O listă cu cărți la finalul anului (2015)

luni, 28 decembrie 2015




Pentru că am făcut o listă cu cărți la jumătatea anului, m-am hotărât să închid cercul și să alcătuiesc o listă și cu cele mai faine cărți pe care le-am citit din iulie încoace. Statistica pentru 2015 vine mai încolo, pe la începutul lui ianuarie, după ce am închis și ultima carte citită anul acesta. Cine știe ce minunăție mai apare pe ultima sută de metri? :D Haha, sunt chiar optimistă, având în vedere că au mai rămas doar patru zile până la finalul anului, iar widget-ul de pe Goodreads mă anunță că sunt în urmă cu 17 cărți (oare pe ce mai pot da vina pentru această situație?). Mda, 17, exact cât îmi mai lipsește pentru a atinge challenge-ul de 82 de cărți la care visam prin ianuarie (și care mi se părea ușor de realizat, ha!). Acum o lună m-am gândit să trișez un pic și să citesc doar cărți scurte până la finalul anului, dar mi-am dat seama repede că e o prostie: pe lângă faptul că nu am când să scriu despre ele, subiectele și personajele se amestecă, iar lectura se transformă într-un maraton aberant. Așa că o să respir adânc, o să mă împac cu situația și o să citesc în continuare lent și cu plăcere, când am timpul și dispoziția necesare.
37

Evadarea imposibilă - Lena Constante

luni, 21 decembrie 2015


Cu naivitate, am crezut că trebuie să citesc despre lumi îndepărtate pentru a afla lucruri incredibile. De exemplu, despre Coreea de Nord, un loc necunoscut în care am pătruns prin intermediul cărții Nimic de invidiat. Însă la fel de necunoscut îmi este și ținutul apropiat - chiar dacă depărtat în timp - al penitenciarelor politice comuniste, despre care nu știam mare lucru. De acele vremuri ne despart zeci de ani, iar depărtarea continuă să crească. În curând, nu vor mai fi în viață oamenii care pot povesti celor tineri coșmarurile prin care au trecut. O carte precum Evadarea imposibilă a Lenei Constante este o mărturie necesară și una care va rămâne, dar oare câți dintre noi o vor citi? Nu trebuie să uităm, dar mai întâi trebuie să aflăm ceea ce s-a petrecut. Recunosc că nu aș avea tăria morală necesară pentru a citi despre experimentul Pitești sau despre alte locuri ale groazei din România comunistă; poate că nu aș fi în stare să citesc nici măcar Evadarea tăcută, prima carte a Lenei Constante, o carte dură, o carte neagră - după cum spune chiar autoarea - în care vorbește amănunțit despre anchetă, torturi și cele 3000 de zile (adică mai bine de opt ani) pe care le-a petrecut într-o singurătate insuportabilă.
12

Milena Agus - Mal di pietre (From the Land of the Moon)

miercuri, 16 decembrie 2015


Scrisă minunat, în cuvinte puține, dar bine alese, cu inserțiuni de fraze în limba sardă care dau o savoare aparte narațiunii, Mal di pietre (From the Land of the Moon) este dovada clară că lungimea nu este neapărat un semn al valorii. Milena Agus, o autoare originară din Sardinia, a reușit, în numai o sută douăzeci de pagini, să concentreze o mică bijuterie narativă, pe care am citit-o cuprinsă de încântare, dar și cu o umbră de tristețe - iar la final am avut parte și de o surpriză, care a răsturnat înțelesul celor citite până atunci. Cartea a fost tradusă și la noi, la Humanitas, păstrând titlul original în limba sardă (din păcate, ediția este epuizată); americanii au fost mai cu moț și au schimbat titlul în From the Land of the Moon - cuvinte deloc lipsite de rost, care se regăsesc în interiorul poveștii și au o mare relevanță pentru personajul central; un personaj extraordinar, o bunică din Sardinia anilor 1940-50, a cărei viață este rememorată prin ochii nepoatei-naratoare.
10

Sabriel - Garth Nix

duminică, 13 decembrie 2015


Oau! N-am mai citit o carte fantasy atât de captivantă și cu o lume imaginară atât de bine construită de la Harry Potter încoace. Sabriel de Garth Nix - primul volum din seria Vechiul Regat (sau Abhorsen, cum este cunoscută în afară) - m-a ajutat să trec de o perioadă mai proastă, în care am început zeci de cărți, dar nimic nu mi-a fost pe plac. Mie una mi-ar fi de folos o listă cu titluri care au efect garantat în astfel de situații, deși îmi dau seama că fiecare cititor are un mod propriu de a reacționa la subiecte sau scriitură. Din acest motiv, mă aștept ca Sabriel să nu fie pe gustul tuturor, nici măcar al celor care citesc în mod regulat literatură fantasy și pentru adolescenți (apropo, mă miră faptul că această serie nu se bucură de o mai mare popularitate printre fanii genului). 

Lumea romanului este destul de întunecată și violentă, fiind saturată de moarte, personaje de coșmar și evenimente înspăimântătoare - dar, în cazul meu, tocmai această tușă sumbră a fost cea care mi-a sporit fascinația, făcându-mă aproape dependentă de poveste. Ce mai, pur și simplu am devorat-o, pentru că universul fantastic este construit cu minuțiozitate și multă imaginație, iar surprizele și răsturnările de situație se țin lanț. Până spre ultima treime a cărții am fost într-un permanent suspans, fără să știu ce mă așteaptă după fiecare cotitură a narațiunii, ce informații și indicii noi mai ies la iveală sau care va fi deznodământul poveștii. 
0

Elena Ferrante - Prietena mea genială (My Brilliant Friend)

luni, 7 decembrie 2015


A fost de ajuns să citesc primele pagini din Prietena mea genială - volumul întâi din Tetralogia Napolitană - pentru a fi absorbită în lumea celor două prietene, Lila și Lenù, care trăiesc la marginea orașului Napoli în anii 1950, într-un cartier sărac unde violența și limbajul obscen sunt la ordinea zilei.

Cu o scriitură limpede și nepretențioasă, dar intensă și pătrunzătoare prin profunzimea emoțională pe care o conține, Elena Ferrante reușește să restituie prin cuvinte o întreagă lume, cu străzi, case și oameni care capătă formă și consistență, pășind din tărâmul ficțional în cel real. Multitudinea de personaje și întâmplări pitorești însuflețesc o lume deopotrivă familiară și străină, care, prin farmecul și naturalețea limbajului, capătă o aură de spectaculos.

