Suflete cenușii - Philippe Claudel

luni, 16 iunie 2014


Doamne, cât am mai urât cartea asta în unele momente! O prietenă îmi spunea că citesc cărți deprimante, dar acum pot să-i răspund că nu-i așa, ceea ce am citit până acum nu a fost cu adevărat trist până la Suflete cenușii, sau poate că am uitat, iar senzațiile lecturilor trecute s-au mai estompat cu trecerea vremii. Aș vrea să denigrez acest roman și să vă spun că nu are rost să îl citiți, dar nu pot, pentru că limbajul lui Philippe Claudel este nespus de frumos. M-a făcut de multe ori să mă opresc în mijlocul frazei și să savurez dansul cuvintelor și al ideilor, să-mi imaginez peisajul de iarnă ca interiorul unei patiserii, cu nori de zahăr și vălătuci de frișcă. Dar iată că albul nu este alb, ci este pătat de stropii roșietici ai sângelui; și nu este doar o moarte aici, ci sunt mai multe, morți benevole sau morți neașteptate, care fărâmițează sufletul într-o mare de gri.

Nu am întâlnit niciodată ticăloși sau sfinți. Nimic nu e pe de-a-ntregul alb sau negru, cenușiul învinge. Cu oamenii și sufletele lor e la fel... Ești un suflet cenușiu, ca noi toți. (pag. 129)

Suflete cenușii este o carte a numelor și a poveștilor, un muzeul al memoriei în care naratorul trăiește alături de vină și de regrete, care l-au adus de multe ori la un pas de sinucidere. Însă la fel de adevărat este că poți trăi în mijlocul regretelor tale ca într-o țară. Pentru o bună bucată de vreme, am avut impresia că naratorul este imaterial și inconsistent, un spirit sau poate o minte omniscientă prezentă pretutindeni. Apoi, el capătă consistență și un trup, însă impresia inițială este susținută de mărturisirea lui că de multă vreme se simte mort și doar se preface că este viu. 

În 1917, în plin război, trupul unei fetițe de zece ani este descoperit într-un orășel din estul Franței. Majoritatea bărbaților de aici lucrează la Uzină și au fost scutiți de înrolare, iar locuitorii s-au închis într-o capsulă a ignoranței care îi protejează de războiul dezlănțuit foarte aproape de ei. Deși orășelul este martorul convoaielor care trec spre front, precum și al răniților și al morților ce vin de acolo, războiul este ținut la distanță, ca un monstru invizibil ale cărui urlete se aud de dincolo de deal. Costișa era cortina unei scene, dar nimeni nu avea chef să meargă la spectacol.

Deși crima este pilonul central al romanului, în jurul căruia se ramifică zeci de alte povești, nu avem de-a face cu un roman polițist, nu avem anchete sau suspans. Naratorul scrie pentru că are de făcut o mărturisire, iar rememorarea crimei și a evenimentelor petrecute este doar un pretext pentru a spune istorii mai personale, dintre care una, cumplit de dureroasă, o are în miezul ei pe femeia iubită. 

Nu am văzut-o niciodată urâtă, bătrână, ridată, obosită. Trăiesc de atâția ani cu o femeie care nu a-mbătrânit. Moartea mi-a lăsat măcar atât și nimic nu îmi mai poate răpi asta, chiar dacă timpul mi-a furat chipul ei. (pag. 198) 

Oameni care nu mai sunt reînvie sub penița naratorului preț de câteva pagini, pentru a reveni apoi în umbră, într-un dans fantomatic al amintirilor și al regretelor: procurorul Destinat, sobru și detașat, care trăiește în singurătate în castelul familiei; judecătorul Mierck, nepăsător și crud, care mănâncă cu poftă lângă cadavrul fetiței; frumoasa Lyse, care apare în oraș pe neașteptate și preia postul de învățătoare; tânărul pe jumătate nebun poreclit Împotrivă, care mimează războiul și mânjește pereții cu excremente; bețiva Josephine, care vinde piei de animale și duhnește îngrozitor; tatăl pe care naratorul nu l-a iubit niciodată, care trăiește într-un război perpetuu și infantil cu un vecin, singurul rămas în satul părăsit. În ceea ce-l privește pe narator, granița dintre ticălos și sfânt este neclară; el se află în zona cenușie în care l-a aruncat tristețea ce nu l-a ucis încă, dar a făcut din el un mort între cei vii.

