duminică, 31 august 2014

Muzici şi faze - Ovidiu Verdeş



Romanul Muzici şi faze a fost ca o gură de aer proaspăt. Nu știu cum a reușit un Ovidiu Verdeş de 37 de ani să intre în pielea unui adolescent de vreo 15 ani, dar a făcut-o foarte credibil. Pe parcursul întregului roman, chiar am avut senzația că îl aud vorbind pe protagonistul Tinuț - vorbind, nu scriind, pentru că limbajul lui este eminamente oral și auditiv, ca și cum aș fi stat cu băiatul ăsta la taclale pe o bancă, iar el mi-ar fi povestit pe nerăsuflate ce i s-a mai întâmplat în ultima vreme. Nu știu cât de personal este acest roman și în ce măsură este Tinuț un alter-ego al scriitorului (într-un interviu, acesta spune că, în realitate, era foarte diferit de personajul său, fiind mai degrabă interiorizat și „livresc”), dar, una peste alta, Ovidiu Verdeş ne-a dat un roman al adolescenței în comunism extrem de savuros, veridic și amuzant.

vineri, 29 august 2014

Pe când eram o operă de artă - Eric-Emmanuel Schmitt



Trebuie să mărturisesc că m-am apropiat de Eric-Emmanuel Schmitt nu fără o oarecare neîncredere. Scurtimea romanelor sale, frecvența cu care a fost tradus și popularitatea câtorva cărți publicate la noi m-au determinat să-l privesc cu îndoială. Dar curiozitatea a învins în cele din urmă, astfel că am ales cea mai groasă carte pe care am putut-o găsi, a cărei prezentare suna destul de promițător. Ei, și am descoperit, cu surprindere, un scriitor inteligent, cu un stil plăcut, fluid, iar de poveste nu mai zic... Am citit prima jumătate a cărții pe nerăsuflate, captivată de întorsăturile de situație și de aspectele gândite în cel mai mic detaliu, care nu m-au lăsat să am vreo umbră de neîncredere sau de plictiseală. Ulterior, după ce m-am obișnuit cu ineditul situației, intensitatea poveștii a mai scăzut, însă cartea rămâne, până la ultima pagină, o lectură aproape perfectă din categoria așa-zisă „ușoară”.

marți, 26 august 2014

Mărturisirea lui Lúcio - Mário de Sá-Carneiro




Uneori, scurtimea unei cărți ascunde o forță concentrată până la punctul de rupere, iar cititorul trebuie să îi mulțumească autorului pentru că l-a eliberat la timp din îmbrățișarea hipnotică a prozei sale. Altfel, lectura ar fi devenit sufocantă, iar coborârea pe panta nebuniei - alături de personajul principal - s-ar fi transformat într-o povară de neîndurat. Mărturisirea lui Lúcio are o intensitate și un aer maladiv care stârnesc teamă, dar exercită, în același timp, o fascinație de netăgăduit. Profunzimea gândurilor lui Mário de Sá-Carneiro, luciditatea cu care își diseacă sufletul și ostentația cu care își expune cotloanele ascunse ale spiritului său chinuit, toate acestea au creat în interiorul meu un amestec de atracție și repulsie, stârnindu-mi totodată recunoașterea superficialității propriilor trăiri.

duminică, 24 august 2014

Elogiu femeilor mature - Stephen Vizinczey



Auzisem de acestă carte de mai multă vreme, înainte de a descoperi, cu surprindere, că Elogiu femeilor mature a fost tradusă și la noi. Cu un subtitlu intitulat „Amintirile amoroase ale lui András Vajda”, acest roman semi-autobiografic este adresat bărbaților tineri și dedicat femeilor mature, în încercarea de a restabili legătura pierdută dintre ei, care odinioară avea strălucirea perfecțiunii. Stephen Vizinczey, prin alter-ego-ul său András Vajda, ne poartă prin existența sa plină de evenimente, de la copilăria idilică petrecută în Ungaria la experiența războiului și a revoluției, iar mai apoi la viața de refugiat în Canada. Un afemeiat „caritabil”, scriitorul condimentează din plin povestea vieții lui András cu relatări ale diverselor idile amoroase, făcându-ne părtași la dilemele, frustrările și revelațiile sale, care de mult ori îmbracă o formă filozofică.

miercuri, 13 august 2014

Generalul armatei moarte - Ismail Kadaré



M-am ales cu acest roman în urma unei vizite la bibliotecă, unde nu am găsit ceea ce căutam, iar mâna mea s-a îndreptat instinctiv spre această carte pe care mi-o doream de mai multă vreme, și iată cum, circular și previzibil, am ajuns din nou să-l citesc pe Ismail Kadaré, a cărui Albanie saturată de mituri și moarte a ajuns să mă obsedeze. În încercarea de a demitologiza Albania, de a-i scoate în evidență, cu o aparentă ostentație și asprime, tarele, obsesiile, latura barbară și caracterul războinic al locuitorilor săi, scriitorul a reușit doar să sporească misterul și puterea de atracție a acestei țări, așa cum o ușă închisă atrage irezistibil, în ciuda avertismentelor și a pericolelor ce pândesc de cealaltă parte. 

