luni, 11 mai 2015

Mircea Cărtărescu, Nostalgia: REM, Arhitectul



După ce am citit și ultimele două proze ale volumului, pot spune că Nostalgia este o carte extraordinară, poate cea mai bună carte românească pe care am citit-o până acum. Lectura a decurs de multe ori sub semnul unei fascinații covârșitoare, care m-a făcut să uit de lumea din jur, cu posibilitățile ei limitate, cu realitatea ei finită și îngustă. Ficțiunea, locul în care visele cele mai nebunești se împlinesc, devine în proza lui Mircea Cărtărescu un tărâm posibil, palpabil, lipsit de granițe și constrângeri - însă el se deschide doar cititorului pregătit să renunțe la neîncredere și îndoieli, abandonându-se cu voluptate imaginarului fabulos.

Despre primele trei proze ale Nostalgiei - Ruletistul, Mendebilul și Gemenii - am scris aici, unde mă întrebam dacă această carte este un roman sau o colecție de proză scurtă, pentru că legătura dintre povești nu era una evidentă. Spuneam acolo că Ruletistul mi se pare proza esențială a cărții, dar îmi dau seama acum că ceea ce contează, de fapt, sunt câteva idei care se leagă până la final, precum și temele-simbol (visul, scriitorul, creatorul) care revin în fiecare proză.

REM, o nuvelă la care mi-a plăcut absolut totul, este proza mea preferată din „Nostalgia”. Într-o garsonieră minusculă, plină de cărți (m-am bucurat să văd acolo Manuscrisul de la Saragosa al lui Potocki), Svetlana/Nana, o funcționară de 35 de ani, îi povestește iubitului ei, Vali - cu unsprezece ani mai tânăr decât ea -, o perioadă extraordinară din copilărie, când s-a petrecut singurul lucru pentru care crede că a venit pe lume, pentru care a fost aleasă: intrarea în REM. Dar până la dezvăluirile legate de REM, Svetlana ne poartă, ca o Șah-Razada, printr-o istorisire stratificată, absolut fabuloasă, despre copilăria ei în Bucureștiul anilor 1960 - un oraș atât de frumos, de misterios, că abia încăpea în pupile. Aflăm despre balconul casei de pe Moșilor unde se juca singură cu păpușa Zizi, Oborul plin de forfotă și farmec balcanic, cu magazinul de jucării „Scufița roșie”, drumul cu tramvaiul de lemn până la casa mătușii, aflată la marginea orașului, sau piața la Rond (pe care nu am localizat-o) cu o imensă statuie de dorobanț, de unde mama fetei cumpăra lavandă, bomboane și zahăr candel.

Drumul spre mătușă și timpul petrecut în curtea ei reprezintă pentru fetița de doisprezece ani o aventură prin care explorează alte lumi, un timp magic înțesat de întâmplări miraculoase, cu totul diferit de viața izolată din casa părintească. În curte, în mijlocul grădinii de zarzavaturi, se află un camion părăsit, cu un bizar cadran de kilometraj care încă mai măsoară distanțele; pe stradă locuiesc alte fetițe de vârsta ei, cu care Nana joacă șotroane fermecate în formă de melc și extraordinarul joc al Reginelor, întins pe șapte zile; iar în câmp se înalță o casă solitară, cu o magazie dărăpănată ce va deveni pentru Nana centrul vieții, singurul loc pentru care merită să existe

Egor și mama lui, cei doi locatari ai casei din mijlocul câmpului, sunt personaje excentrice și fantasmagorice, ființe fragile și friabile de înălțimi monstruoase, păstrătorii unei istorii de familie neobișnuite și păzitorii REM-ului. Însă nimeni nu știe cu adevărat care este semnificația și rolul acestui misterios REM, dacă reprezintă mântuire sau damnațiune; acest lucru îl poate afla doar Svetlana, prin cele șapte vise născute de scoica primită de la Egor. Egor, cel care se împotrivește nedreptății de a fi om și neputinței de a fi Totul, scriind cu febrilitate, pentru că trebuie să spună un „nu” răspicat zădărniciei și sorții, un „nu” gândit și simțit până în măduva cuvântului. Citind acest pasaj din REM, m-am gândit imediat la romanul lui Thomas Bernhard, acel Da hotărât care poartă, totuși, o semnificație diferită.