Îmi ziceam că am timp destul: asta e marea tâmpenie a oamenilor, ne spunem mereu că avem timp, că vom putea face un lucru a doua sau a treia zi, peste un an sau peste două ore. Și apoi totul moare. Ne pomenim că însoțim niște sicrie, ceea ce nu ajută prea mult într-o conversație. (pag. 72)

Sunt multe nedreptăți în Suflete cenușii, atât din partea justiției, cât și a oamenilor de rând; sunt multe morți și multă suferință, de care m-am săturat la un moment dat. Iar spre final vin multe grămadă, încât aproape că m-am sufocat de atâta rău și nenoroc. L-am urât pe autor din cauza unor scene oribile, în care stomacul mi s-a strâns iar capul a început să mă doară; l-am urât și pentru că manipulează emoțional cititorul prin cruzimea personajelor și a hazardului, întinzând limita credibilului până la rupere. Dacă tot am dat drumul la nemulțumiri, pot adăuga că unele scene sunt previzibile - am știut ce făcea Lyse pe deal și am știu ce avea să facă naratorul cu bebelușul - iar identitatea criminalului m-a dezamăgit. Chiar dacă pot înțelege că Philippe Claudel se joacă cu ideea de vinovat și vinovăție - așa cum o indică și referința la afacerea Dreyfus (un simbol al nedreptății și al erorii judiciare) - aș fi preferat ca acest aspect să rămână nerezolvat. 

După cum se observă, reacțiile mele sunt destul de amestecate în privința acestui roman. Însă calitatea lui de netăgăduit este limbajul, de un lirism care uneori capătă accente aspre (Ura e o marinată care nu iartă: dă cărnii o aromă de deșeu) sau ironice (Statul - o văduvă frumoasă, mereu veselă și niciodată îndoliată). Și, chiar dacă avalanșa de personaje devenea uneori obositoare, Philippe Claudel reușea de fiecare dată, ca prin farmec, să mă prindă în mrejele poveștii, căci fiecare portret devine interesant și își găsește locul în acest tablou în culori sumbre, cernit și apăsător ca o zi strivită sub apăsarea unui viscol. 

După ce am citit ultima pagină, am revenit la primele, ocazie cu care am înțeles unele aspecte, dar am și rămas cu două nelămuriri: Care este întrebarea pe care naratorul vrea să i-o pună lui Destinat, dacă acesta s-ar întoarce din morți? De ce este posibil ca tot ce s-a întâmplat să fie din cauza lui Lyse? Eu una nu am înțeles, iar dacă cineva mă poate lămuri, i-aș fi tare recunoscătoare. 

Apoi mi-a spus că nu putem trăi numai în cărți, că viața și frumusețile ei trebuie luate la un moment dat în propriile mâini. Eram pe punctul de a-i spune că, pentru mine, era mai degrabă invers, că eu de viață aveam parte zi de zi și că, dacă ar fi existat cărți care m-ar fi putut consola, m-aș fi retras în ele. (pag. 159) 


Editura: Polirom, 2007 
Traducere: Claudiu Komartin 
Număr de pagini: 270 



7 comentarii

  1. Andrei Florian17 iunie 2014, 04:01

    Ema, de multe ori ni se intampla sa avem anumite asteptari de la unele carti. Ni se par noua ca ar fi trebuit sa fie mai putin triste, sa ne faca sa nu cadem in depresie... Spre norocul nostru, ne prindem in jocul cuvintelor, ideile curg cursiv si uitam cat de trist este subiectul cartii.

    Am avut o reactie similara cand am citit cartea unui autor nou, nestiind nimic despre el aveam o retinere, gata sa renunt de a citi cartea numai pentru ca, fara sa vrem, uneori suntem dominati de anumite prejudecati, sau de obisnuinta de a nu ne irosi timpul cu romane scrise de nume necunoscute. Eu mai risc cateodata si mi se intampla sa dau peste carti proaste. Mi s-a intamplat insa sa descoper si autori extrem de talentati - exemplul cel mai concludent este Sorina Popescu. Ultimul ei roman - Descantecul ploii ti-l recomand in mod special daca te pasioneaza explorarea spatiilor interioare ale sufletului si dezinhibarile unei adolescente ce ajunge sa se prostitueze in Italia (asta este doar o parte a povestii pentru ca naratiunea merge pe mai multe planuri). Eh, da, pot spune ca am fost electrizat de stilul literar al scriitoarei precum si de cartea asta.

    P.S. Urmeaza sa explorez si Suflete cenusii, m-ai convins! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ha, mă bucur că nu ți-am tăiat elanul cu recenzia mea, ba din contră. Poate că tu n-o să fii atât de răscolit de anumite pasaje și nici n-o să te revolți împotriva scriitorului. Experiența lecturii este tare subiectivă, depinde de fiecare cititor în parte, de moment și de stare - așa că ceea ce scriu eu aici sunt doar păreri și experiențe personale.

