Pianista – Elfriede Jelinek

marți, 10 decembrie 2013

recenzie Pianista de Elfriede Jelinek carte

► „Pianista”, de Elfriede Jelinek 
Ed. Polirom, 2004, 273 pag. | Traducere: Nora Iuga
Titlu original: „Die Klavierspielerin”, 1983 | Țara: Austria


Romanul Elfriedei Jelinek este de o brutalitate și de o zădărnicie cutremurătoare. Nu pot spune că m-a bucurat această călătorie, care m-a condus în străfundurile tenebroase ale psihicului uman și mi-a relevat efectele devastatoare pe care părinții acaparatori le pot avea asupra copiilor. M-am întors la realitate destul de scârbită și întristată și trebuie să mărturisesc că nu mai pot vedea acum filmul lui Michael Haneke – o repetare a poveștii, cel puțin în următorii ani, îmi pare o experiență greu de suportat. Și totuși, „Pianista” este un roman bine scris, cu surprinzătoare momente de poezie; nu îi pot tăgădui valoarea, în ciuda poveștii maladive pe care o conține. 

Deși muzica este prezentă prin nume de compozitori și piese, ea nu poate atenua senzația de neputință și disperare mută pe care am simțit-o revărsându-se din fiecare pagină a romanului. Aproape că nu există nimic bun, frumos sau dătător de speranță în lumea strâmbă a personajului principal. Pianista este însoțită de muzică, este adevărat, însă această muzică este una silențioasă, abstractă, fiind percepută doar prin intermediul cuvintelor. În schimb, din fundalul poveștii am putut auzi, distinct, pocnetul slab al boldurilor pătrunzând în piele sau abia audibilul fâșâit al lamei de ras, despicând carnea moale a coapselor. Am ajuns să mă tem de revenirea acestor sunete, pe care le puteam distinge clar și dureros, în timp ce muzica, cu efectul său eliberator, se încăpățâna să rămână tăcută.
2

Întoarcerea huliganului - Norman Manea

miercuri, 2 octombrie 2013


Nimic nu este incompatibil în România. (Norman Manea)

În 1986, la vârsta de 50 de ani şi cu trei ani înainte de căderea comunismului în România, Norman Manea se decide să emigreze - mai întâi în Germania, pentru a ajunge apoi la destinaţia finală: Paradisul, Lumea de dincolo, America. Se va întoarce în ţară un deceniu mai târziu, în 1997. Călătoria, aşteptată cu îndoieli şi nelinişte, pune în mişcare mecanismele memoriei, trezindu-i scriitorului amintiri din viaţa sa anterioară: copilăria în Bucovina, lagărul din Transnistria, ghetoul evreiesc, viaţa de angajat la Bucureşti, lumea scriitorilor români sub comunism. 

Prin intermediul unei cronologii non-lineare şi făcând uz de o naraţiune complicată, Norman Manea reconstruiește, fragment cu fragment, imaginea familiei şi a prietenilor, pe măsură ce rememorează experiențele care l-au marcat: holocaustul, comunismul, exilul şi, mai presus de toate, condiţia de evreu. Evenimentele relatate sunt un pretext pentru a cugeta asupra unor subiecte dintre cele mai diverse, precum limbajul, identitatea, istoria, apartenenţa, formarea, ambiguitatea sau adaptarea.
2

Inima-i un vânător singuratic - Carson McCullers

vineri, 9 august 2013



Inima-i un vânător singuratic este doar parțial o lectură pentru adolescenți, care nu se încadrează în genul young adult, așa cum am crezut inițial. Povestea are multiple fire narative, care urmăresc cele cinci personaje centrale ale romanului, cu toții oameni interesanți, cu o complexă viață interioară, dar izolați de societate în diferite feluri. S-ar putea crede că, odată ce se întâlnesc, ei își pot găsi o rezolvare a problemelor și se pot vindeca de singurătate, însă lucrurile sunt mult mai complicate decât par la prima vedere. Și ajung ei, oare, să se cunoască cu adevărat?
0

Mâine în bătălie să te gândeşti la mine - Javier Marías

marți, 23 iulie 2013


Mâine în bătălie să te gândeşti la mine a avut un efect neaşteptat şi foarte puternic asupra mea. M-am lăsat atrasă în lungile şi meandratele înlănţuiri de idei ale lui Marías, care au avut darul de a mă rupe de realitate, în ciuda faptului că el vorbeşte tocmai despre ea: realitatea aparent banală, privită atent şi răsucită pe toate părţile, căreia îi sunt descoperite sensuri noi şi însuşiri neaşteptate, deşi ele au fost mereu acolo, la vedere, aşteptând doar ochiul atent şi vorbele potrivite pentru a le aduce la lumină.