[...] Visele tale și jocul tău, împletite între ele, alcătuiesc pânza ta de păianjen, țesută de tine nu ca să prinzi ceva în ea, ci ca să fii prinsă. Căci noi toți suntem niște muște care secretă singure plasa, iar păianjenul e același pentru toți. Ne vizitează doar o dată pe fiecare, la momentul potrivit, când plasa noastră e gata și-i poate suporta greutatea. Și doar tu, dintre toate ființele lumii acesteia, vei putea să te smulgi pentru o clipă din propria ta plasă, doar ție ți s-a dat șansa asta. Iar eu... plasa mea are un singur fir, lung și drept. Pe el trebuie să mergi tu. Căci eu sunt Călăuză și Paznic aici, la marginea lumii. (pag. 264)

Sunt multe amănunte extraordinare în această nuvelă și mă abțin cu greu să vorbesc despre ele; voi mai spune doar că am fost fascinată de ceea ce fetele descoperă într-o grotă din câmp, dar mai ales de jocul de-a Reginele, în care fiecare fetiță inventează un joc inedit cu ajutorul unui obiect, devenit un portal către o lume fantastică și, de multe ori, înfricoșătoare. În numai 125 de pagini, Cărtărescu a reușit să creeze o poveste densă, extrem de complexă, saturată de întâmplări și idei extraordinare - un adevărat festin pentru simțuri și minte.

[spoiler] 
Scriitorul este, oare, ființa invizibilă, translucidă, cu labe și gheare și fire ca de păianjen, care pătrunde în creierul lui Vali, dar nu și în cel al Nanei? Păianjenii sunt prezenți pretutindeni în REM, în closetul de țară, unde Nana îi nimicește, terorizată, cu un cuțit de bucătărie (pentru a se teme apoi de răzbunarea lor), în casa părăsită din vis și pe fundul paharului de vin găsit pe drumul din pădure, în vorbele enigmatice și profetice ale lui Egor, în prezența invizibilă a scriitorului-creator, care o pândește pe Svetlana, cuprins de vechea foame și așteptând să o devoreze.

Îmi văd victima înțepată, paralizată, deja incapabilă de orice rezistență. Totuși vie, cu memoria întreagă, gelatinoasă, numai bună să fie ingerată. La sfârșitul nopții, din această femeie care acum are fața contractată de plăcere (sau paralizată de suferință?) va mai rămâne doar o carapace uscată, legănându-se în plasa mea scânteietoare. (pag. 173)

Este ciudat și chinuitor (chiar și pentru cititor) amestecul de atracție și repulsie pe care Vali îl simte pentru Nana, percepția schimbătoare care o transformă pe aceasta, dintr-o femeie urâtă și bătrână, într-una interesantă și atrăgătoare, pentru ca apoi să redevină o băbătie respingătoare, pe care Vali o părăsește după fiecare întâlnire (la final se sugerează o ciclicitate a nopților petrecute împreună - dar aceasta este, oare, ultima lor întâlnire?). Nu pot spune că am înțeles prea bine metafora insulei de smarald, cu peștera în centrul căreia se află Ea, o ea descrisă ca o himeră sau ca un sirus (pag. 249). Este vorba, oare, de adâncurile insondabile ale unei femei, de eul misterios și inefabil, la care Vali încearcă să ajungă?

În REM aflăm că Vali este autorul „Ruletistului”, informație care rearanjează tot ceea ce am crezut până atunci; de asemenea, Nana se dovedește a fi femeia deznădăjduită pe care Andrei din „Gemenii” o întâlnește pe lacul din parcul Circului, în noaptea de Anul Nou. În REM descoperim că toți acești oameni sunt eroi plămădiți din cuvinte așternute pe hârtie, care populează o lume ficțională născută în mintea și inima scriitorului pe care Nana îl întâlnește în vis. Camera descrisă de Nana seamănă cu camera lui Andrei din „Gemenii”, iar mașina de scris Erika este cea menționată în „Mendebilul”. Dacă tot am trecut în revistă punctele comune ale prozelor, mă întreb dacă Iolanda, iubita saxofonistului din „Arhitectul”, este aceeași Iolanda din „Mendebilul”, despre soarta căreia nu mai aflăm nimic.