Dar ceea ce străluceşte cu adevărat în această carte este prietenia uimitoare și complexă dintre Lila și Lenù, redată în cele mai mărunte și inefabile detalii, pe parcursul maturizării lor și pe fundalul unei competiții subtile. Mi se pare o abilitate rară aceea de a găsi cuvintele potrivite, care să insufle viață obiectelor, personajelor și întâmplărilor, care să articuleze clar și firesc emoții și trăiri pe care cei mai mulți dintre noi nu le pot conștientiza, și cu atât mai puțin exprima. Elena Ferrante pare să fi găsit rețeta miraculoasă, căci lumea cuprinsă în paginile cărții ei este una vie, fremătătoare, traversată de o analiză minuțioasă a celor mai mărunte sentimente și senzații, cu o intensitate care uneori devine copleșitoare.
36

The Thief (Hoțul) - Megan Whalen Turner

sâmbătă, 28 noiembrie 2015


Mi-am dorit un singur lucru după ce am terminat de citit Hoțul lui Megan Whalen Turner, prima carte din seria The Queen's Thief (care cuprinde deocamdată patru volume): să trec imediat la cartea a doua, The Queen of Attolia. Asta nu pentru că povestea s-ar fi terminat în coadă de pește, lăsându-mă în suspans și disperată să citesc continuarea (din contră, finalul este extrem de mulțumitor), ci pentru că cititorii spun că Regina Attoliei este o carte mult, mult mai bună decât Hoțul. Exact ce-mi trebuie, pentru că vremea asta urâtă mi-a trezit pofta de povești pline de aventură și imaginație, care să mă acapareze cu universul lor fantastic. Se pare că am ales bine, pentru că, deși la început Hoțul nu părea a fi cine știe ce, ulterior a căpătat toate atributele unei cărți fantasy grozave: mister, răsturnări de situație, umor, chiar și bătăi, o evoluție foarte bună a personajelor și o lume fantastică interesantă (deși nu originală), care probabil va fi dezvoltată în următoarele cărți ale seriei. Sper, totuși, că volumele vor fi de sine stătătoare, pentru că nu-mi place să devin depedendentă de o serie. :)
8

The Martian (Marțianul) - Andy Weir

joi, 26 noiembrie 2015


Cum n-am avut starea necesară pentru o carte serioasă, am citit într-o doară câteva pagini din Marțianul lui Andy Weir, și cu ea am rămas până am terminat-o. Informațiile interesante și răsturnările de situație, dar mai ales umorul, optimismul și soluțiile ingenioase ale astronautului Mark Watney, aflat într-o cursă incredibilă de supraviețuire pe Marte, au reușit să mă captiveze și să-mi dea o stare pozitivă - iar cuvintele cu care se încheie romanul, chiar dacă ar părea clișeice în alte momente, s-au potrivit cum nu se poate mai bine cu situația din ultima lună: 

Every human being has a basic instinct to help each other out. It might not seem that way sometimes, but it’s true.
If a hiker gets lost in the mountains, people will coordinate a search. If a train crashes, people will line up to give blood. If an earthquake levels a city, people all over the world will send emergency supplies. This is so fundamentally human that it’s found in every culture without exception. Yes, there are assholes who just don’t care, but they’re massively outnumbered by the people who do. 

8

Listă de dorințe la spartul târgului (Gaudeamus)

luni, 23 noiembrie 2015


La fiecare târg de carte îmi fac liste imense cu titlurile pe care mi le doresc, deși este evident că nu voi reuși să le cumpăr pe toate și nici nu voi avea timpul necesar pentru tot ce aș vrea să citesc - însă eu îmi dau voie să visez în continuare. De data aceasta m-am gândit să vă arăt pomelnicul meu cu dorințe, care a început simplu, ca o listă, apoi s-a tot lungit cu descrieri și noi titluri despre care am aflat ulterior, astfel că iată-mă duminică, la final de Gaudeamus, cu articolul încă neterminat, încercând să-l duc totuși la capăt (mda, între timp s-a făcut luni). Listele Laurei cu noile apariții la Gaudeamus au fost foarte utile, am mai găsit inspirație și pe site-urile editurilor (deși unele dintre ele au mare nevoie de actualizări și de categorii bine puse la punct) și am citit cu interes listele făcute de Diana, Eli sau Jovi. Între timp, câteva cărți au ajuns la mine acasă, după cum se poate vedea din poza de mai jos. Pentru restul, aștept Crăciunul și alte ocazii, că doar nu e omenește posibil să le iau pe toate odată, și cu atât mai puțin să le și citesc.










32

Lupta mea: Moartea unui tată - Karl Ove Knausgård

marți, 17 noiembrie 2015


Mi-am dorit foarte mult să citesc Moartea unui tată, prima carte din seria Lupta mea a scriitorului norvegian Karl Ove Knausgård, iar când am ajuns în sfârșit la ea am găsit o cutie de carton cu poleială aurie, în care conținutul a fost divers și amestecat. Fragmente scrise remarcabil stau alături de pagini întregi cu întâmplări banale și plictisitoare, pasaje fascinante despre artă, moarte și literatură alternează cu descrieri amănunțite ale unor gesturi mărunte, anoste, sinceritatea brutală, cu o etalare a lumii interioare și familiale apropiată de exhibiționism, este contrabalansată de inexactități, contradicții și neglijențe în structurarea narațiunii. Cum se explică atunci succesul uriaș al acestei serii care cuprinde șase cărți și totalizează nu mai puțin de 3600 de pagini? Un răspuns posibil a sosit după ce am ascultat-o pe Ivona Skuld, traducătoare din limba norvegiană: sinceritatea cu care Karl Ove Knausgård vorbește despre cele mai intime și degradante gânduri, pe care majoritatea oamenilor fie le trec sub tăcere, fie nu le recunosc nici măcar în forul lor interior. O franchețe atipică mai ales pentru norvegieni, care au o grijă fantastică în a-și proteja imaginea și a nu lăsa ochii străini să pătrundă în gândurile și intimitatea lor. 
18

Un blestem cu domiciliu stabil - Rodica Ojog-Braşoveanu

duminică, 15 noiembrie 2015


Pe la 12-14 ani citeam cu înfrigurare aventurile Melaniei, iar romanul Coșmar mă bântuie și astăzi, însă pe Rodica Ojog-Braşoveanu o clasasem drept o autoare a copilăriei mele și nu mă gândeam că voi reveni vreodată la cărțile dumneaei. Dar, cum niciodată nu trebuie să spui niciodată, iar eu una sunt deschisă la recomandări convingătoare, am mers pe mâna Cameliei și am citit Un blestem cu domiciliu stabil. Nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit o scriitură curgătoare și plină de umor, care m-a captivat instantaneu - însă adevărata surpriză au fost personajele Rodicăi Ojog-Braşoveanu, plămădite atât de realist și de uimitor încât am avut senzația că le cunosc de o viață, că le-am trecut pragul sau cel puțin le-am întâlnit pe stradă, în repetate rânduri. Umorul delicios și personajele excelent construite sunt cele două puncte forte ale romanului, care pătrunde mai mult pe tărâmul socio-psihologic și mai puțin pe cel al suspansului.
9

Rugul – György Dragomán

miercuri, 11 noiembrie 2015

recenzie carte Rugul de Gyorgy Dragoman

► „Rugul”, de György Dragomán 
Ed. Polirom, 2015, 341 pag. | Traducere: Ildikó Gábos-Foarţă
Titlu original: „Máglya”, 2014 | Țara: Ungaria


Un roman minunat, „Rugul” m-a impresionat prin sensibilitatea, imaginația, talentul și scriitura excelentă a lui György Dragomán, autor maghiar născut în România. O poveste deopotrivă frumoasă și tristă, presărată cu mici întâmplări fabuloase, infuzate de farmec și magie, „Rugul” vorbește despre inocență și maturizare, despre vinovăție și iertare, despre adevăr și libertate. De multe ori, am avut senzația că cele povestite mi s-au întâmplat chiar mie, iar faptul că naratoarea romanului este o fetiță pe nume Emma a dus cu un pas mai departe identificarea mea cu protagonista. Pe lângă celelalte calități ale narațiunii, am fost uimită în primul rând de felul autentic și credibil în care un scriitor matur a reușit să privească lumea prin ochii unei copile de treisprezece ani, creând un personaj atât de proaspăt și de verosimil.

