul a fost gata mi s-au părut cam puține, în comparație cu numărul cărților pe care le dețin. În timp ce le dibuiam, am încercat să înțeleg de ce citesc atât de rar povestiri. Poate că nu mă atrag în mod special? Poate că am rețineri din cauza scurtimii lor și a amalgamului de personaje și situații care se regăsesc într-o singură carte? Îmi lipsește o genă esențială pentru a le aprecia așa cum se cuvine? O cauză există, chiar dacă nu o pot identifica și formula în mod elocvent. Cu toate că nu-mi displace acest gen literar, ba de-a lungul timpului am întâlnit o mulțime de povestiri excelente, adevărul este că prefer să citesc romane sau nuvele, iar când aleg proză scurtă o fac în mod deliberat, de parcă aș lua o doctorie necesară.

miercuri, 27 aprilie 2016

Viața mea printre cărți (XI) // Aventuri prin lumea cărtăresciană


Ezitam să urc, dar până la urmă am urcat. Mulțumesc, Ramona, pentru poză. :)

Pe la începutul lunii martie, am căutat o parte din locurile despre care se vorbește în Nostalgia și Orbitor. Aripa stângă, iar într-una din zile am avut o experiență tare interesantă, la care mă gândesc și acum cu o undă de entuziasm. În timp ce lucram la articol (pentru seria „Pe urmele cărților”), mi-am dat seama că ceea ce aveam de povestit s-ar potrivi mai degrabă la „Viața mea printre cărți”. Locurile în care am ajuns și poveștile care le însoțesc nu vor mișca, probabil, nicio coardă în sufletul celor care nu au citit aceste cărți sau al celor care nu au fost subjugați de atmosfera lumii cuprinse în paginile lor - o lume atât de banală, în fond, dar aureolată de un farmec aparte, care m-a însoțit în peregrinările mele prin dimensiunea palpabilă a scrierilor lui Mircea Cărtărescu.

vineri, 22 aprilie 2016

Atlasul continentelor încețoșate - İhsan Oktay Anar



Mi-am dorit de multă vreme să citesc Atlasul continentelor încețoșate de İhsan Oktay Anar, o carte mai puțin cunoscută la noi, care părea să fie exact pe gustul meu. Nu bănuiam, însă, că romanul îmi va întrece toate așteptările, dăruindu-mi câteva ore de lectură intensă, în care am trăit într-o lume la granița dintre istorie, oniric și imaginar. De la legenda copilului ale cărui vise se preschimbă în realitate, la povestea orașului în care se găseau exact 51 de cartofori, de la incursiunea în universul cerșetorilor din Konstantiniye la răzmerița copiilor care prădau prăvăliile cu jucării, cartea a fost o călătorie extraordinară prin lumea basmelor orientale, un melanj foarte reușit de fapte istorice, istorisiri cu iz de legendă, noțiuni de alchimie, elemente fantastice și o filozofie lejeră, care pleacă de la conceptul lui René Descartes, Cogito ergo sum. Ca să nu mai spun că am stat cu sufletul la gură în unele momente pline de mister și tensiune, ca și cum m-aș fi delectat cu cea mai captivantă carte de aventuri.

luni, 18 aprilie 2016

Foamea - Knut Hamsun



Foamea a fost prima mea întâlnire cu proza lui Knut Hamsun, o întâlnire mult amânată, de teamă că această carte se va dovedi o experiență apăsătoare și extrem de tristă. Fără să știu prea multe despre subiect, ci doar că romanul a fost inspirat, în parte, de viața autorului norvegian, titlul a fost de ajuns pentru a-mi imagina scenele și stările insuportabile pe care mi le va trezi un om chinuit de foame - stări nu foarte diferite de cele prin care m-a trecut în copilărie povestirea „Dragoste de viață” de Jack London.