La nivelul lumii ficționale din „Nostalgia”, autorul prozelor poate fi oricare dintre scriitorii-naratori din acest roman, păpuși care manevrează alte păpuși (conform teoriei Mendebilului) și, la rândul lor, sunt manevrate de un păpușar dintr-un șir ce se extinde la infinit. Nana spune că poate până și el [scriitorul], în lumea lui, nu este decât un produs al unei minți mult mai vaste, din altă lume, ea însăși fictivă. Și el, da, sunt sigură acum, caută cu înfrigurare o Intrare către acea lume superioară, căci visul nostru, al tuturor, este să ne întâlnim Creatorul, să privim în ochi ființa care ne-a dat viață  (pag. 287). Însă poveștile care converg indică un autor (sau un Creator) comun, care s-a inclus pe sine în lumea plăsmuirilor sale, țintind astfel spre nemurire. 

O altă observație: în REM reapare ființa androgină asemănătoare cu cea din „Ruletistul”, unde, în halucinația scriitorului, Dumnezeul uriaș are sâni de femeie și un trandafir roșu între degete (pag. 25); în REM este gigantul al cărui schelet uriaș este descoperit de fetițe, copilul lor căruia îi insuflă viață, într-un act creator comun ce mimează concepția imaculată. Prezența Dumnezeului din „Ruletistul”, despre care aflăm că a fost scris de Vali, este justificată astfel de povestea Nanei, cea care l-a inspirat pe viitorul scriitor. Dar nu pot spune că am înțeles prea bine care este semnificația scheletului uriaș aflat sub pământ, în grota care pare a fi un uter gigantic.

Și ce înseamnă, de fapt, Himera care iese la final din oul Nanei? Hmm, ou, uter, creație... Descrierea himerei este asemănătoare cu cea a sirușilor, animalele mitologice care îl ucid pe Dumitru/Signor Firelli, bunicul lui Egor (pag. 212). Declan, prietenul cu care am citit cartea, crede că este vorba despre moartea Svetlanei, a cărei dată se află pe foaia de calendar primită în REM (moarte sugerată, e drept, de alunița care sângerează și de visul prevestitor de boală). Mi se pare o explicație interesantă, la care eu nu m-am gândit, dar cred că trebuie să mai fie și alta. Păianjenul despre care vorbește Egor, ca despre moartea care vine o singură dată (e același pentru toți. Ne vizitează doar o dată pe fiecare, la momentul potrivit) pare a fi cel din camera Nanei, scriitorul pe care ea l-a întâlnit în REM, creatorul care își consumă creația, lăsând din ea doar o carapace goală - în timp ce Nana se împotrivește cu acei „nu” plini de îndârjire.

Cât despre semnificația REM-ului, cea mai la îndemână este Rapid Eye Movement, etapă a somnului în care apar visele; cum visele au o importanță covârșitoare, nu doar aici, ci și în celelalte proze, probabil că aceasta este explicația titlului. Totuși, Cărtărescu încurcă un pic lucrurile când Nana menționează o gravură aflată pe ușa din camera scriitorului, din a cărei inscripție au mai rămas doar literele Rem. M-am gândit că este vorba de Rembrandt și, într-adevăr, am găsit respectiva lucrare, cu femeia grotescă al cărei pântec seamănă cu o burtă de pește. Dar iată ce spune și Nana despre semnificația REM-ului: 

De fapt noi suntem REM-ul, tu și cu mine, și povestirea mea [...] Dar poate că REM-ului e doar un sentiment, o strângere de inimă în fața ruinării tuturor lucrurilor, în fața a ceea ce-a fost și nu va mai fi niciodată. O amintire a amintilor. REM-ul e, poate, nostalgia. (pag. 286-287)
[spoiler] 