Povestea ni se dezvăluie prin ochii Emmei, care a ajuns la orfelinat după ce părinții ei au murit într-un accident. Fetița nu și-a cunoscut cu adevărat tatăl și mama, nici istoria familiei lor, nu știe nici măcar că bunica ei încă trăiește și locuiește în alt oraș, căci părinții au păstrat întotdeauna tăcerea asupra trecutului. Odată ajunsă în casa bunicii, Emma începe o existență nouă și tulbure, în care orice mărturie a existenței anterioare s-a pierdut, iar fiecare zi îi aduce alte și alte indicii despre viața părinților și a bunicilor ei – și, totodată, o poartă lent spre descoperirea sinelui și spre maturizare.
11

Și v-am spus povestea așa - Florin Bican

marți, 27 octombrie 2015


Lectura cărții lui Florin Bican este o metodă bună de a afla ce mai face copilul din voi: cât își mai amintește din basmele citite de părinți sau bunici? În ce măsură îl mai amuză isprăvile de pomină care l-au încântat odinioară? O carte cu povești pentru copii de orice vârstă, care plusează prin comentarii mucalite și ironii înțepătoare la adresa societății românești contemporane - camuflate printre rânduri spre deliciul cititorilor adulți -, Și v-am spus povestea așa a fost pentru mine o lectură extrem de simpatică și amuzantă. Uitasem o mare parte din poveștile reunite în această carte, nu mai țineam minte care este istoria lui Harap Alb sau cea a Spânului, cu cine se combinase Ileana Cosânzeana sau fata Împăratului Verde - și am aflat, cu această ocazie, că lumea basmelor românești este, în fond, o mare familie, în care toți eroii, antieroii și frumoasele locuiesc într-un plan temporal comun, laolaltă cu bidiviii înzestrați cu puteri miraculoase. Căci, de fapt, caii sunt cei care repovestesc, din punctul lor de vedere, istoriile binecunoscute - după cum indică și subtitlul cărții, Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei înșiși
4

Suntem deja uitarea ce vom fi - Héctor Abad Faciolince

miercuri, 21 octombrie 2015


Tare mi-e teamă că-mi vor lipsi cuvintele potrivite pentru a vorbi despre Suntem deja uitarea ce vom fi, care m-a impresionat profund și a devenit una dintre cărțile mele preferate. E clasica stare de derută pe care mi-o dă o carte excelentă: nu știu despre ce să vorbesc mai întâi, pentru că totul mi se pare important, nici ce citate să aleg, pentru că sunt prea multe. De obicei nu vreau să influențez pe nimeni cu părerile mele, însă de această dată mai că aș vrea să spun: luați cartea lui Héctor Abad Faciolince și citiți-o! Este o poveste adevărată, incredibil de puternică și emoționantă, scrisă într-un stil minunat: povestea unui om care a murit pentru idealurile sale, un erou modern sacrificat pe altarul păgân al violenței și corupției din Columbia anilor 1980: medicul Héctor Abad Gómez, tatăl scriitorului, care a fost asasinat în Medellín în august 1987, la vârsta de 66 de ani. 
8

Dansatoarea din Izu (Yasunari Kawabata) & Onoarea pierdută a Katharinei Blum (Heinrich Böll)

sâmbătă, 17 octombrie 2015


Humanitas, 2008, 224 pag.,
trad. Flavius Florea

Dansatoarea din Izu - Yasunari Kawabata


Prozele care alcătuiesc volumul Dansatoarea din Izu s-au dovedit o experiență mai degrabă neplăcută: deși au fost două-trei povestiri cu care am rezonat, altele au reușit să mă deprime, iar una, în mod special, mi s-a părut îngrozitoare. Citind cartea lui Kawabata, m-am simțit precum un cititor superficial și neinițiat, care s-a aflat la picioarele unei lucrări complexe, pe care nu a fost în stare să o înțeleagă. Mai mult, am îngăduit slăbiciunilor mele să îmi influențeze percepția scriiturii lui Kawabata, judecând-o și condamnând-o pentru senzațiile inconfortabile sau de-a dreptul insuportabile pe care mi le-a trezit. 

Nu există nici măcar un singur suflet fericit în această colecție de proză scurtă, care abordează teme precum alienarea și singurătatea, pierderea și lipsa, decepția sau cruzimea. Soția unui om de știință, care este obsedat de dorința de a avea copii, este nefericită în căsnicie și se simte atrasă de o fată mult mai tânără; un bărbat, literalmente în flăcări, este adus într-un spital plin de muribunzi, fiecare cu propria poveste dezolantă; o fată părăsită de iubit vorbește cu sufletul acestuia după ce el a murit; supraviețuitori ai războiului, înfometați și lipsiți de adăpost, nu își mai pot găsi locul într-o Japonie ce abia a ieșit din război; o văduvă își amintește cum proiecta lumea într-o oglindă, spre alinarea soțului ei aflat pe patul de moarte.
11

Parohia - Dan Coman

luni, 12 octombrie 2015


Tare stranie și faină a fost cartea asta! Sensibilitatea, cruzimea, umorul (de multe ori absurd), fantasticul, sexualitatea și poezia se amestecă într-o poveste care pe mine m-a fascinat. Nu cred că aș fi citit prea curând Parohia lui Dan Coman dacă nu o lăuda Roșu vertical și dacă Ionuca nu-mi dădea impulsul final - spre nemulțumirea lui Vio, care vrea să ne convingă pe toți să citim Căsnicie (vine și vremea ei, stai liniștită, Vio!). Eu una n-am putut rezista prezentării Ionucăi (Ce personaje stranii, ce lume cu susu-n jos, ce scene incredibile!), care s-a dovedit întru totul adevărată, dar cea care m-a cucerit de la primele pagini a fost scriitura lui Dan Coman, cu precădere ritmul minunat pe care îl au frazele lui. Știam că este poet, am și ascultat într-o seară câteva poeme care-i aparțin, însă nu mă așteptam ca proza lui să fie atât de armonioasă și melodioasă, cu un ritm atât de natural și distinct. Întreaga lectură a fost pentru mine o încântare - ba, uneori, a căpătat accente aproape magice prin imaginile stârnite de cuvinte. Și nu, nu cred că Dan Coman a scris această carte pentru publicul feminin.
23

Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry - Rachel Joyce‎

marți, 6 octombrie 2015


Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry mi-a trezit o poftă grozavă să-mi iau picioarele la spinare și să plec în lume. Pe jos, cum altfel? :) M-am surprins cu gândurile aiurea în timpul lecturii, imaginându-mi cum aș străbate la pas toată Transilvania, vizitând castele și biserici fortificate - un vis din copilărie, care nu s-a materializat niciodată. Nu m-aș mira ca măcar un om dintre miile (milioanele?) care au citit romanul lui Rachel Joyce să fi plecat într-adevăr pe jos spre o destinație oarecare, căci povestea lui Harold are ceva care însuflețește și parcă-ți dă o pereche de aripi. Trebuie, totuși, să ai un scop la capătul drumului, ceva pentru care să lupți, cum a avut și protagonistul - altfel, dificultățile își vor spune repede cuvântul, uzând voința și puterea de a merge mai departe. Chiar credeți că e floare la ureche să mergi pe jos sute de kilometri? După cum spune un personaj al cărții, uneori tocmai lucrurile simple se dovedesc a fi cel mai greu de realizat.
7

Tăiţei chinezeşti (Ma Jian) & Doctor Glas (Hjalmar Söderberg)

vineri, 2 octombrie 2015



Curtea Veche, 2009, 232 pag.,
trad. Roxana Rîbu

Tăiţei chinezeşti - Ma Jian


Mi-a plăcut surprinzător de mult cartea scriitorului chinez Ma Jian (publicată în 1991), care conține zece capitole-povestiri legate între ele prin același cadru spațio-temporal și câteva personaje comune. Unele istorii au o puternică amprentă suprarealistă, iar majoritatea sunt absurde, cu un umor negru pătrunzător. Nu știu cum de am uitat de cartea aceasta când am alcătuit lista cărților bizare, însă o voi include cu siguranță în partea a doua a listei.