Este ceva extrem de ciudat și oarecum respingător în a fi martor la suferința unei alte ființe, redată meticulos pe zeci de pagini, ca și cum autorul a fost mânat de o plăcere ascunsă și perversă. Cartea înfățișează o realitate cunoscută de mulți, deși nu de noi și nici de cei care ne sunt apropiați, rămânând, astfel, undeva la periferia cunoașterii noastre, un lucru abstract pe care îl știm doar în teorie și aproape niciodată din practică, poate cu excepția scurtelor perioade de post sau de dietă la care ne supunem cu bună știință, fără a fi forțați de împrejurări asupra cărora nu avem nicio înrâurire. 

marți, 12 aprilie 2016

Să bați din palme cu o singură mână - Richard Flanagan



A doua întâlnire cu Richard Flanagan a fost mai degrabă dezamăgitoare: după ce Cartea cu pești a lui Gould m-a bulversat prin povestea incredibilă și prin scriitura hipnotică (ziceam atunci că „unele pasaje sunt adevărate opere de artă, în felul cum autorul îmbină cuvintele, sensul, ritmul, muzicalitatea”), romanul Să bați din palme cu o singură mână a fost o lectură călâie, care nu m-a impresionat prin ceva anume - nici prin poveste, nici prin personaje, nici prin scriitură -, nefiind totuși o carte proastă, pe care s-o abandonez. 

Să bați din palme cu o singură mână cuprinde istoria unei familii de imigranți sloveni, sosiți în Tasmania la mijlocul secolului XX. Este o poveste tragică, extrem de tristă, în care puținele raze de optimism și bucurie sunt înăbușite invariabil de câte o nenorocire sau o suferință, iar finalurile fericite par să lipsească cu desăvârșire. Cu toate acestea, este un roman care vorbește despre marile forțe umane iraționale: puterea distructivă a răului și puterea izbăvitoare a dragostei

marți, 5 aprilie 2016

Cum să aleg o carte de cinci stele



Vorbesc cu mine acum, dar poate că ceea ce voi scrie va fi de folos și altora. Am intrat săptămâna trecută pe pagina mea de Goodreads și am observat un lucru oarecum neobișnuit: citisem, la rând, trei cărți pe care le notasem cu cinci stele. În fine, nu toate trei au fost de cinci stele „pline”, însă cărțile mi-au plăcut atât de mult, încât am rotunjit nota până la cinci (oricum, chestiunea asta cu notarea e tare relativă - despre acest subiect a scris mai demult Laura). 

Am început să mă întreb dacă am mai citit vreodată, la rând, trei cărți cărora le-am acordat notă maximă. Și am continuat firul gândurilor, întrebându-mă cum ar fi să citesc nu trei, ci chiar zece cărți de cinci stele, una după alta? Mi-am dat seama că nu este deloc imposibil, deși poate fi, cu siguranță, o provocare imprevizibilă. Să ne înțelegem, totuși: nu ar fi vorba de o vânătoare de trofee, ci pur și simplu de zece cărți care se vor dovedi excelente. Am mai fost întrebată: Cum îți alegi cărțile pe care le citești? Acum mă întreb eu: Cum aș putea să aleg următoarele șapte cărți pentru ca toate, dar absolut toate, să fie lecturi favorite? (până am reușit să termin acest articol, am stricat feng shui-ul cu o notă de trei acordată cărții lui Flanagan - „Să bați din palme cu o singură mână” -, presimțind, oricum, că nu va fi o lectură de cinci stele)

marți, 29 martie 2016

Profeții din Fiordul Veșniciei - Kim Leine



Pentru mine, Profeții din Fiordul Veșniciei de Kim Leine a fost un roman extraordinar, care mi-a trezit o adevărată foame de lectură: am citit până târziu în noapte, luptându-mă cu pleoapele care se închideau, pentru a mai da gata o pagină și încă una. Cartea are sute de pagini cu litere mărunte, dar, cu toate acestea, nu le-am simțit ca pe o povară. Mă întreb acum în ce constă oare farmecul acestui roman, care nu se remarcă prin fraze și idei încâlcite, nici printr-o scriitură elaborată și nici prin întorsături de situație care lasă cititorul cu gura căscată. Și totuși, atmosfera lui obsedantă m-a învăluit precum ceața opacă din fiordurile groenlandeze, bântuind prin cotloanele minții mele ca un șir nesfârșit de umbre înghețate. 