Joseph și soția lui Potiphar (1634),
gravura lui Rembrandt menționată în REM (
sursa)


În Arhitectul (care, în ediția din 1989, a avut titlul schimbat în „Organistul”), Emil Popescu este un arhitect talentat și apreciat, care s-a specializat în proiectarea fabricilor de ulei. Este căsătorit cu o iubită din facultate, nu are copii, iar marea bucurie a fiecărei zile este contemplarea și îngrijirea Daciei crem, pe care soții și-au cumpărat-o din economii. Viața lui Emil Popescu nu se remarcă prin ceva ieșit din comun - asta până într-o dimineață, când claxonul Daciei nu se mai oprește din urlat, iar arhitectul devine obsedat de colecționarea claxoanelor muzicale, capabile să redea - chiar dacă primitiv - frânturi din arii și melodii cunoscute. Dacă la început pare a fi o povestire amuzantă, relatată pe un ton ironic, anecdotic, Arhitectul devine o istorie din ce în ce mai incredibilă, investită cu grandiosul rol de a împlini aspirația nebunească (și, la momentul respectiv, de neînțeles) a personajului Egor din REM. 

Un mare scriitor nu este altceva decât un scriitor. Diferența este de nuanță, nu radicală. [...] Nu, nu vreau să ajung un mare scriitor, vreau să ajung Totul. Visez necontenit la un scriitor care, prin arta lui, să ajungă cu-adevărat să influențeze viața oamenilor, a tuturor oamenilor, și apoi viața întregului univers, până la stelele cele mai îndepărtate, până la capătul spațiului și-al timpului. Iar apoi să se substituie universului, să devină el însuși Lumea. Numai așa cred că un om, un artist, și-ar putea îndeplini menirea. (REM, pag 252)

[spoiler] 
Pe lângă această ilustrare fulminantă, cosmică și explozivă la propriu, a aspirației lui Egor, Arhitectul m-a impresionat prin alte două aspecte. Primul este mașina care nu ajunge să fie folosită în scopul ei implicit (funcție secundară și inutilă, în accepțiunea lui Emil Popescu), ci capătă un nou rol surprinzător, acela de spațiu creator și sursă de inspirație prin însăși posibilitatea mașinii de a comunica și a se comunica prin intermediul claxonului, vocea pe care arhitectul o eliberează, devenind un canal de comunicare al mașinii - iar, mai târziu, transformându-se el însuși într-o mașină umană formidabilă, care parcurge și ajunge dincolo de patrimoniul muzicii universale. 

Al doilea lucru care m-a impresionat a fost metamorfoza prin care trece arhitectul, devenit, în cele din urmă, acea ființă monstruoasă cu două buchete de degete transformate în zeci de filamente complicat articulate, care cântă fără întrerupere o muzică tot mai puțin omenească. Geniul absolut a devenit o nouă specie care deține puterea absolută, o specie hrănită și pervertită prin muzică (muzică venită de unde?), care și-a dezvoltat propriul sistem de apărare împotriva pericolelor: o muzică nemaiauzită, nepământeană, care acționează asemenea unui venin ce paralizează trupul și voința agresorului, manipulând neputincioasele ființe umane prin covârșitoarea ei forță extatică. 
[spoiler] 

***

Legat de alegerea titlului cărții sale și înlocuirea „Nostalgiei” cu „Visul” în 1989, Cărtărescu spune într-un interviu: „E unul dintre cele mai frumoase şi mai triste cuvinte din câte cunosc. Nu cred că există sentiment mai sfâşietor decât regretul amniotic după zilele ce nu se vor mai întoarce vreodată. Era cuvântul cel mai potrivit pentru cartea mea. Dar tocmai atunci Tarkovski defectase în Italia şi făcuse acolo filmul „Nostalghie”, aşa că titlul mi-a fost interzis de cenzură.”