O satiră a societății chineze din perioada politicii porților deschise - instituită de Deng Xiaoping în 1978 -, Tăiţei chinezeşti cuprinde o colecție interesantă de personaje: scriitorul ratat care visează la marele său roman, dar, în schimb, este nevoit să scrie despre așa-zișii eroi ai societății comuniste; donatorul de sânge profesionist, care s-a îmbogățit profitând de beneficiile ocupației sale; actrița geloasă care vrea să se răzbune pe iubitul ei prin înscenarea unui suicid dintre cele mai bizare; tânăra femeie pe care nimeni nu o mai consideră virgină din cauza sânilor ei uriași; un câine vorbitor și filozof, care încearcă să îi demonstreze unui interlocutor uman că specia canină este superioară oamenilor.
8

Thornton Wilder - Puntea Sfântul Ludovic (The Bridge of San Luis Rey)

luni, 28 septembrie 2015


Cred că n-aș fi ajuns prea curând la romanul lui Thornton Wilder, The Bridge of San Luis Rey - care a primit Premiul Pulitzer în 1928, la un an după publicare* -, dacă nu l-aș fi descoperit în lista prietenilor de pe Goodreads. Ediția publicată la noi prin 1968, sub numele de Puntea Sfântul Ludovic, nu se mai găsește decât prin biblioteci sau anticariate, dar cu greutate. Dacă ar fi după mine, aș reedita acest scurt roman chiar mâine, pentru că este o mică bijuterie care merită să stea din nou pe rafturile librăriilor. Eu l-am citit în engleză, iar uneori m-am lovit de unele formulări mai ciudate, explicabile probabil prin vechimea cărții - însă, în cea mai mare parte, povestea lui Wilder pare la fel de proaspătă și astăzi, fiind pe cât de concentrată și interesantă, pe atât de profundă prin implicațiile sale.

*Am eu o slăbiciune pentru numărul 10 și, sub impulsul unei presimțiri, am făcut calculele necesare, ajungând la concluzia că romanul a fost al zecelea care a primit premiul Pulitzer, iar 1+9 și 2+8 fac tot 10. :D 
8

Câteva romane SF

vineri, 25 septembrie 2015


Omul demolat - Alfred Bester


Omul demolat, publicat în 1952, a fost primul roman science-fiction care a primit Premiul Hugo, în 1953. Fără să fiu o fană a genului SF, cartea lui Alfred Bester mi-a plăcut foarte mult, pentru că e plină de acțiune și răsturnări de situație, fiind mult mai captivantă decât un roman polițist. Ceea ce mi-a plăcut mai puțin au fost unele dialoguri care mi s-au părut superficiale și simpliste, nepotrivite unui roman care, în cea mai mare parte, a fost inteligent și plin de imaginație. Evenimentele au loc într-un viitor în care nu a mai fost comisă nicio crimă premeditată de șaptezeci de ani, căci gândurile oamenilor, ba chiar și lucrurile care sunt ascunse adânc în subconștient, pot fi citite de către Telepați (ideea de bază a cărții mi-a amintit de filmul The Minority Report).
9

Viața mea printre cărți (X)

marți, 22 septembrie 2015


Când toată lumea s-a întors din concediu, noi abia ne-am urnit. A fost o plecare în pripă, cu bagaje făcute pe la 11 noaptea, cu informații adunate doar pe jumătate, cu puține ore de somn și câteva drumuri rătăcite până am ajuns la destinație - insula Zakynthos. Am încercat să las în urmă povestea cu plagiatorii și editurile, care mi-a dat peste cap tot programul și m-a consumat mai mult decât ar fi fost cazul. Prima ocazie de a mă desprinde de viața din București mă aștepta chiar lângă ușa camerei de la pensiune: niște teancuri generoase de cărți, majoritatea în limba engleză, aruncate în dezordine într-un ungher al curții, de parcă așteptau să fie duse la reciclat. Pentru moment, chiar am crezut că sunt cărți care urmează să fie aruncate și deja mă vedeam cu portbagajul plin ochi la întoarcere, dar apoi am aflat că acel colț e un soi de bibliotecă pentru oaspeți, cel mai probabil volume uitate sau lăsate în urmă de alți turiști.

29

Plagiatul în blogosferă – un fel de epilog la episodul al doilea

joi, 17 septembrie 2015

(sursa foto)

M-am tot gândit dacă are rost să scriu acest articol și să vorbesc deschis despre ce s-a mai întâmplat în legătură cu cele două cazuri de plagiat din blogosferă, despre care am povestit aici. Între timp, cineva mi-a atras atenția că „plagiat” este un termen incorect pentru ceea ce au făcut cei doi bloggeri  căci „trebuie folosit strict în domeniul academic și nu are semnificație pe net, unde orice scrii devine, odată on-line, o copie care se multiplică de fiecare dată când pagina respectivă e deschisă de cineva”. Mi s-au oferit și termeni alternativi, mai adecvați mediului: „șuteală, furăciune, ciordeală, împrumut”  dar și „ciupeală”, cum am aflat că a fost termenul folosit pentru admonestarea lui Andrei Cioată: „i-am scris lui Andrei acum două zile și i-am transmis că dacă face parte dintr-o comunitate sau dacă își asumă apartenența la ea, nu e ok să ciupească textele colegilor de breaslă”.

O prietenă mi-a sugerat că, în fond, oamenii care și-au spus părerea la articolul precedent merită să cunoască și ei continuarea poveștii – căci despre o încheiere nu poate fi vorba. În ultimele trei zile, n-am prea făcut altceva decât să răspund comentariilor și mesajelor, să scriu mailuri și să le trimit editurilor cu care colaborează cei doi bloggeri care au șutit, ciordit, ciupit, mă rog. Ce am urmărit eu prin aceste mailuri, scrise în numele meu și al Danei? Decât să fac un rezumat, mai bine vă arăt un fragment:

Am decis să vă scriem pentru că am considerat că gândiți la fel ca noi: plagiatul nu trebuie încurajat sub nicio formă, chiar dacă apare în mediul mai puțin important al blogosferei. Nu este o scuză că acest lucru se întâmplă și la case mai mari, schimbarea începe de la membrii mărunți ai societății. Nu avem pretenția că ceea ce scriem pe blogurile noastre este important sau original, doamne ferește! Însă avem măcar pretenția ca munca noastră să fie respectată, pentru că, în definitiv, petrecem ore întregi scriind despre cărțile pe care dumneavoastră le publicați. O facem cu pasiune, fără a aștepta nicio compensație materială – dar ne așteptăm totuși la o atitudine justă din partea editurilor care îi sponsorizează pe acești bloggeri.