Singurul artificiu stilistic la care recurge autorul este intercalarea planurilor temporale și a firelor narative care urmăresc diversele personaje, însă nu într-un mod care stârnește confuzie, ci unul care ațâță și mai tare interesul. Este o anume limpezime și naturalețe în cartea lui Kim Leine, care se reflectă mai ales în scriitura lui - o scriitură clară și alertă, puternic vizuală, cu fraze scurte care țăcăne rapid, cu o concizie impresionantă (n-am găsit aproape nimic redundant în cele cinci sute de pagini), cu momente de umor negru și cu alăturări inspirate de cuvinte, pe care le-am apreciat cu atât mai mult cu cât aceste subite izbucniri de lirism nu par nici menite să impresioneze, nici rezultatul vreunui curs de scriere creativă.

duminică, 27 martie 2016

Pygmalion - George Bernard Shaw



Cine știe când aș fi citit Pygmalion de George Bernard Shaw, dacă piesa nu ar fi fost aleasă pentru clubul de lectură organizat de Editura Litera? Deși am avut unele rețineri (n-am mai citit o piesă de teatru din vremea liceului), cartea lui Shaw mi-a plăcut și mi-a deschis apetitul pentru alte scrieri dramatice. Cred că următorul pe listă va fi Matei Vișniec, despre care mi-a vorbit foarte convingător o prietenă, fană a dramaturgului român. 

Nu știam nimic despre subiectul piesei lui Shaw, pentru că nu am văzut nici musicalul My Fair Lady din 1956, așa că totul a fost o surpriză plăcută, de la scriitură și umorul subtil la evoluția personajelor și postfața scrisă chiar de autor. Aș fi preferat ca unele subiecte și fire narative să fie aprofundate, însă atunci am fi avut de-a face cu un roman, nu cu o piesă de teatru. Este, totuși, remarcabil volumul de chestiuni și nuanțe cuprinse într-o carte atât de scurtă, care vorbește despre o mulțime de teme: vulgarizarea limbii engleze, moralitate și prejudecăți, libertatea claselor de jos și constrângerile burgheziei, independența și emanciparea feminină, complexul oedipian și tentația actului divin al creației.

marți, 15 martie 2016

Orbitor. Aripa stângă - Mircea Cărtărescu



Au trecut câteva săptămâni de când am terminat Orbitor. Aripa stângă de Mircea Cărtărescu, însă amintirile acestei călătorii stranii, în care realismul izbucnește în fantezii halucinante și teorii ermetice, au rămas la fel de intense ca în timpul lecturii. Nu am cum să mă scutur de imaginile superbe pe care le naște proza lui Cărtărescu, căci mi-au rămas cizelate în memorie ca și cum ar fi făcut întotdeauna parte din mine, desprinse poate din rezervorul mai vast al visului universal, în care pătrunde și mintea mea în timpul somnului. 

Se spune că visul în literatură este demodat, însă regulile acestea absurde trebuie aruncate la coș când vine vorba despre Orbitor sau Nostalgia, unde oniricul este esențial și revelator, o parte intrinsecă a triplului domeniu pe care scriitorul se mișcă nestingherit. Poate că în mijlocul acestei cărți nu se află decât un urlet orbitor, apocaliptic, spune naratorul Mircea, cel care ne conduce prin labirintul de amintiri, închipuiri, vise și idei incredibile, în căutarea ieșirii spre adevărata lume, care nu e lumea în care ne naștem, trăim și murim. 

