duminică, 16 februarie 2014

L'analphabète: récit autobiographique (Analfabeta) - Ágota Kristof



Cum ar fi arătat viaţa mea dacă nu mi-aş fi părăsit ţara? Mai dură, mai săracă, mă gândesc, dar şi mai puţin solitară, mai puţin sfâşiată, fericită probabil. Faptul de care sunt sigură, însă, este că aş fi scris, oriunde aş fi fost şi indiferent în ce limbă.*

*Am încercat să traduc toate citatele din această recenzie cât mai aproape de originalul în limba franceză.

A fost o întâmplare fortuită faptul că am citit prima carte în limba franceză - după multă vreme de când am studiat-o la şcoală - alegând tocmai memoriile Ágotei Kristof, în care ea îşi mărturiseşte, atât de modest, condiţia de analfabetă. M-am legat astfel, în mod simbolic, de această scriitoare despre care am spus, în recenzia la Trilogia gemenilor, că a trăit un război, dar îşi scrie romanele ca şi cum ar fi desprinse din vise - fapt care poate explica surpriza mea când am întâlnit următoarele fraze în L'analphabèteCeea ce este straniu, sunt puţinele amintiri pe care le-am păstrat din acea perioadă. Este ca şi cum totul s-ar fi întâmplat într-un vis, sau poate într-o altă viaţă. 

Ágota Kristof îşi scrie memoriile în acelaşi stil simplu, precis, cu aceeaşi economie de cuvinte ca în Trilogia gemenilor. Sunt, însă, cuvinte bine alese, cu o puternică încărcătură emoţională, care transmit atât de mult prin atât de puţin. Aflăm despre copilăria autoarei într-un sat din Ungaria şi despre dragostea ei precoce pentru literatură. Pe atunci, nu îşi putea imagina că o altă limbă ar putea exista - limba ţiganilor o percepe ca pe un limbaj inventat, asemenea celui pe care ea îl vorbeşte cu fratele mai mare, Yano. Sărăcia şi mediul politic fărâmiţează, peste ani, familia - tatăl este închis, iar Ágota şi Yano sunt trimişi la internat, unde se confruntă cu izolarea şi lipsurile. 

La 21 de ani, Ágota Kristof, împreună cu soţul ei (fostul profesor de istorie) şi fetiţa lor de numai patru luni, trec ilegal graniţa către Austria, supunându-se unor pericole pe care le realizează abia peste mulţi ani. De la Viena sunt trimişi în Elveţia, într-un mic sat în care Ágota găseşte de lucru într-o uzină. M-a înduioşat umanitatea cu care austriecii şi elveţienii se poartă cu aceşti oameni rămaşi fără ţară, deşi generozitatea lor este amestecată cu milă şi curiozitate, privindu-i pe refugiaţi asemenea exponatelor dintr-o grădină zoologică. 

Lipsită de patrie, de părinţi, fraţi şi prieteni, de cărţi noi în limba maternă (deşi este mai bine să reciteşti decât să nu citeşti deloc), Ágota se confruntă cu viaţa monotonă şi searbădă, fără aşteptări şi fără speranţe, care a urmat bucuriei de a-şi fi câştigat libertatea. 

Dacă sunt tristă, este mai ales din cauza siguranţei prea mari din prezent, şi pentru că nu este nimic de făcut, nici de gândit, în afară de muncă, uzină, cursuri, rufe murdare, mese, şi pentru că nu este nimic altceva de aşteptat în afara duminicilor, pentru a dormi şi a visa un pic mai mult la ţara mea. 

Singurătatea şi dorul de familie o determină să scrie, atât în copilărie, cât şi mai târziu, în Elveţia, când se confruntă cu imensul deşert cultural şi social al vieţii de exilat. Scrie în liniştea sălii de studiu de la internat, în jurnale cifrate, pentru ca nimeni să nu-i poată desluşi gândurile. Scrie mici scenete, pe care le joacă împreună cu colegele de şcoală, pentru a face rost de bani sau mâncare. Scrie în uzina elveţiană, unde poemele se înfiripă în zgomotul sacadat al maşinilor. 

După cinci ani petrecuţi în exil, poate vorbi limba franceză, însă nu poate citi sau scrie - a redevenit o analfabetă, astfel că se reîntoarce la şcoală. Ágota Kristof mărturiseşte cu modestie că nu va ajunge niciodată la nivelul scriitorilor nativi de limbă franceză. Poate că tocmai aici îşi are izvorul stilul său laconic şi puternic, cu propoziţiile simple ale unui copil care încă studiază şi învaţă, dar cu încărcătura unui adult - un stil unic, pe care l-am remarcat încă din primele pagini ale Trilogiei gemenilor. A scrie într-o limbă împrumutată, o limbă duşmană, pe care niciodată nu o va stăpâni cu adevărat, dar care, treptat şi ireversibil, ia locul limbii materne. O nouă identitate, o adaptare, dar şi o sfidare: Să scriu în franceză, este o obligaţie. Este o sfidare. Sfidarea unei analfabete. 

Dar cum devine cineva scriitor?

Trebuie să continui să scrii. Chiar şi atunci când nu interesează pe nimeni. Chiar şi atunci când crezi că nu va interesa pe nimeni, niciodată. Devii scriitor prin răbdare şi încăpăţânare, fără a pierde niciodată încrederea în ceea ce scrii. 

Într-adevăr, Ágota Kristof a avut încredere că primul roman îi va fi publicat - ceea ce s-a şi întâmplat, la scurtă vreme după ce a trimis manuscrisul la trei dintre cele mai cunoscute edituri pariziene. Este încrederea pe care o resimţi, probabil, când te afli în faţa unei creaţii de o valoare universală, care transcende gusturile şi timpurile. Le grand cahier (Marele caiet) a câştigat Premiul European pentru Literatură Franceză, primul roman al unei scriitoare, odinioară, analfabete. 

Pe lângă rememorarea evenimentelor care i-au marcat viaţa, Ágota Kristof îşi expune şi câteva păreri legate de politică şi literatură. Aflăm că unul dintre scriitorii săi preferaţi este austriacul Thomas Bernhard (pe care îmi propun de multă vreme să îl citesc, iar acum am un motiv în plus să o fac), scriitor care nu a încetat să îşi critice ţara, societatea şi epoca, cu ură şi dragoste, şi totodată cu umor. Kristof observă că nu există, însă, scriitori ruşi dizidenţi care să critice Uniunea Sovietică - un tiran de care ei au fugit și în numele căruia nu şi-au cerut niciodată scuze, pentru faptul că a schimbat soarta atâtor ţări. 

Ceea ce nu vom putea niciodată măsura este rolul nefast pe care dictatura l-a exercitat asupra filozofiei, artei şi literaturii din ţările Europei de Est. Impunându-le ideologia sa, Uniunea Sovietică nu numai că le-a oprit dezvoltarea economică, dar a încercat totodată să le sufoce cultura şi identitatea naţională.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...