Nu am fost de acord cu cei care au spus că și editurile sunt de vină pentru situații de genul acesta, ci am preferat să plec urechea la cei cu o atitudine pozitivă, care au considerat că ar fi un nonsens ca o editură să trimită în continuare cărți unor bloggeri care nu sunt în stare să-și scrie propriile texte. Mi-am dat și eu seama că oamenii care lucrează în edituri nu au timp să verifice atâtea recenzii și cu atât mai puțin să urmărească dacă bloggerii au copiat de la alții sau dacă frazele le aparțin. Așa că mi s-a părut normal să le scriem noi și să le atragem atenția asupra celor întâmplate, iar editurile urmau să ia măsurile pe care le credeau de cuviință. Recunosc că am privit totul dintr-o perspectivă idealistă și că m-am așteptat la o atitudine corectă – dacă nu sistarea colaborării cu acești bloggeri, măcar o tragere la răspundere de un fel sau altul. M-am gândit că, în fond, este și „onoarea” editurii la mijloc și că nu și-ar dori nimeni să susțină pe cineva care a copiat. Nu mi-am imaginat că voi da peste o persoană cu o părere diferită în legătură cu semnificația și implicațiile acestui termen.
13

Plagiatul în blogosferă, partea a doua

duminică, 13 septembrie 2015

(sursa foto)

Aseară, Dana de la Bookish Style m-a anunțat că și-a recunoscut câteva idei și fraze într-un text de pe blogul lui Andrei Cioată. Dana a scris despre asta pe Facebook, dar sper că va scrie un articol și pe blogul ei. Cred că vă mai amintiți de acest tânăr de nădejde al blogosferei, dacă ați citit episodul 6 din „Viața mea printre cărți”, unde s-a stârnit o întreagă discuție despre textele furate. Acum sunt surprinsă și dezamăgită, pentru că băiatul părea să regrete sincer cele întâmplate, ba și-a cerut scuze chiar pe blogul personal, cu promisiunea că nu va mai face așa ceva în vecii vecilor. Ei, iată că a recidivat.

Să fim surprinși au ba? Atitudinea lui Constantin Piștea, care mie mi s-a părut prea dură la momentul respectiv, s-a dovedit a fi cea corectă în astfel de situații: dacă ar fi avut caracter, Andrei Cioată ar fi luat-o de la zero pe un blog nou, și-ar fi învățat lecția și cu siguranță nu ar fi recurs la aceleași metode pe viitor. Cum bine a zis Stela atunci, „mai gravă decît greșeala este perseverența în greșeală”, așa că de data aceasta Andrei nu mai are nicio scuză (ne putem șterge la fund și cu scuzele dinainte).
66

Marina Stepnova despre ”Femeile lui Lazăr”, literatură și scris

joi, 10 septembrie 2015


Marina Stepnova (foto: arhiva personală)
Am auzit de cartea ei înainte de a-i cunoaște numele - nume care, la vremea aceea, nu însemna nimic pentru mine. Femeile lui Lazăr, cel de-al doilea roman al Marinei Stepnova (care nu se consideră, cel puțin nu încă, o scriitoare adevărată), s-a dovedit a fi o experiență cu totul deosebită. M-am îndrăgostit de scriitura savuroasă și densă, de poveștile complexe țesute cu sensibilitate, umor și inteligență, de cuvintele cu o putere aproape magică de a stârni imagini și senzații. La un moment dat, două personaje secundare s-au dovedit a fi părinții scriitoarei, astfel că, învinsă de curiozitate, mi-am luat inima în dinți și i-am scris pe Facebook. Marina Stepnova a fost neașteptat de amabilă și comunicativă, răspunzând la toate întrebările mele, chiar dacă a fost nevoită să o facă în engleză. Ideea unui interviu a venit apoi în mod spontan, și iată-mă muncindu-mi creierii pentru a găsi niște întrebări îndeajuns de bune. Mi-aș fi dorit să ne aflăm față în față, pentru că din răspunsurile ei au răsărit alte și alte întrebări (cum ar fi aceea dacă primirea unui premiu important i-ar confirma statutul de scriitor), pe care mă abțin să le pun acum - altfel interviul acesta nu s-ar mai finaliza niciodată. Cine știe, poate ne vom întâlni la un moment dat, când se va împlini dorința Marinei de a locui câteva luni la București - iar atunci sper să aibă răbdare pentru toate întrebările mele, căci, între timp, numele ei a căpătat o greutate și un sens pentru mine. Nu știu dacă ați citit deja ”Femeile lui Lazăr”, dar eu vă îndemn să deschideți cartea, oriunde o veți găsi, și să citiți primele pagini: poate romanul acesta chiar a fost scris pentru voi.
14

Marina Stepnova on The Women of Lazarus, literature, life and writing

miercuri, 9 septembrie 2015


Marina Stepnova (photo: personal archive)
I heard about her book before knowing her name - a name which, at the time, meant nothing to me. The Women of Lazarus, the second novel of Marina Stepnova (who doesn't consider herself a writer, at least not yet) proved to be a surprising and special experience for me. I fell in love with her dense and savory writing, with her carefully-wrought stories filled with tenderness, humor and witty remarks, with her words infused with an almost magical power of arousing images and emotions. At some point in the book, two of the secondary characters turned out to be the writer's parents; thus, overcome by curiosity, I decided to write to her on Facebook. Marina Stepnova proved to be unexpectedly affable and communicative, answering all my questions, although she had to do it in English. The idea of an interview came spontaneously, and there I was, wrecking my brains, trying to find some good enough questions for the occasion. I wished we were face to face, because her answers arose more questions (like whether receiving an important literary award would validate one's identity as a writer) which I abstained from asking, as this interview would have never come to an end. Who knows, maybe we'll meet someday, when Marina's wish to live in Bucharest for a couple of months will come true - and then I hope she'll have enough patience for all my questions, as her name has acquired weight and significance for me in the meantime. I am not aware if you've already read "The Women of Lazarus", but I encourage you to open the book, wherever you might find it, and read a couple of pages: maybe this novel was meant for you, after all.
1

Cărți bizare (I)

miercuri, 2 septembrie 2015




Am câteva ore la dispoziție în care aș putea scrie ceva pentru blog, pe care l-am neglijat în ultima vreme. Viața mea printre cărți? Nu mi s-a mai întâmplat nimic deosebit sau măcar amuzant de la ultima dare de seamă. Un articol despre literatura românească, cum vorbisem cu Anca? Nu îmi ajunge timpul [LE: haha, ce glumă! Nu mi-a ajuns nici pentru lista asta]. M-am hotărât, așadar, să scriu despre cele mai bizare cărți pe care le-am citit până acum. 