vineri, 11 martie 2016

Firida Rușinii - Ismail Kadaré



Poate că unii dintre voi știu deja că am o slăbiciune pentru cărțile lui Ismail Kadaré, ale căror subiecte și scriitură au un farmec și o solemnitate aparte, dificil de explicat, dar cu care eu rezonez foarte bine. Am regăsit în romanul Firida Rușinii aceeași atmosferă de la granița dintre realitate și vis, dintre faptele istorice și legendă, chiar dacă aici nu mai este vorba despre tradițiile albaneze care m-au fascinat în Florile înghețate din martie sau Kostandin și Doruntina, ci despre o altă temă predilectă a autorului: regimul totalitar, explorat în această carte prin intermediul metaforei și al alegoriei, la fel ca în romanul Palatul Viselor

În centrul poveștii și în centrul împărăției stă capul tăiat așezat în Firida Rușinii, un simbol al puterii, al rebeliunii și al înfrângerii. Acest element sângeros și înfiorător este cel care leagă numeroasele fire și teme ale romanului, pe care autorul le urmărește în paralel: drama prinților albanezi care, amăgiți de masca îmbietoare a titulaturii de vizir, își abandonează țara și identitatea; siguranța iluzorie dată de glorie și ușurința cu care un favorit al stăpânirii poate cădea în dizgrație; efectul devastator pe care un regim totalitar îl are asupra moștenirii culturale și lingvistice a unui popor supus; uitarea ca o sabie cu două tăișuri, căci anihilarea unei fațete a istoriei o atrage în hăul uitării și pe cealaltă, care ar trebui să dureze; statornicia numelor și a legendelor, care dăinuie în ciuda încercărilor de a le șterge din memoria colectivă. 

luni, 7 martie 2016

The Hottest Dishes of the Tartar Cuisine - Alina Bronsky



După ce am citit și al doilea roman de Alina Bronsky, The Hottest Dishes of the Tartar Cuisine, mi-a devenit clar că, deși cărțile ei se apropie de zona comercială a literaturii, autoarea are un talent incontestabil de a crea personaje memorabile și, mai ales, de a le oferi protagonistelor sale o voce aparte, care se remarcă și rămâne întipărită în mintea cititorului. Mi-a plăcut foarte mult vocea adolescentei Sașa Naimann din Parcul cioburilor, iar acum am petrecut câteva ore turbulente în compania Rosalindei Achmetowna, una dintre cele mai fascinante, enervante și neplăcute protagoniste pe care le-am întâlnit în literatură. În plus, romanul are un subiect foarte interesant și destul de complex, cu o sumedenie de detalii pitorești legate de viața în Rusia comunistă. The Hottest Dishes of the Tartar Cuisine este o carte captivantă, scrisă într-un stil simplu și plin de vervă, cu mult umor, dar și cu o tristețe care persistă undeva în fundal, pentru a ieși uneori la iveală în puseuri neașteptate.

duminică, 28 februarie 2016

Manuscrisul fanariot - Doina Ruști



Manuscrisul fanariot de Doina Ruști este o urzeală densă și complicată de imagini, culori, mirosuri și sunete din care se ivește, în toată splendoarea lui apusă, Bucureștiul secolului 18, vestit odinioară în întregul Imperiu Otoman drept un oraș al inimilor ușoare, unde se îndeplinesc visele. Nu pot să-mi închipui câtă muncă de documentare a stat în spatele acestei cărți străbătute de cuvinte vechi, restituite cu migală urechilor moderne, o carte-mozaic ce cuprinde o sumedenie de istorii inedite și multe detalii savuroase legate de gastronomia, vestimentația și obiceiurile vremii. Am amânat multă vreme lectura, de teamă că romanul nu va fi pe măsura laudelor auzite la adresa lui, dar m-am temut degeaba: limbajul și scriitura Doinei Ruști sunt o încântare, iar cartea m-a prins în mrejele ei de Șeherezadă valahă, care mi-a stârnit imaginația și m-a ținut lipită de povestea cu iz de micsandre, jimblă și sugiuc.