Mendebilul, Gemenii și REM sunt grupate sub titlul „Nostalgia”, miezul acestei cărți care are drept prolog Ruletistul (proza care stabilește miza nemuririi și aruncă zarurile), iar ca epilog - Arhitectul (povestirea care depășește miza inițială, atingând aspirația creatoare absolută). Cele trei proze mediane au ca temă comună copilăria, acel timp straniu și fermecător, investit cu trăsături de legendă, acel „paradis pierdut” - cum spune Cărtărescu - la care ne întoarcem iar și iar, căutând o portiță prin care putem intra din nou în universul jocului și al misterului, al existenței la granița dintre real și fabulos.

Deși pot fi citite și separat, cele cinci proze funcționează cel mai bine ca un întreg, chiar dacă legăturile dintre ele nu sunt numeroase și nici esențiale pentru înțelegerea macro-subiectului; însă, pentru a întrezări și alte teme și micro-subiecte pe lângă cele imediate, este de preferat lectura întregii cărți. De exemplu, între „REM” și „Arhitectul” există o legătură care poate trece neobservată, iar ceea ce aflăm în „REM” pune celelalte povești într-o lumină nouă. Desigur, întrebarea este cât de mult mușcăm din momelile întinse de autor și cât de mult suntem dispuși să înaintăm pe cărarea ce duce spre o înțelegere mai profundă.

Un alt exemplu pentru înțelegerea mai extinsă oferită de toate cele cinci proze este refuzul personajelor de a crede în existența limitată a eului și a spiritului, pe care nu le pot concepe doar între granițele ridicole ale unei vieți de om, precum și revolta împotriva finitudinii și a irosirii potențialului uman, nevoia de a transcende condiția umilă de simplu muritor. Nana încearcă să își amintească ceea ce a trăit înainte de a se naște, iar autorul Ruletistului crede în puterea infinită a spiritului:

[...] mă chinuiam din răsputeri să-mi amintesc ceva, fie și cel mai neînsemnat lucru, care mi s-ar fi întâmplat înainte de-a veni pe lume. Lumea exista de milioane de ani. Ce făcusem eu în tot acest timp? Să cred că nu simțisem și nu trăisem nimic îmi era imposibil. (REM, pag. 234)
Ce va fi, ce va fi după moarte? Aș vrea să cred, cum aș vrea! - că se va deschide de acolo o nouă viață, că starea noastră de acum e una larvară, în așteptare. Că eul, de vreme ce există, trebuie să fi găsit un mijloc de a-și asigura permanența. Că voi trece în altceva, infinit mai complex. Altfel este absurd, și nu văd un loc pentru absurd în proiectul lumii. (Ruletistul, pag. 24)

Cuvinte pe care le-am învățat sau le-am înțeles mai bine: abstrasă, alean, angarale, chibița, estropiat, funambulesc, glasvand (așa am aflat cum se numește ceea ce am și eu în casă), inextricabil, leonin, mefiență.



Editura: Humanitas, 1993
Număr de pagini: 320


20 de comentarii:

  1. Eu ţi-am zic că REM a fost preferata mea ;)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Daaa, REM este, într-adevăr, o nuvelă extraordinară. Mi-au plăcut și celelalte proze foarte mult, dar REM chiar a reușit să-mi întrerupă contactul cu realitatea.

      Ștergere
  2. eu nu ştiu spune care mi-a fost preferata, dar ce contează? poate rem,poate jocul*mendebilul.
    nu cred că trebuie să căutăm explicaţii pentru tot.
    iată şi un fapt binecunoscut. în acest volum (sau oare în travesti??? nu cred totuşi) apare o serbare şcolară la care se montează dumbrava minunată. patrocle e alex leo şerban.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Serbarea școlară de care vorbești nu apare aici, Radu. Poate în Travesti, s-ar potrivi mai bine cu personajul (deși ce zici tu pare mai degrabă o glumă). Nici curtea aceea interioară din poza ta, cea care mi-a trezit claustrofobia, nu este menționată (dar ai zis că poate apare în Orbitor).
      Toate prozele mi-au plăcut, dar REM a avut ceva special. Nu trebuie, dar îmi place să caut explicații și mă bucur când o carte îmi dă teme de gândire. Tu nu vrei să înțelegi cât mai bine ceea ce citești?