Poate v-ați lămurit deja că am o slăbiciune pentru poveștile ciudate, pentru istoriile morbide și grotești; dacă mai au și o acțiune complicată și confuză, care îmi face creierii pilaf în încercarea de a-i da de capăt, cu atât mai bine. Majoritatea acestor cărți m-au bântuit zile în șir sau chiar luni, prin atmosfera lor intensă și stranie, prin întrebările cu care am rămas în urma lecturii. Nu doar că sunt bizare, dar majoritatea sunt și excelent scrise, cu subiecte care dau de gândit - iar multe dintre ele se încadrează și la categoria mea preferată, cărți mai puțin cunoscute care merită citite.
52

Femeile lui Lazăr - Marina Stepnova

miercuri, 26 august 2015


Cătălina este un librar atât de priceput, încât, deși nu am intrat niciodată în librăria în care lucrează, m-a convins să citesc Femeile lui Lazăr. Nu pot decât să-i mulțumesc, pentru că n-am mai stat de multă vreme așa lipită de o carte, care nu este nici polițistă, nici de aventuri, ci pur și simplu o carte scrisă minunat, cu niște povești așa de bine ticluite încât îți dau lacrimile sau te pufnește râsul, dar indiferent n-ai cum să rămâi... Pe tot parcursul lecturii m-am minunat de scriitura savuroasă, plină și densă, a rusoaicei Marina Stepnova, și nu de puține ori am recitit frazele cu plăcere înzecită (primul capitol, chiar de trei ori, pentru că n-am avut timp și am tot întrerupt lectura). Aproape nimic nu este în plus sau redundant în romanul acesta, totul își are locul său, iar spre final mi-a părut rău că poveștile din friguroasa și pitoreasca Rusie s-au sfârșit. E de ajuns să deschideți cartea și să citiți primele pagini pentru a înțelege despre ce vorbesc - eu chiar sper să o faceți, căci presimt că n-o să vă pară rău.
16

Intermitențele morții – José Saramago

luni, 17 august 2015

recenzie carte Intermitențele morții de José Saramago

► „Intermitențele morții”, de José Saramago 
Ed. Polirom, 2013, 236 pag. | Traducere: Georgiana Bărbulescu
Titlul original: „As Intermitências da Morte”, 2005 | Țara: Portugalia


V-ați întrebat vreodată ce s-ar întâmpla dacă moartea ar dispărea, subit și fără justificări, din ciclul existenței umane? Dacă oamenii s-ar trezi în fața posibilității de a trăi veșnic, însă fără a fi tineri și sănătoși pentru totdeauna? Dar dacă moartea nu ar fi acea forță abstractă și ineluctabilă, ci o ființă care și-ar putea opri masacrul printr-un simplu act de voință, sau poate dintr-o curiozitate morbidă a celei ce se poate juca cu soarta? Și oare moartea e aceeași pentru toate ființele vii? Ar face față societatea și statul unei existențe prelungite la infinit, în care trupurile matusalemice, neputincioase, s-ar acumula în mormane dezgustătoare, nedorite de nimeni, când o întreagă țară s-ar transforma într-un azil de bătrâni ce monopolizează resurse și epuizează bugete? Cine și cum va fi afectat într-o societate care se bazează tocmai pe moarte pentru a putea supraviețui? În stilul inconfundabil al lui José Saramago – paragrafe interminabile, blocuri compacte de text care sfidează regulile gramaticale și sintaxa de manual, ignorând semnele de dialog, majusculele și punctuația –, „Intermitențele morții” ridică toate aceste probleme la care noi poate că nu ne-am gândit niciodată, deși n-ar fi rău să o facem.
25

Wool Omnibus (Silozul) - Hugh Howey

vineri, 14 august 2015


Cu cartea asta imensă (pe care am citit-o în engleză) am petrecut noaptea dintre 2012 și 2013. Mi-a fost așa de rău în seara de Revelion (după ce mâncasem aproape jumătate de kilogram de ciuperci pleurotus la grătar), încât am fost nevoită să anulez planurile pe care le aveam. Chiar dacă am urmărit artificiile din balcon și m-am cam bosumflat, am avut mare noroc cu seria Wool a lui Hugh Howey (volum tradus și la Nemira în 2014, sub numele de Silozul), care m-a captivat atât de mult, încât m-a făcut să uit de faptul că nu mă distram alături de prieteni. Am stins luminile din casă, lăsând aprinse numai beculețele din pomul de Crăciun, am pornit lampa de la Kindle și m-am scufundat în lumea fascinantă a Silozului și a locuitorilor săi. Până la urmă, a fost o experiență tare faină.
2

Viața mea printre cărți (IX)

marți, 11 august 2015


Mda, chiar înainte să termin această postare am reușit să mă electrocutez pentru prima oară în viața mea. Ce legătură o avea asta cu cărțile? Are, că încercam să scot un bec de la lustra din sufragerie (una imensă, din fier forjat) pentru a-l muta pe lampadarul din colțul de citit. M-am apucat eu să desfiletez becul, dar fără să mă urc pe un scaun - așa că, pentru echilibru, m-am agățat la un moment dat de lustră (lumina era stinsă). Ei, și în secunda următoare am simțit cum mi se zguduie brațele, apoi m-am trezit proiectată pe covor și - asta nu-i totul - ornamentele de sticlă ale lustrei au explodat cu un zgomot teribil, căzând apoi pe jos. Din fericire, nu peste mine, care eram câțiva centimetri mai încolo. Și acum îmi simt brațele amorțite și sunt un pic șocată, dar trebuia să vă povestesc asta, că așa ceva n-am pățit niciodată. Și sper să nici nu mai pățesc, că a fost o experiență foarte stranie. Poate cu ocazia asta mi s-a activat partea nefolosită a creierului, așa că nu-i păcat să nu scriu? Dacă iese ceva genial? Neah... 
(se pare că ornamentele nu au explodat, deși asta a fost senzația de moment - ulterior s-a ajuns la concluzia că au căzut singure atunci când eu m-am desprins de lustră) 

Cam așa cred că arătam când m-am electrocutat. Ca Tom Sawyer fără lustră.
17

Armele secrete – Julio Cortázar

vineri, 7 august 2015


recenzie carte Armele secrete de Julio Cortázar

► „Armele secrete”, de Julio Cortázar ◄
Ed. Humanitas, 2007, 194 pag. | Traducere: Tudora Şandru Mehedinţi
Titlul original: „Las armas secretas”, 1959 | Țara: Argentina


„Armele secrete” este prima carte de Julio Cortázar pe care o citesc, la recomandarea lui Alin. Cred că am început multe recenzii în felul acesta și o voi mai face, pentru că sunt o mulțime de autori, mai mult sau mai puțin cunoscuți, la care ajung pentru prima oară. Nu mă încumet deocamdată să încep „Șotronul” – care, privit de la distanță, mi se pare teribil de alambicat și dificil –, în schimb voi mai citi proză scurtă de Cortázar, care mi-a plăcut și observ că s-a tradus la noi în cantități mulțumitoare. 

Într-o primă fază, povestirile scriitorului argentinian m-au nedumerit cu începutul lor abrupt și complex – căci autorul vorbește despre întâmplări și persoane pe care încă nu le cunoaștem –, cu scriitura lui mai degrabă intelectuală decât pasională, cu parantezele în care subliniază sau dezvăluie lucruri ce uneori sunt mai dificil de înțeles. N-a fost dragoste la prima vedere, dar, încetul cu încetul, a început să-mi placă foarte mult atmosfera lucidă și bizară a poveștilor lui Cortázar.
4

Adevărata viață a lui Sebastian Knight – Vladimir Nabokov

marți, 4 august 2015

recenzie carte Adevărata viață a lui Sebastian Knight de Vladimir Nabokov

► „Adevărata viață a lui Sebastian Knight”, de Vladimir Nabokov ◄
Ed. Polirom, 2011, 221 pag. | Traducere: Anca Băicoianu
Titlul original: „The Real Life of Sebastian Knight”, 1941 | Țara: Rusia/SUA


Îmi doream de multă vreme să citesc ceva de Nabokov – „Lolita”, uitată între timp, nu intră la socoteală –, dar am tot amânat alegerea unui titlu dintre multele traduse la noi. Să recitesc „Lolita” sau să aleg altceva? „Foc palid”, „Pnin” sau, mai degrabă, „Ada, sau ardoarea”? Până la urmă, recenzia lui Paul Cătălin m-a scos din impas: am știut imediat că vreau să citesc „Adevărata viață a lui Sebastian Knight”.