Manuscrisul fanariot, Doina Ruști - glosar



Am alcătuit un glosar de termeni regionali sau învechiți folosiți în Manuscrisul fanariot de Doina Ruști, care sper să fie de folos viitorilor cititori ai cărții. Lista poate fi copiată și tipărită, pentru a fi consultată în timpul lecturii. E posibil ca unele cuvinte să-mi fi scăpat (mai ales la capitolul stofe/țesături), pentru câteva am găsit doar termeni înrudiți, dar nu identici, iar pentru altele nu am găsit o definiție în DEX online și nici în dicționarele fizice consultate (ocazie cu care am constatat totuși că dexonline.ro este foarte bine pus la punct).

miercuri, 17 februarie 2016

Îndrăgostirile - Javier Marías



Am așteptat cu nerăbdare să citesc Îndrăgostirile de Javier Marías, însă romanul nu s-a dovedit la fel de bun ca cele citite anterior. M-a deranjat pentru prima oară faptul că vocile personajelor sunt asemănătoare, n-am mai resimțit același entuziasm în fața gândurilor meandrate, expuse în fraze lungi și dense, iar unele digresiuni meditative mi s-au părut diluate, expandate artificial, fără a conține prea mult miez. Parțiala mea dezamăgire trebuie privită, însă, în contextul excelentelor romane Inimă atât de albă și Mâine în bătălie să te gândeşti la mine, care mi-au ridicat destul de sus ștacheta așteptărilor și m-au determinat să îl includ pe Marías în rândul scriitorilor mei preferați. În sine, cartea nu este rea, cuprinde o seamă de idei interesante și o intrigă care le susține, deși acțiunea avansează lent, uneori exasperant de lent, frânată de lungile cugetări care nu sunt întotdeauna profunde și surprinzătoare, așa cum mă obișnuise autorul spaniol.

marți, 9 februarie 2016

Grădina de ciment - Ian McEwan



În sfârșit, am reușit să citesc o carte de Ian McEwan, dar am impresia că am ales-o pe cea mai ciudată dintre ele. Grădina de ciment este primul roman al autorului britanic, publicat în 1978, la vârsta de 30 de ani. Am aflat că, datorită acestui roman și a celui care a urmat (The Comfort of Strangers, pe care am constatat că îl am în original - yeey!), Ian McEwan s-a ales cu porecla „Ian Macabre”. 

Grădina de ciment este o lectură scurtă, însă foarte intensă și tulburătoare, care atinge niște subiecte destul de șocante. În mod clar, cartea nu va fi gustată de toată lumea. Am ales-o la recomandarea unei prietene, care mi-a spus că seamănă un pic cu Trilogia gemenilor de Ágota Kristof - una dintre cărțile mele preferate. Prin ideea transmisă și prin senzația de disconfort pe care o creează lectura, pe mine m-a dus cu gândul, mai degrabă, la Împăratul muștelor de William Golding, iar unele secvențe mi-au amintit și de Invizibil al lui Paul Auster. Dacă aveți o minte deschisă, o afinitate pentru cărțile mai bizare și capacitatea de a face față unor subiecte neobișnuite și neplăcute, atunci Grădina de ciment s-ar putea să fie pentru voi. 

vineri, 5 februarie 2016

Yeonmi Park - Drumul către libertate. Autobiografia unei refugiate din Coreea de Nord



Pentru noi, viața într-o țară precum Coreea de Nord pare un coșmar, dar iată că, în prezent, 25 de milioane de oameni își duc existența între granițele ermetice ale acestui „paradis socialist”, suportând foamea, lipsurile și abuzurile. Mulți dintre ei continuă să creadă că trăiesc în cea mai bună țară din lume și nu au de ce să invidieze pe nimeni. Istorie personală împletită cu portretul cutremurător al unei țări, Drumul către libertate este genul de carte pe care o citești pe nerăsuflate, cu inima strânsă și cu ochii măriți de uimire. Fiecare pagină aduce noi informații interesante și povești incredibile despre una dintre cele mai sărace și mai represive țări din lume, care nu a pășit încă în secolul XXI. Pentru că a fugit din Coreea de Nord și a vorbit în repetate rânduri despre nedreptățile care se petrec în țara ei natală, Yeonmi Park este considerată o trădătoare și „o marionetă a propagandei pentru drepturile omului” de către regimul nord-coreean.