      Ștergere
    2. Ai dreptate, Radu, în urma dovezilor aduse. :)) Și-mi pare rău că s-a pierdut comentariul tău. Serbarea apare într-adevăr în Gemenii, la pagina 92 în ediția mea. Și Alex Leo Șerban chiar era Patrocle, cine-ar fi crezut? Pun aici link-ul de la tine, pentru cei interesați: http://www.evz.ro/senatul-evz-adio-leo-926970.html

      Eu am rămas surprinsă să aflu, din interviul menționat în text, că Mendebilul chiar a existat în realitate (se numește Adrian și locuiește la Arad, cică), la fel ca multe dintre personajele Nostalgiei. E interesant cum Cărtărescu a aflat unele lucruri ulterior publicării cărții - tot în interviu spune că porecla Mendebilul a fost dată de un prieten din gașca de la bloc (Lucian-Luci din povestire), după numele unui arbitru spaniol de fotbal, José Maria Ortiz de Mendebil - de fapt e Mendíbil, dar e pe acolo.

      Ștergere
  3. Și mie mi-a plăcut REM.

    Îmi place, Ema, și lista de cuvinte noi din final. Scriitorii se deosebesc de noi, oamenii de rînd, și printr-o abilitatea lingvistică mai mare. Eminescu a folosit în toată opera lui reo 4 mii de cuvinte. Shakespeare, vreo 17 mii. Mă ocup de vreo săptămînă de WS, am citit Ochii doamnei mele de Anthony Burgess. Goethe, mai bine de 20 de mii.

    Mă întreb cîte cuvinte a folosit James Joyce în cărțile lui. Chiar sunt curios, dar nu știu, n-am găsit încă nici o informație (pînă acum) în acest sens.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur că v-a plăcut - de fapt, mă întreb cui nu i-ar plăcea REM, poate doar unui cititor care nu gustă fantasticul și oniricul.
      Lista cu cuvinte noi din Nostalgia e mai lungă, sunt și cele din primele trei părți, dar cred că lista asta e mică pe lângă ce aș putea găsi în Orbitor, dacă voi reuși vreodată să citesc măcar o carte din trilogie. Nu știu, însă, cu câte dintre aceste cuvinte voi rămâne peste o vreme. Întotdeauna mă întreb cum ajung ele să fie folosite de scriitori - oare stau cu dicționarele de sinonime, arhaisme și neologisme alături? Deși nu este imposibil, îmi vine greu să cred că cineva posedă un bagaj atât de extins de cuvinte practic necunoscute - sau poate că ele sunt uzuale pentru categoria superioară de oameni cunoscuți drept „scriitori”. :) Nu m-aș mira să găsesc și în cărțile pe care le-ați scris o listă considerabilă de cuvinte noi (pentru mine).
      Interesante informațiile despre numărul de cuvinte folosite de scriitori. Am căutat un pic despre Joyce, dar nu am găsit nimic (nu știu de ce mă gândeam că voi găsi). Cineva (sau ceva) va trebui să se apuce de numărat. :)

      Ștergere
    2. Dacă ar sta cu Dicționarul de sinonime alături, nu și-ar mai termina cărțile. Pur și simplu au un simț al limbajului mai acut decât noi, cititorii lor.

      Și eu îmi făceam pe vremuri liste de cuvinte noi. Cele mai multe le-am învățat din cărțile lui G. Călinescu, care scria foarte neologistic...

      Pesemne că sunt speciliști în Joyce care știu câte cuvinte a folosit, astăzi e mai ușor să afli, pui textul în world și numără calculatorul (word count) pentru tine :)

      Ștergere
  4. Motto-ul Arhitectul este luat din Doctor Faustus de Thomas Mann, in care personajul principal, un tanar compozitor, ia sifilis intentionat pentru a deveni nebun si a atinge prin asta maretia. Pe langa tonul grav al cartii lui Mann, povestea lui Cartarescu pare mai mult o parodie, dar cred ca asta a fost intentia de la inceput.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aaa, foarte interesant! Mulțumesc pentru informație, Marian! Partea cu atingerea măreției se aplică la Arhitectul, dar procesul pare că se desfășoară inconștient, fără vreo aspirație sau intenție din partea organistului-compozitor. De fapt, există aspirația de a crea muzică, care-l absoarbe total pe arhitect.
      Deși am remarcat tonul ironic și hâtru, cred că am luat eu prea în serios povestirea, când ea poate fi de fapt o parodie, cum spui tu.