Oau, și cât de mișto a fost cartea asta! M-a entuziasmat, m-a amuzat, m-a pus pe gânduri, m-a și emoționat un pic, pentru că a avut de toate: o scriitură excelentă, cu pasaje relaxate care au alternat cu unele dificile, axate pe idei și reflecții, un subiect interesant și o poveste tensionată de un ușor mister care m-a ținut în priză până la final, accente lirice, dar și umor, plus o ambiguitate care înzestrează narațiunea cu mai multe înțelesuri. Cum fac de obicei când proza unui autor (nou pentru mine) mă entuziasmează, m-am certat că l-am amânat pe Nabokov atâta vreme – dar, de acum înainte, cărțile lui vor figura în capul listei mele de lecturi.
22

Povestea târfelor mele triste - Gabriel Garcí­a Márquez

vineri, 31 iulie 2015


Nu aveam nimic pregătit pentru blog, dar am descoperit cu uimire acest text, tradus de cine știe când după varianta în engleză de pe Goodreads; dacă aș apela la explicații paranormale, aș crede că Márquez mi-a dat o mână de ajutor după ce l-am elogiat în articolul despre scriitorii mei preferați. Am citit Povestea târfelor mele triste acum doi ani; începusem lectura în limba engleză, dar ceva nu era cum trebuie: lipsea muzicalitatea scriiturii lui Márquez. Mi-era greu să cred că bătrânul Gabo şi-a schimbat stilul de-a lungul anilor, astfel că am căutat ediția românească și, surpriză! Totul suna aşa cum trebuie, poezia era încă acolo. Pot doar să-mi imaginez sonoritatea originalului (unul dintre motivele pentru care regret că nu cunosc spaniola decât la nivel de începător), însă a fost prima dată când am privit admirativ limba maternă și relaţia ei de rudenie cu latina - desigur, este și meritul de necontestat al traducătoarei.
20

Scriitorii mei preferați (2015)

luni, 27 iulie 2015

autori scriitori preferați

Iulia m-a întrebat mai demult care sunt autorii mei preferați, sugerându-mi să scriu despre asta. Cum ideea a fost a ei, i-am pasat responsabilitatea primului articol pe această temă, dar se pare că n-are de gând să scrie prea curând despre acest subiect. Ok, m-am hotărât să o fac eu. 

Dacă ar fi să explic ce înseamnă pentru mine un autor preferat, cred că totul s-ar rezuma la plăcerea și entuziasmul cu care îi citesc cărțile, combinate cu o incidență scăzută (sau nulă) a dezamăgirilor. Nu există un tipar anume: poate fi un povestitor extraordinar, care mă poartă între râs și plâns, sau un scriitor care îmbină subiecte interesante cu idei care-mi pun neuronii la treabă, ori unul care mă fascinează cu anumite teme recurente; de obicei, toți au o scriitură care-mi gâdilă mintea și inima cu furnicături de plăcere. Dacă am citit și m-am extaziat în fața a cel puțin trei cărți, pentru mine autorul respectiv și-a făcut deja loc pe lista favoriților. Mai sunt și excepții precum Juan Rulfo, care a scris oricum doar trei cărți, sau Bruno Schulz, în urma căruia au rămas numai două volume de proză scurtă.
90

Vara de neuitat • Plaja – Cesare Pavese

joi, 23 iulie 2015

recenzie carte Vara de neuitat. Plaja de Cesare Pavese

► „Vara de neuitat • Plaja”, de Cesare Pavese ◄
Ed. Polirom, 2015, 204 pag. | Traducere: Maria Chirițescu
Original: „La bella estate” (1949) • „La Spiaggia” (1941) | Țara: Italia


„Vara de neuitat” și „Plaja” sunt primele proze de Cesare Pavese pe care le citesc; l-am tot ocolit pe acest scriitor italian până acum, deși nu pot explica exact de ce. Totuși, am început cartea fără așteptări și fără prejudecăți, curioasă cum va fi prima mea experiență cu Pavese. Am găsit o scriitură simplă, în aparență despre nimic, dar un nimic sub care freamătă o întreagă lume de sensuri și posibilități; bucăți de viață fără început și final, rupte dintr-un tablou mai extins ce ne rămâne necunoscut; o mulțime de emoții încifrate în cuvinte, lucruri pe jumătate spuse sau mai degrabă intuite, fraze care, însoțite de gestică, capătă un înțeles mai adânc. În urma lor mi-a rămas senzația că am mers o bucată de drum alături de personaje, împărțind cu ele gânduri și frământări, cunoscându-le mai mult sau mai puțin intim, pentru a ne despărți apoi brusc, fără formule ceremonioase, dar nu fără unele regrete și întrebări rămase fără răspuns.

Scrise în 1949 și, respectiv, 1941, cele două micro-romane au destul de puține lucruri în comun, pe lângă anotimpul solar ce constituie fundalul poveștilor și o anume solitudine sau alienare ce însoțește personajele; aș mai putea adăuga senzația de pudoare ce transpare din câteva secvențe narative, cel mai probabil normală pentru acei ani, însă demodată și neobișnuită în vremurile noastre.
14

Ciocârlia - Dezső Kosztolányi

vineri, 17 iulie 2015


Începutul acestui roman, scris la 1924, este superb. Atâtea promisiuni se deschid din cuvintele simple pe care Dezső Kosztolányi le mânuiește cu măiestrie, încât, citind primele două capitole, m-a cuprins un entuziasm nemăsurat, cum se întâmplă numai la cărțile cu adevărat grozave. Simți de la bun început că aceste cărți te vor trece printr-o sumedenie de stări, lăsându-te la final cu privirea în gol, retrăind episoade, înțelegând aluzii, copleșit de frumusețea a ceea ce tocmai s-a încheiat. Aș vrea să spun că aceasta este întocmai descrierea romanului Ciocârlia, însă n-ar fi chiar adevărat. Începutul și finalul sunt extraordinare, iar impresia care rămâne după lectură este covârșitoare, însă partea de mijloc a diluat mult din intensitatea și impactul narațiunii. Totuși, cartea este un caz aparte: în urma ei rămâne concentratul, miezul poveștii, iar dezamăgirea provocată de mijlocul mai puțin reușit pălește curând în lumina strălucitoare a acestei esențe. Ciocârlia lui Dezső Kosztolányi este o carte pe care nu trebuie să o ocoliți, pentru că unii dintre voi n-au mai citit niciodată ceva asemănător.
15