miercuri, 27 ianuarie 2016

Jurnalul Annei Frank (The Diary of a Young Girl - Anne Frank)



Auzisem, desigur, de Anne Frank, o figură-simbol a Holocaustului și unul dintre cei mai importanți oameni ai secolului XX, însă nu știam mare lucru despre Anne în afară de faptele arhicunoscute. Nu știam nimic despre personalitatea ei, despre lucrurile care i-au plăcut, despre visele, bucuriile, frustrările ei; nimic despre copilăria întreruptă brusc de persecuția antisemită care a cuprins Europa, sau despre viața în cei doi ani pe care i-a petrecut ascunzându-se de naziști. 

A spune că mi-a plăcut sau mi-a displăcut Jurnalul Annei Frank mi se pare oarecum deplasat. E drept că unele pasaje sunt ceva mai plictisitoare - uneori repetitive, alteori lipsite de interes - însă, în ansamblul lui, jurnalul este o lectură cu totul specială. Niciodată până acum nu am mai pătruns atât de adânc în intimitatea unui copil pe cale de a deveni adolescent - un act care mi-a trezit o reținere în fața unei asemenea sincerități și a atâtor gânduri și sentimente expuse, în toată vulnerabilitatea lor, privirilor străine. De fiecare dată când cineva îi citește jurnalul, Anne Frank revine din nou la viață, zglobie, fermecătoare, spirituală, poate un pic enervantă și cicălitoare - dar aceasta a fost Anne! Prin jurnalul său - care se numără printre cele mai citite zece cărți din lume -, dorința ei de a continua să trăiască după moarte i-a fost îndeplinită.

marți, 19 ianuarie 2016

Pisica pierdută - Caroline Paul, Wendy MacNaughton



Oare ce-ți trece prin minte când pisica ta cea dragă, plecată în peregrinări prin cartier, nu se mai întoarce acasă? Eu una n-am nici cea mai vagă idee, pentru că n-am avut niciodată pisică mai mult de două-trei luni, însă cartea aceasta simpatică mi-a dat ocazia să arunc o privire în mintea (un pic dusă?) a unei posesoare de pisici, pe numele ei Caroline Paul, al cărei motan a dispărut fără urmă timp de câteva săptămâni. 

Pisica pierdută este o poveste adevărată - despre iubire, disperare și tehnologie GPS -, scrisă cu mult umor și sinceritate și ilustrată de Wendy MacNaughton, partenera de viață a scriitoarei Caroline Paul (ahem, sper că nu aveți prejudecăți în acest sens, mai ales că această carte nu este despre relația lor). Înainte de toate, este o carte pentru cei care înțeleg care-i treaba cu pisicile și iubesc aceste feline aparent domesticite, pentru cei care le dau o importanță mai mare decât cred alții că ar fi cazul, dar sunt totodată în stare să glumească pe seama propriillor obsesii, tipicării și exagerări pe teme pisicești. În ce-i privește pe ceilalți cititori, Pisica pierdută nu trebuie luată prea în serios, altfel vor rămâne cu impresia că iubitorii de pisici sunt niște țăcăniți care au nevoie urgentă de consiliere psihologică. Dar dacă nu cumva terapia o reprezintă chiar pisicile?

sâmbătă, 16 ianuarie 2016

All The Light We Cannot See - Anthony Doerr



Romanul lui Anthony Doerr, All The Light We Cannot See (Toată lumina pe care nu o putem vedea), are destul de multe în comun cu Sticletele Donnei Tartt: ambii autori sunt americani și au avut nevoie de un deceniu pentru a scoate pe piață o nouă carte; scriitura lor este una creativă, vizuală, foarte cizelată (uneori exagerat de cizelată); cărțile au multe sute de pagini și povești interesante și complexe, care acoperă o vastă întindere spațio-temporală; nu în ultimul rând, ambele au câștigat Premiul Pulitzer. 