      În ultima vreme, nu mă (mai) sperii de cărți triste, așa că nu-mi pare rău că am citit ”Suflete cenușii”, în ciuda momentelor angoasante. Philippe Claudel este un autor mai obscur, e drept, eu auzisem doar de ”Raportul lui Brodeck” (de fapt, cartea pe care intenționam s-o citesc), însă am ales să încep cu ”Suflete cenușii”, roman care e și mai puțin cunoscut.

      Mulțumesc de recomandare, nu auzisem de Sorina Popescu, o trec pe lista mea. E un sentiment fain când dai peste autori și cărți necunoscute care-ți plac foarte mult. Te înțeleg, și mie-mi place să mă avânt uneori în astfel de expediții riscante. :) Din categoria cu final fericit, îți recomand ”Sânge de pasăre pe haine” de Liviu G. Stan.

      Ștergere
  2. Andrei Florian17 iunie 2014, 17:53

    Pentru mine nu prea conteaza daca finalul este sau nu fericit, mai degraba ma incita finalul deschis ce lasa cititorul sa evadeze cum vrea el. Amintisem de Sorina Popescu, cartile ei se cam termina cu un asemenea final la dispozitia cititorului.

    Multumesc pentru recomandarea cartii lui Liviu G. Stan. Cum iti spuneam, nu abandonez ideea de a explora printre cartile ale caror autori sunt mai putin cunoscuti.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nici mie nu-mi displace un final deschis, ambiguu, dar totul depinde de impresia pe care mi-o lasă cartea per ansamblu. Uneori, acest tip de final poate părea o lipsă, ca și cum autorul a ales calea facilă a nerezolvării pentru că nu a putut găsi o încheiere satisfăcătoare.

      Revenind la cartea lui Philippe Claudel, dacă citești vreodată ”Suflete cenușii”, poate întrevezi tu răspunsul la cele două întrebări cu care am rămas eu. Iar atunci sper să revii aici și să mă lămurești și pe mine. :)

      Ștergere
    2. Andrei Florian19 iunie 2014, 17:54

      Finalul deschis nu cred ca este neaparat ambiguu. Poate ca scriitorii care aleg aceasta forma de final urmaresc, de fapt, angrenarea cititorilor care au trecut deja in pielea personajelor.
      Sunt de acord cu tine, atmosfera pe care o provoaca unele carti te face sa uiti de tine ratacind prin lumile pe care scriitorii le creaza.

      Stii, Ema, habar n-am daca eu voi veni cu raspunsul potrivit dupa lecturarea cartii lui Philippe Claudel. Eu nu am pretentia de a gasi neaparat raspunsuri in cartile pe care le citesc. De multe ori, chiar daca gasesc anumite raspunsuri, astea duc. uneori, spre alte intrebari. Tocmai in asta consta mirajul unei carti: sa incide la dezbateri, sa nu dezavueze decat atat cat este necesar pentru a te prinde in mrejele ei. Restul sunt discutii, parerea mea.

      Ștergere
  3. Hmmm, așa, doar din ce spui, nu-mi amintesc, nu pot să-ți răspund la întrebări. Ar trebui să caut cartea, dar nu știu dacă mai e la mine. Poate fi la ai mei. Însă m-ai făcut curioasă și mă scâi faptul că nu-mi pot aminti. Lucru firesc, de altfel, n-avem cum să reținem atâtea detalii. Am rămas însă în suflet cu ceva din cartea aceasta- stilul, curgerea cuvintelor, atmosfera. Restul, dacă s-au șters, poate n-au fost atât de importante. Și totuși...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu-i nimic, Adreea, și-așa nu știu dacă întrebările acestea au un răspuns clar. Dacă nu mă întorceam la primele pagini, ele n-ar mai fi apărut. Așa că, dacă nici eu nu le remarcasem de la bun început, tu nu prea ai cum să-ți mai aduci aminte de ele după atâția ani. Poate, cu întrebările în minte, cel ce va (re)citi cartea va găsi un răspuns mulțumitor.

      E fain când o carte îți lasă o impresie puternică peste ani. Mi-a plăcut foarte mult scriitura lui Philippe Claudel, o să citesc neapărat și ”Raportul lui Brodeck”. Mai are o carte care mi se pare interesantă (”La petite fille de Monsieur Linh”), dar nu este tradusă la noi.

      Ștergere

Un produs Blogger.