În acest roman se vorbeşte despre moarte, despre memorie, despre vină, despre puterea pe care o au numele, dar și despre viaţa unei poveşti, care tinde să fie preschimbată, modificată, de fiecare dată când cineva o transmite mai departe, adăugându-i o amprentă personală sau chiar noi elemente.
6

Palatul de gheaţă. Sămânța - Tarjei Vesaas

marți, 16 iulie 2013


Palatul de gheaţă


Un roman în cuvinte puține și simple, cu o poezie delicată, visătoare. O atmosferă hipnotică, care te transportă în miezul unei ierni din ținuturile nordice. O rememorare a copilăriei, cu momentele ei pline de stângăcie. Două fete legate în viață și dincolo de moarte de o singură noapte petrecută împreună. Un secret niciodată dezvăluit, care rămâne îngropat, pentru totdeauna, în gheață. O promisiune ținută, chiar dacă aduce înstrăinare și angoasă. Un scriitor adult, care privește cu un ochi pătrunzător în sufletul unei fetițe de unsprezece ani, ajungând până la cele mai ascunse temeri ale sale. Un miracol funest al naturii, palatul de gheață, cu frumusețea lui rece și mortală.
0

Degete mici – Filip Florian

miercuri, 10 iulie 2013


recenzie Degete mici Filip Florian carte Polirom

► „Degete mici”, de Filip Florian ◄
Ed. Polirom, 2011, 192 pag., colecția TOP 10+


Până la „Degete mici”, nu mai citisem de multă vreme o carte a unui autor român și trebuie să-i mulțumesc prietenei care mi-a dăruit-o și mi-a recomandat-o călduros, căci lectura acestei cărți m-a ajutat să fac primii pași în depășirea unor rețineri și idei preconcepute, pe care le-am cărat după mine din timpul școlii. 

Asemenea multor cititori români, am tendința să evit literatura autohtonă, din câteva motive mai mult sau mai puțin întemeiate, care, în fond, pot fi categorisite drept prejudecăți: 1. cartea ar putea fi plină de comentarii sociale și eternele teme legate de comunism* (dacă, pentru un străin, asta ar fi sarea și piperul poveștii, în schimb românii sunt cam sătui de acest subiect exploatat în exces în literatură și cinematografie); 2. pentru că e foarte probabil să conțină un limbaj vulgar (deși există un public și pentru astfel de cărți, sunt convinsă); 3. fără o recomandare de încredere, sunt mari șanse să dai numai peste cărți slabe. Această ignorare a literaturii române ar putea fi, totodată, reacția unei societăți ai cărei membri citesc din ce în mai puțin, nu sunt din cale-afară de patrioți și nici nu se împacă prea bine cu locul și timpul lor în istorie. 

(*Later edit: Am mai citit între timp literatură română și am realizat că se poate scrie foarte bine despre comunism – după cum am descoperit în „Provizorat” , ba chiar m-am bucurat să aflu lucruri noi despre o perioadă a istoriei pe care n-o cunoșteam, de fapt, foarte bine.)

(**Mult mai târziu: Citind aceste păreri pe care le aveam în 2013, mă bucur că acum nu mai gândesc deloc așa. Din fericire, am scăpat de prejudecăți și am citit tot mai multă literatură autohtonă, descoperind că sunt destui autori români care scriu foarte bine, că și romanele care vorbesc despre comunism au multe lucruri importante de spus, că o carte românească îți oferă, în unele cazuri, ceea ce literatura străină nu-ți poate da: o perspectivă asupra țării natale, cu bune și cu rele, care îți confirmă sau îți răstoarnă părerile, te ghidează spre o înțelegere mai profundă sau pur și simplu îți istorisește o poveste memorabilă.)

Din fericire, romanul lui Filip Florian nu se încadrează în niciuna din categoriile de mai sus. E drept că subiectul este ancorat într-o realitate pur românească, dar nici nu folosește un limbaj licențios, nici nu exploatează în exces tema comunismului și, pentru un roman de debut, s-a dovedit chiar o surpriză foarte plăcută. Cu ajutorul lui, am reușit să fac un pas considerabil spre reconcilierea cu literatura propriei țări.
2

Târfe asasine – Roberto Bolaño

duminică, 23 iunie 2013

recenzie Târfe asasine de Roberto Bolaño

► „Târfe asasine”, de Roberto Bolaño 
Ed. Curtea Veche, 2009, 211 pag. | Traducere: Alina Cantacuzino
Titlu original: „Putas asesinas”, 2001 | Țara: Chile


„Târfe asasine” a fost prima mea incursiune în proza, fie ea scurtă sau lungă, a chilianului Roberto Bolaño și trebuie să spun că am fost fermecată de imaginația și de talentul său de povestitor. Mi-a plăcut senzația de visare care m-a cuprins pe măsură ce mă adânceam în povestirile din acest volum, ca și cum aș fi stat împreună cu autorul lângă un foc de tabără, iar el, aflat pe punctul de a adormi și fără a duce poveștile la capăt, mi-ar fi murmurat întâmplări din viața reală, în care s-au insinuat o sumedenie de amănunte fabulate. Prozele din „Târfe asasine” sunt, în cea mai mare parte, lipsite de un final concret – fapt care m-a cam deranjat la început, însă ulterior am descoperit un farmec aparte în acest văl de mister și de neîmplinire, ca și cum poveștile ar fi putut continua ceva mai încolo, după o pauză.