Falconer - John Cheever

marți, 14 iulie 2015


John Cheever: alcoolic, bisexual, depresiv, mereu în război cu lumea și cu sine. Auzisem de Cheever nu doar ca celebru autor american de proză scurtă, premiat cu Pulitzer și aclamat pentru vocea sa originală, ci și dintr-o povestire pe care i-a dedicat-o tovarășul său de beții, Raymond Carver (este vorba despre ”Trenul” din colecția Catedrala, o continuare a povestirii lui Cheever, ”The Five-Forty-Eight”). Deși îmi propusesem să-i citesc povestirile, am ales până la urmă Falconer, un roman scurt, dar extrem de intens, scris în ultimii ani de viață. Este prima carte în care Cheever vorbește deschis despre homosexualitate - de altfel, aceasta a fost nemesisul existenței sale, o sursă permanentă de stări conflictuale, de ură și dezgust față de sine. Scriitorul și-a ascuns multă vreme preferințele sexuale, chiar dacă nu a pregetat să le dea curs. Cei doi copii ai săi au aflat acest lucru abia din jurnalele sale, citite postum, deși Falconer, care apare drept o mărturisire fățișă, mult amânată, ar fi trebuit să le dea de gândit.
11

Sticletele - Donna Tartt

vineri, 10 iulie 2015


Este ok dacă v-a plăcut Sticletele, în ciuda criticilor care i s-au adus. Este ok și dacă nu v-a plăcut, în ciuda entuziasmului cu care a fost primit de public. Știu că legea crudă a popularității ascute simțurile cititorului și aduce sub lupă toate defectele potențiale ale unei cărți, însă orice critică ar trebui însoțită de argumente de bun simț. Spun asta pentru că sunt câțiva prieteni de pe Goodreads care, deși nu au citit cartea, ci doar au frunzărit-o, s-au grăbit să o facă cu ou și cu oțet. Ei, astfel de snobisme literare nu mi se par normale. 

Recunosc că am ezitat să încep romanul, nu doar pentru că este o carte imensă (1108 de pagini!), ci și pentru că nu prea rezonez cu subiectele abordate în literatura americană contemporană. Mi-am zis că mai degrabă citesc una dintre cărțile mari pe care le tot amân, precum Frații Karamazov sau Copiii din miez de noapte (unii vor zice că așa ar fi trebuit să fac). Dar, până la urmă, cum Sticletele urma să fie discutat la clubul de carte și n-aș fi vrut să-l refuz doar pe baza presupunerilor, mi-am propus să citesc o sută de pagini, urmând să decid, cu conștiința împăcată, dacă abandonez sau continui lectura. Ei, dar cele o sută de pagini au trecut foarte repede, iar subiectul m-a prins imediat. Am citit încă o sută și încă una, pentru că trebuia să aflu ce se întâmplă cu protagonistul - și uite-așa m-am trezit că am terminat mamutul.
32

Miruna, o poveste – Bogdan Suceavă

duminică, 5 iulie 2015

recenzie Miruna, o poveste de Bogdan Suceavă

„Miruna, o poveste”, de Bogdan Suceavă | Ed. Curtea Veche, 2008, 134 pag.


În această carte micuță, dar extrem de densă, Bogdan Suceavă a distilat chintesența imaginarului fabulos al satului românesc, mergând pe firul istoriei până la sursa de unde izvorăsc basmele, păstrătoare ale unor vremuri îndepărtate în care se întâmplau minuni, iar oamenii își împărțeau pământurile cu fiarele codrului și cu ființele supranaturale. „Miruna, o poveste” este o mică bijuterie de istorii stratificate, în care realitatea și fantasticul coabitează firesc, căci, în timpurile despre care se vorbește aici, babele făceau vrăji și trăiau sute de ani, icoanele vindecau și blestemele aveau putere, apa fântânilor se căuta cu bețigașe de alun, iar ielele se jucau cu mințile muritorilor rătăciți pe tărâmurile lor fermecate. Pe atunci, Codrii Vlăsiei erau întunecoși și nestăpâniți, iar oamenii din satul Valea Rea, ascuns în sălbăticia Munților Făgăraș, își duceau existența după legile ultimului vodă, complet uitați de administrația țării.

Cel care spune istoria fabuloasă a satului este Traian, naratorul fără chip și fără identitate (dar cu origine bine închegată), un posibil alter-ego al scriitorului, ai cărui bunici au trăit pe aceleași meleaguri despre care se povestește aici. Vocea lui Traian ne călăuzește pe cărările întortocheate ale timpului, purtându-ne în anii copilăriei petrecute la satul Valea Rea de pe Râul Doamnei, unde, timp de câteva veri, a ascultat extraordinarele povești ale bunicului, împreună cu sora lui mai mică, Miruna. Nicolae Berca – un bunic îmbrăcat cu haine din alte timpuri, a cărui imagine putea fi exponat de muzeu – era un om diferit de toți ceilalți, care ignora televizorul și radioul, dar încă urmărea desfășurarea istoriei în paginile ziarului Scânteia, adus de poștașul satului în amurg. Așa cum nu a mai făcut cu nimeni altcineva până atunci, bunicul și-a deschis tolba cu minuni în fața celor doi nepoți și, alături de ei, a retrăit totul istorisind, amestecând cele văzute cu cele nevăzute, cele pentru copii cu cele pentru oameni mari, cele de nespus cu tăcerile, trecutul cu niciodată.
16

O listă cu cărți la jumătatea anului

joi, 2 iulie 2015




Dacă vă întrebați cum stau cu lecturile, situația nu se prezintă prea grozav: am citit doar 38 de cărți, cam puțin, iar widget-ul de pe Goodreads mă anunță că sunt în urmă cu două. E drept că tocmai am terminat Sticletele de Donna Tartt, un roman imens a cărui lectură mi-a luat aproape două săptămâni - dar ritmul de citit și de scris pe blog este mult mai lent, lucru care mă cam amărăște (dac-ar fi după mine, aș vrea să fiu și cu blogul la zi, și toată ziua prin oraș - ei, nu se poate). Din planurile de lectură făcute la începutul anului s-a cam ales praful, pentru că m-am abătut destul de mult de la listele din ianuarie - cu toate că sunt cărți pe care îmi doresc foarte mult să le citesc. Asta e, mi-e imposibil să rezist recomandărilor care vin de la prieteni (reali sau blogosferici) și titlurilor noi: de exemplu, abia aștept să apară O cale-ngustă spre nordul îndepărtat al lui Flanagan sau primul volum din Lupta mea de Knausgaard. 
43

Zgomotul lucrurilor în cădere - Juan Gabriel Vásquez

sâmbătă, 27 iunie 2015


Dacă realismul magic al lui Márquez îmbracă țara natală într-o aură de poveste, Zgomotul lucrurilor în cădere al lui Juan Gabriel Vásquez șterge oglinda aburită a plăsmuirilor mistificatoare, arătând fața brăzdată de cicatrici a Columbiei contemporane - o țară care a născut fugari, o țară care, timp de patruzeci de ani, a purtat la sânul ei un război sângeros între stat și traficanții de droguri. Un amestec de thriller, ficțiune istorică, dramă și noir sud-american, romanul lui Vásquez este construit pe mai multe planuri temporale, în care istoriile personale se leagă, dincolo de timp, într-un mod imposibil de prevăzut, iar evenimentele suferă o bizară ciclicitate. Cartea surprinde drama generației născute la începutul anilor 1970, odată cu contrabanda de marijuana: o generație care a crescut în ritmul focurilor de armă și al morților arbitrare - dar sub irezistibila fascinație a Haciendei Nápoles, proprietatea mitică a lui Pablo Escobar. 
11
Un produs Blogger.