Aproape că întrevăd o schemă recurentă în toată treaba asta, mai ales că cele două cărți premiate mai au ceva în comun: povestea și scriitura primează în fața profunzimii ideilor; atâtea câte sunt, ideile rămân în stratul cel mai de sus al înțelegerii, fără a-l motiva pe cititor să pătrundă prea adânc. Sunt câteva aspecte care nu prea mi-au plăcut la romanul lui Anthony Doerr, dar, una peste alta, a meritat să citesc „Toată lumina pe care nu o putem vedea” pentru poveste și scriitură, dar și pentru o seamă de alte lucruri: cartea m-a introdus în atmosfera orășelului Saint-Malo, o bijuterie a coastei bretone, distrusă aproape în totalitate de bombardamentele Aliaților; am aflat amănunte interesante despre undele radio și al Doilea Război Mondial, și m-am trezit cu pofta de a citi un roman de Jules Verne, care mi s-a părut cam plictisitor în copilărie.

duminică, 10 ianuarie 2016

Planuri de lectură pentru 2016



În 2015 am făcut planuri de lectură de care nu prea m-am ținut: din cele aproximativ o sută de cărți am reușit să citesc doar 19. Trist, dar nu disperăm, căci am de gând să continui lectura titlurilor adunate în această listă, până când le dau gata pe majoritatea. Prin urmare, anul acesta o să fiu ceva mai ponderată când vine vorba de făcut planuri de lectură (haha, pe-asta nici eu n-o mai cred). Inițial am pornit cu gândul de a alege o singură provocare - aceea de a citi mai multe cărți care nu au fost traduse la noi -, dar, după ce am terminat statistica lecturilor din 2015, am realizat că am nevoie de mai multe provocări. Dar să încep cu începutul, și anume cu provocarea de bază.

joi, 7 ianuarie 2016

Băiatul care a furat calul lui Attila - Iván Repila



O carte a trezirii, a iluminării. O carte a refuzului. O carte a eliberării din cuștile în care oamenii s-au chircit resemnați, așteptând salvarea din altă parte. O carte a răzvrătirii, a ripostei, a răzbunării. Violentă, atroce, supărătoare, uneori de-a dreptul dezgustătoare, Băiatul care a furat calul lui Attila este o carte pentru cititorul curajos, care nu se teme să fie târât prin câteva secvențe insuportabile, care-l vor smulge din existența sa comodă și călduță, poate chiar nepăsătoare și supusă. Iván Repila nu-și menajează cititorul, ci deschide larg o cutie a Pandorei umplută până la refuz cu suferință, cruzime, ură, lăcomie, oroare. Cu o scriitură precisă și rece, care uneori începe să fiarbă asemenea unui vulcan pe punctul de a erupe, iar alteori se transformă în fraze lungi, de o poezie stranie, surprinzător de delicată, scriitorul spaniol țese o poveste-alegorie despre noi toți, despre ignoranța și resemnarea noastră, despre sacrificiu și dragoste, despre pasivitatea și robia vremurilor moderne.

duminică, 3 ianuarie 2016

Statistica lecturilor din 2015




Dacă în 2014 mă plângeam că am citit mai puține cărți decât în 2013, în 2015 am reușit, nu-mi explic cum, să citesc și mai puține (66 față de 85 față de 102). Se pare că viața reală a invadat timpul de lectură, acaparând nemilos bucăți mari din el (of, ce viață rea!). Nici nu știu dacă e cazul să mai aduc vorba despre planurile de lectură făcute la începutul lui 2015, care, sinceră să fiu, păreau irealizabile de la bun început, iar în final s-au dovedit aproape un fiasco. De citit am citit eu ceva, dar nu ce era pe listă!
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...