Alături de generalul fără nume, am cutreierat munții învăluiți în neguri ai Albaniei, câmpiile înnecate în noroaie și țărmul Adriaticii cu buncărele în ruină, care îi dau țării zărite de pe mare un aer de fortăreață. În acest roman am întrevăzut, mult mai intens decât în orice altă carte a scriitorului, Albania cea misterioasă, cea amenințătoare, cea sumbră și neprimitoare, în care oamenii par desprinși din decorul unei tragedii antice. Sub influența cuvintelor lui Kadare (care, în traducerea excelentă a lui Marius Dobrescu, au păstrat o poezie și un ritm încântător), această țară prea puțin cunoscută a căpătat contur și suflare, devenind un organism viu, palpabil, pe care am început să îl privesc cu un amestec de teamă și fascinație.

duminică, 10 august 2014

Omul în căutarea sensului vieții - Viktor E. Frankl



Când le-am spus prietenilor că citesc această carte, unii m-au privit cu reticență, iar alții au rămas surprinși, pentru că titlurile cu conotație motivațională sau self-help nu prea intră în lista mea de lecturi. Le-am explicat că Omul în căutarea sensului vieții nu se încadrează în categoria aceea, evitată și privită cu neîncredere, ci este povestea adevărată a unui psihiatru care a supraviețuit Holocaustului și a fundamentat propria teorie psihoterapeutică. Cei trei ani de viață inumană petrecuți în lagărele naziste au condus la credința lui că omul poate găsi un sens chiar și în cele mai înjositoare și chinuitoare condiții de existență - mai bine spus, că și suferința are un sens.

Omul în căutarea sensului vieții este o carte aparte, un amestec de mărturie, filozofie și știință. Poate că lecturarea ei nu îl va face pe cititor mai fericit, nu îi va schimba radical mentalitatea și nici nu îi va da rețete instant de îmbunătățire a vieții, în schimb îl va determina pe cititorul atent și deschis la ideile lui Viktor E. Frankl să își reexamineze principiile și atitudinile. Autorul spune la un moment dat că omului i se poate lua totul, mai puțin libertatea de a-și alege propriul mod de a fi într-un set de împrejurări. Greutățile vieții trebuie privite ca un test al propriei tării lăuntrice și al capacității de a înfrunta prezentul fără a ne refugia în trecut (deși „a fi fost este un fel de a ființa și, probabil, cel mai sigur”, spune Frankl) sau fără a evada din el prin sinucidere. Se pare că logoterapia l-a sprijinit pe Silvian Guranda, traducătorul acestei cărți, în lupta cu o boală teribilă...

marți, 5 august 2014

Zazie în metrou - Raymond Queneau



Nu știu când s-a terminat acest roman hilar și bizar, pentru că m-am trezit deodată la final și m-am simțit cumva părăsită, lipsită așa, dintr-o dată, de compania gălăgioasă și teribil de amuzantă a personajelor, care alcătuiesc un fel de circ de mahala pariziană cu un repertoriu generos de glume proaste, cuvinte greșite și emanații filozofice. Zazie în metrou este o minunăție - scrisă parcă la mișto de eruditul Raymond Queneau, aduce a exercițiu lingvistic făcut în glumă (din categoria „să vedem până unde putem merge”), din simpla plăcere de a lua peste picior limba corectă și scorțoasă, manierele rigide și afectate, dar și spoiala de oraș cultural a Parisulului. Scriitorul ne introduce direct în atmosfera colocvială a romanului prin cuvântul de început, Dundeputeașa (în franceză este "Doukipudonktan", adică "D'où qu'ils puent donc tant?"), iar acesta este doar un exemplu al limbajului colorat și savuros cu care Raymond Queneau își delectează cititorii.

vineri, 1 august 2014

Viața mea printre cărți (II)



Unul dintre locurile mele preferate de citit este la malul mării - pe șezlong, nisip sau rogojină, nu contează - iar anul acesta am mai testat încă o variantă: cititul pe scaun la malul mării, la orele de seară când plaja este mai puțin umblată. Desigur, un scaun este mai greu de găsit (eu am avut noroc cu un bar din apropiere), dar trebuie să mă credeți că experiența este senzațională, mai ales dacă soarele apune undeva prin apropiere. Nu mi-a trecut prin cap să imortalizez întreaga scenă (adică cu mine cu scaun cu tot), de obicei eu sunt cea care îi pozează pe alții, așa că-mi pică mai greu fisa când vine vorba de mine.

Nu știu dacă se observă, dar chiar stau pe scaun!
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...