Personificând diferite caractere, dar lăsând impresia că își păstrează, de cele mai multe ori, identitatea, Bolaño se oprește asupra unor întâmplări de viață disparate, banale sau extraordinare, cu temă literară, erotică sau chiar microbistă. Două dintre ele sunt relatate de către B, un alter-ego al scriitorului care revine și în alte volume, iar majoritatea sunt narate la persoana întâi singular, ceea ce întărește senzația de confesiune. Singura care rupe acest tipar este chiar „Târfe asasine”, care curge sub forma unui monolog și este, totodată, singura povestire în care protagonistul este de sex opus: o femeie (nu neapărat târfă și nici ucigaș de profesie, sau poate că da) care a răpit un bărbat necunoscut, zărit la televizor, la finalul unui meci de fotbal.
0

Pedro Páramo - Juan Rulfo

vineri, 21 iunie 2013


La finalul multor zile și după un document de 70 de pagini plin de cuvinte noi, am reușit să termin Pedro Páramo, prima mea lectură în limba spaniolă (mă refer la un roman, căci mai citisem Cartea întrebărilor a lui Pablo Neruda). Mă simt de parcă am câștigat un premiu, serios! Lăsând mulțumirea de sine la o parte, nu sunt sigură că am ales totuși cartea potrivită. Pe lângă înțelegerea mea limitată a limbii spaniole, subiectul romanului mi-a adâncit și mai mult confuzia lecturii. Am trecut prin stări alternative de frustrare și încântare, pendulând între dorința de a citi mai repede și bucuria de a înțelege în sfârșit ce se întâmplă în acest roman. Pe de altă parte, ritmul lent al lecturii m-a determinat să mestec pe îndelete minunata sonoritate spaniolă. În Pedro Páramo, această limbă plină de muzicalitate, ajunsă în mâinile magice ale lui Juan Rulfo, respiră poezie prin fiecare cuvânt.
6

Prăvăliile de scorţişoară (Manechinele - partea I) - Bruno Schulz

joi, 16 mai 2013


Experienţa pe care am trăit-o citind proza lui Schulz din Prăvăliile de scorţişoară a fost asemănătoare unui orgasm mental, dacă așa ceva există: metafore elaborate m-au înălţat pe culmile extazului, în timp ce cuvinte fertile mi-au dezmierdat mintea fără încetare. Poezia care se revarsă din proza lui Schulz mi-a indus o stare de uimire şi încântare, pe care nu o mai simţisem de multă vreme. Însă, la un moment dat, o astfel de experienţă poate deveni obositoare, căci naraţiunea, care nu conţine perioade de acalmie, nu m-a lăsat să respir sau să lâncezesc, ci mi-a impus o atenţie constantă, aproape tiranică.

Lectura a fost îngreunată de faptul că am citit aceste povestiri în limba engleză, într-o traducere foarte bună, de altfel, dar care a ridicat experienţa lecturii la un nivel elevat, destul de dificil de pătruns. Transcriu mai jos un citat în limba engleză, urmând să revin asupra lui în momentul în care voi reuşi să găsesc ediția românească (pot doar să intuiesc, până atunci, orgasmele intelectuale la întânirea dintre Schulz şi limba maternă).
0

Obscena pasăre a nopții - José Donoso

joi, 11 aprilie 2013


De unde ar trebui să încep pentru a vorbi despre Obscena pasăre a nopții? Senzația pe care am experimentat-o, încă de la început, a fost o confuzie adâncă - nu puteam înțelege cine erau toate acele personaje, cine vorbea într-un moment sau altul, nici măcar cine era naratorul. Încet-încet, cu hârtie și creion alături, am început să pătrund în jungla densă și haotică a acestui roman. Un realism magic pur, în care nu putem face distincția între imaginar și real; cheia pare să fie ascunsă pe undeva, în străfundurile labirintice ale poveștii. Aproape că am putut auzi această carte respirând, asemenea unei ființe hidoase cu formă schimbătoare, înfășurată cu grijă în mai multe straturi de fantasmagorii, începând să semene cu miticul Imbunche al străvechilor chilieni - un monstru diform, cu toate cele nouă orificii cusute și obstrucționate, cu unul dintre picioare întors invers, peste umăr.
2
Un produs Blogger.