      Ștergere
  5. Scriitorii, o categorie superioara de oameni? Hm, ma indoiesc serios de asta. Draga Ema, ma tem ca te-ai lasata furata de valul entuziasmului. O interpretare foarte interesanta si ingenioasa a operei lui Cartarescu pornind de la legatura dintre Sfarsitul jocului povestirea lui Cortazar si REM gasesti la Teodora Dumitru http://revistacultura.ro/nou/2011/05/jocurile-sunt-facute-cartarescu-prin-cortazar/

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Din păcate, am cam trecut de vârsta entuziamului dezlănțuit și acaparator, deși încerc să-l recuperez. :) Am încercat să răspund în glumă la comentariul lui Valeriu Gherghel („scriitorii se deosebesc de noi, oamenii de rînd”), dar, uneori, umorul meu nu este prea reușit și nici evident.
      Mulțumesc pentru link, chiar voiam să caut păreri avizate despre prozele din Nostalgia, pentru că am rămas cu multe întrebări. Am o carte de Cortazar (Armele secrete), dar povestirea „Sfârșitul jocului” nu se află aici - o voi căuta.

      Ștergere
  6. Bravo, Emi. Foarte buna recenzia (ca de obicei, de altfel :) ). Categoric o sa o citesc si eu cat de curand!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur că ți-a plăcut ce am scris, dar mai ales că vrei să citești și tu cartea. Sunt curioasă cum o vei percepe, aștept părerile tale. :)

      Ștergere
  7. Il poti gasi in Manuscris gasit intr-un buzunar aparut la Polirom.Iar daca nu mai ai rabdare poti citi un pdf aici http://www.scribd.com/doc/238670192/Julio-Cortazar-Sfarsitul-Jocului#scribd

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, mulțumesc, am văzut că povestirea se găsește în cartea respectivă. Nu am cont pe Scribd, dar pot împrumuta cartea de la un prieten.

      Ștergere
  8. Vai de coada si de mustatile mele! Numai carti serioase citesti in ultima vreme, Ema. M-am pierdut cu totul printre „giganti”, aici la tine. Ma duc la conacul meu de plush sa imi fac un ceai de flori de bumbac si sa scriu aventuri cu plushuri in spatiu. Multumesc de vizita :-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :)) N-am planificat asta, se pare că n-am simțit nevoia de cărți mai ușurele. Dar să știi că am împrumutat ”Matilda” de Roald Dahl, așa că va trebui să o citesc cât de curând. Începusem la un moment dat ”Războiul ciocolatei” de Cormier, dar nu prea mi-a plăcut, așa că am abandonat cartea.
      Sper că a fost bun ceaiul de flori de bumbac! :D

      Ștergere
  9. Ceaiul a fost minunat, multumim!
    Matilda cred ca are sa-ti placa. Roald Dahl a fost un scriitor grozav. Eu l-am citit si ascultat in olandeza si mi-a placut foarte mult.
    Cu Razboiul Ciocolatei sunt pe aceeasi „baricada” cu tine :-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sper să-mi placă Matilda, deși acum mi se pare că e pentru copii tare mici. Dar eu cred că mă voi delecta cu ea. :)
      Așadar ai încercat și tu cartea lui Cormier? Nu pare prea pufoasă, ce-i drept. Poate devine mai interesantă după prima treime, habar n-am (lui van Firescu i-a plăcut mult, din câte am văzut), dar parcă aș trece la alte cărți pentru adolescenți. Încă te aștept cu lista aceea de cărți feel-good, dar nu o lua ca pe o admonestare, e doar un reminder! :))

      Ștergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...